Revenirea asupra declaraţiei de recunoaştere a învinuirii. Admisibilitate.

•Revenirea asupra declaraţiei de recunoaştere a învinuirii. Admisibilitate.

-Codul de procedură penală, art. 375

Curtea, având în vedere că nu este prevăzută de lege posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere şi că, la momentul declaraţiei de recunoaştere, nu s-a făcut dovada că voinţa apelantului inculpat a fost viciată în vreun fel, a constatat caracterul irevocabil al acesteia.

(Secţia a II- a penală, decizia penală nr. 1018/A din 22 iulie 2019)

Prin sentinţa penală nr. 360/25.04.2019 Judecătoria S2B a dispus următoarele:

În temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., a stabilit încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A.A. în infracțiunea de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen. (astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare a instanței).

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) și (10) C.pr.pen., l-a condamnat pe inculpatul A.A. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârșirea infracțiunii de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin.(1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen. (faptă din 15.12.2018- persoană vătămată B.B.).

În temeiul art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), k) și n) din C.pen., a interzis inculpatului A.A. ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 4 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii, exercitarea următoarelor drepturi: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a comunica cu persoana vătămată B.B..

În temeiul art. 65 alin. (1), raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), k) și n) C.pen., a interzis inculpatului A.A. ca pedeapsă accesorie, de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii aplicate, exercitarea următoarelor drepturi: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a comunica cu persoana vătămată B.B.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. și art. 72 C.pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicate inculpatului durata a reţinerii și arestării preventive, puse în executare în prezenta cauză de la 11.01.2019 la zi.

În temeiul art. 399 alin. (1) C.pr.pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului A.A.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

A admis acțiunea civilă formulată de Ministerul Public în favoarea părții civile minore B.B. (reprezentată legal prin C.C.).

În temeiul art. 397 alin. (1), art. 19 C.pr.pen., art. 1349, art. 1357 C.civ., l-a obligat pe inculpatul A.A. la plata sumei de 25.000 de lei, cu titlu de daune morale către partea civilă B.B. (reprezentată legal prin C.C.).

În temeiul art. 397 alin. (1), art. 19 C.pr.pen., art. 1349, 1357 C.civ., a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență C. și l-a obligat pe inculpatul A.A. la plata către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență C. a sumei de 1200,78 de lei, cu titlu de daune materiale, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației începând cu data de 21.12.2018 până la data achitării efective.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1), (5) şi (7) C.pr.pen., a dispus luarea față de inculpatul A.A. a măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile si imobile ale acestuia și a măsurii popririi asiguratorii, în favoarea părții civile B.B. (reprezentată legal de C.C.) până la concurenta sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile (în cuantum total de 25.000 de lei).

În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen.. a obligat inculpatul A.A. la plata sumei de 4600 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Onorariile apărătorului din oficiu, care a asigurat asistenţa juridică a inculpatului (în cuantum de 1495 de lei) și apărătorului din oficiu care a asigurat asistența juridică a persoanei vătămate minore (în cuantum de 940 de lei) s-au avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. X din data de 31.01.2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S2B, înregistrat la instanţă s-a dispus trimiterea în judecată în stare arest preventiv, a inculpatului A.A. cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen., constând în aceea că în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, în timp ce se afla în imobilul situat în Bucureşti, str. Y, s2, inculpatul profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, a supus persoana vătămată minoră, B.B., în vârstă de 2 ani, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

Analizând, materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanţa a reţinut următoarele:

În cauză, instanţa a constatat că situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu corespunde adevărului, fiind avute în vedere mijloacele de probă administrate pe parcursul urmăririi penale, probe care au fost recunoscute şi însuşite de către inculpat, precum şi declaraţiile date de inculpat în faţa instanţei, prin care a recunoscut comiterea faptei în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, respectiv: în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, în timp ce se afla în imobilul situat în Bucureşti, str. Y, s2, inculpatul profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, a supus persoana vătămată minoră, B.B., în vârstă de 2 ani, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

Pe parcursul urmăririi penale, C.C., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate a fost audiată în mod succesiv, reieșind următoarele aspecte:

Astfel, fiind audiată în data de 18.12.2018 C.C., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate, a arătat că are mai mulți copii minori cu vârste între 2 ani și 10 ani, printre care și persoana vătămată B.B.; a mai arătat reprezentantul legal al minorei că din octombrie 2017 se află într-o relație de concubinaj cu inculpatul A.A., mutându-se la acesta, în București, împreună cu minora B.B.. Totodată se precizează că în urma relației de concubinaj cu inculpatul, la data de 12.10.2018 s-a născut minora D.D.

În continuare, a precizat reprezentantul legal al persoanei vătămate faptul că, în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, cele două minore au rămas în locuinţă împreună cu inculpatul A.A. (interval de timp în care C.C. a fost plecată la magazin pentru a face cumpărături). Revenind în locuință, a observat că inculpatul A.A. era în pat şi se juca cu minora D.D., în vârstă de două luni, iar persoana vătămată B.B. stătea în acelaşi pat, în şezut, cu picioarele încrucişate.

Oferind mai multe detalii cu ocazia declarației din data de 28.12.2018, C.C. a arătat că, în momentul în care aceasta a intrat în cameră, persoana vătămată minoră B.B. era roşie în zona obrajilor, semn că plânsese, însă nu a dat mare importanţă întrucât s-a gândit că inculpatul A.A. a lovit-o cu palma peste faţă pe minoră, acesta nefiind un comportament neobişnuit al inculpatului.

Continuându-și declarația din data de 18.12.2018, reprezentantul legal al persoanei vătămate a arătat că în jurul orei 03:00, când s-a trezit să o alăpteze pe minora D.D., s-a trezit şi persoana vătămată minoră, spunând ”mama, buba!”, ţinându-se cu mâinile de zona intimă, fapt ce a determinat-o să îi dea jos pampersul minorei pentru a verifica, ocazie cu care a constatat că pampersul era plin de sânge, iar pe marginile acestuia a observat şi un cheag de sânge. Ulterior, prin declarația din data de 28.12.2018, a arătat că, în acest context, întrebând-o pe minoră ce a păţit, aceasta a arătat cu degetul către inculpatul A.A., spunând în acelaşi timp “Tata buba”. În continuare, reprezentantul persoanei vătămate a declarat că l-a trezit pe inculpat pentru a-l întreba ce s-a întâmplat în perioada cât a rămas singur cu persoana vătămată, acesta manifestând o atitudine indiferentă şi răspunzând că nu ştie ce are fata; de asemenea a arătat că l-a întrebat pe inculpat și a doua zi cu privire la cele întâmplate, însă acesta i-ar răspuns că minora are piatră la rinichi și că este normal să-i curgă sânge în zona genitală, fiind foarte indiferent. Tot din această declarație a numitei C.C. (din data de 28.12.2018) rezultă faptul că, în seara de 15.12.2018, pe patul pe care se afla concubinul A.A. şi cele două fete minore se afla o pătură de culoare roşie.

Revenind la declarația din data de 18.12.2018, reprezentantul legal al persoanei vătămate minore a arătat că a doua zi, în jurul orei 11:00, după ce s-au trezit toţi, au plecat la părinţii inculpatului A.A. unde au stat până în jurul orei 21:00, timp în care inculpatul a consumat băuturi alcoolice. A mai precizat că împreună cu mama inculpatului, numita E.E. şi cu o cumnată, pe care o ştie sub numele de ,,T.”, au verificat zona intimă a persoanei vătămate, B.B. şi au constatat că este roşie şi că prezintă o peliculă de sânge închegat.

C.C. a declarat că aspectele privind zona inghinală a minorei au fost fotografiate cu telefonul mobil al său în dimineaţa zilei de 16.12.2018. Totodată, aceasta a mai declarat că, în ziua de 17.12.2018, a luat legătura telefonic cu fostul concubin, martorul F.F., căruia i-a povestit cele întâmplate şi a stabilit cu acesta să ia cele două fetiţe şi să vină cu ele la domiciliul său din comuna B, judeţul D.

Când a ajuns în comuna B, judeţul D, a sunat la 112 pentru a sesiza că una din fiicele sale minore a fost victima unui abuz sexual, solicitând intervenţia ambulanţei şi a poliţiei. Ambulanţa care a sosit la faţa locului le-a transportat pe C.C. şi pe cele două minore la Spitalul de Urgenţă C. Ulterior, la spital, s-a prezentat atât poliţia, care a audiat-o cu privire la cele sesizate, precum şi un medic legist care a examinat-o pe persoana vătămată, B.B.

Fiind audiată în faza de urmărire penală la data de 28.12.2018, martora G.G., verişoara martorului F.F., fostul concubin al numitei C.C. a relatat că, în data de 17.12.2018, a fost sunată de C.C. şi rugată să meargă la domiciliul martorului F.F. (tatăl natural al persoanei vătămate B.B.) pentru că aceasta doreşte să vorbească cu el la telefon. Ulterior, în seara aceleiaşi zile, în jurul orei 21:00, la domiciliul martorei s-a prezentat B.B. împreună cu minora. Aceasta i-a relatat că fostul său concubin din B. a violat-o pe minora B.B. şi i-a arătat zona genitală a acesteia. Martora a precizat că persoana vătămată minoră era iritată și umflată la nivelul zonei genitale; a mai precizat că sângera la nivelul zonei genitale și „arăta foarte rău”, motiv pentru care a sfătuit-o să meargă la spital în vederea acordării de îngrijiri medicale. A menționat martora că a crezut-o pe C.C. (aceasta spunându-i că minora a fost violată), „având în vedere că fetița era ruptă în zona genitală”.

De altfel, aceleaşi aspecte au fost confirmate şi de martorul F.F., fostul concubin al numitei B.B., care a precizat că C.C. i-a transmis că minora B.B. a fost agresată sexual de concubinul său (inculpatul A.A.), motiv pentru care au fost făcute mai multe fotografii cu telefonul mobil, în care minora prezintă urme de sânge în zona genitală.

Conform concluziilor Raportului de expertiză medico-legală nr. 3999/A1/28.12.2018, persoana vătămată B.B., în vârstă de 2 ani, prezintă o deflorare recentă, posibil produsă în data de 15.12.2018 prin penetrare vaginală, posibil cu degetul; totodată s-a concluzionat faptul că leziunile traumatice constatate cu ocazia examenului genital s-au putut produce prin penetrare şi necesită pentru vindecare 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

La data de 08.01.2019, în temeiul mandatului de percheziție informatică nr. 2 emis în data de 07.01.2019 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti prin încheierea nr. 277/300/2019 s-a procedat la percheziționarea telefonului mobil ridicat de la C.C. (reprezentantul persoanei vătămate), iar cu această ocazie au fost identificate fotografiile ce reprezintă zona inghinală și scutecul purtat de persoana vătămată B.B., fotografii efectuate la data de 16.12.2018, ora 08:35.

La data de 09.01.2019 a fost reaudiată C.C.- reprezentantul legal al persoanei vătămate minore (f. 62 d.u.p.), ocazie cu care aceasta a pus la dispoziția organelor de poliție două conversații purtate prin intermediul unei aplicații telefonice referitoare la abuzurile sexuale comise de către inculpatul A.A. asupra persoanei vătămate, B.B., fiind întocmit proces–verbal în acest sens.

Din printscreen-urile reprezentând conversațiile purtate de C.C. cu G.G., sora inculpatului, rezultă că prima i-a prezentat celei din urmă fotografiile cu leziunile suferite de persoana vătămată minoră, purtând o discuție pe tema comiterii faptei de către inculpat, în contextul căreia sora suspectului încerca să o determine pe C.C. să-și schimbe declarațiile, în sensul de a preciza că persoana vătămată ar fi suferit accidental leziunile respective, prin lovire.

Fiind audiat în calitate de suspect, inculpatul A.A. a negat iniţial comiterea faptei, arătând în esență că în noaptea din 15/16.12.2018, în jurul orei 03:00 a fost trezit de concubina sa C.C., care i-a transmis că minora (persoana vătămată B.B.) prezintă probleme în zona intimă, fapt pentru care i-a transmis să verifice singură, pentru că este femeie; în acest context a precizat că a observat la acel moment un lichid roz pe scutecul minorei. În final, inculpatul a declarat că nu a violat-o pe minoră, deși mama acesteia l-a acuzat în acest sens; de altfel a precizat că bănuiește că minora a fost penetrată cu degetul de către mama sa când a ajuns la C., ulterior acuzându-l pe inculpat de acest fapt.

Prin aceeași declarație, inculpatul a arătat că este de acord să fie testat cu aparatul poligraf.

Ulterior, fiind reaudiat în cauză, inculpatul și-a menținut în esență declarațiile anterioare, nerecunoscând fapta comisă.

Cu toate acestea, fiind audiat de către judecătorul de drepturi și libertăți, inculpatul a precizat că revine asupra declarațiilor date anterior în cauză, arătând că în seara zilei de 15.12.2018, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, în timp ce concubina sa (C.C.) era plecată din locuință pentru a face cumpărături (lipsind aproximativ 20 de minute), a schimbat-o pe minora B.B.; astfel a arătat că în timp ce i-a dat cu pudră și cu cremă i-a alunecat degetul arătător în interiorul vaginului minorei. În acest context inculpatul a precizat că degetul i-a alunecat de două ori și a pătruns în interior 3- 4 cm. Imediat, a precizat inculpatul, a început să curgă sânge din zona intimă a fetiței, fapt pentru care s-a speriat și i-a pus același scutec la loc de teamă să nu fie surprins de concubina sa. În final a arătat inculpatul că nu a intenționat să o agreseze sexual pe minoră. În plus, a arătat că în data de 14.01.2019 a fost programat pentru testarea poligraf, însă a recunoscut comiterea faptei, astfel cum a fost reținută de organele de urmărire penală.

În tot acest context probator, instanța a reținut ca dovedite actele de penetrare vaginală prin folosirea degetului, comise de inculpatul A.A. față de persoana vătămată minoră B.B.. Cu toate acestea, instanța nu a putut să rețină apărările inculpatului conform cărora actele de penetrare au fost comise accidental (din culpă); în acest sens s-a constatat că, potrivit propriei declarații actul de penetrare nu a fost unul singular, având caracter de repetabilitate. Or, în mod rezonabil, un astfel de act (având în vedere în special implicația sa de ordin moral și în special medical, având în vedere vârsta fragedă a persoanei vătămate - 2 ani) nu poate fi comis în aceleași circumstanțe de loc și timp, în mod cu totul accidental; cu atât mai mult cu cât, având în vedere vârsta foarte mică a minorei, un astfel de act de penetrare nu se poate produce cu ușurință, fiind improbabil a se produce în mod cu totul accidental; prin urmare, având în vedere caracterul de repetabilitate, în mod evident un astfel de act a avut la bază o rezoluție (chiar spontană, dar prestabilită) intenționată.

Concluzionând, având în vedere caracterul de repetabilitate, instanța a reținut, dincolo de orice îndoială rezonabilă ca fiind dovedită intenția inculpatului.

De altfel, s-a reținut că, pe faza de judecată, inculpatul a declarat că recunoaște în totalitate fapta astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare a instanței, inclusiv sub forma de vinovăție, precizând că probabil a avut un moment de rătăcire.

În consecinţă, instanţa a apreciat că din analiza materialului probator aflat la dosarul cauzei, rezultă mai presus de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune, fiind săvârşită cu vinovăţie de inculpatul A.A..

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului A.A. care, în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, în timp ce se afla în imobilul situat în Bucureşti, str. Y, s2, inculpatul profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, a supus persoana vătămată minoră, B.B., în vârstă de 2 ani, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen.

Cu titlu prealabil, instanța a analizat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului, astfel cum a fost pusă în discuție la termenul de judecată din data de 17.04.2019, respectiv necesitatea schimbării încadrării juridice din infracţiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin. (1), (2) şi (3) lit. a) şi c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C.pen. raportat la art.43 alin. (5) C.pen. în infracțiunea de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 218 alin.(1), (2) şi (3) lit. c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C.pen. raportat la art. 43 alin. (5) C.pen.

S-a reținut că, pentru incidența agravantei, nu se cere ca autorul să aibă o calitate specială (adică să fie medic, părinte sau orice persoană care, de regulă, este obligată la ocrotirea, educarea sau tratarea unei persoane) ci, este suficient ca, în concret, autorul să desfășoare o astfel de activitate; este deci suficient ca acuzarea să dovedească faptul că victima era în concret îngrijită, ocrotită, educată, păzită sau tratată de făptuitor pentru ca infracțiunea de viol să se rețină în forma agravată.

Or, conform probelor administrate în cauză, reprezentantul legal al persoanei vătămate, respectiv mama acesteia C.C. se află în concubinaj cu inculpatul, locuind la acesta, încă din cursul lunii octombrie 2017, moment de la care, de altfel, minora B.B. a locuit împreună cu inculpatul (în acest sens declarațiile reprezentantului legal al persoanei vătămate și pe cele ale inculpatului); de altfel, din declarațiile acestora s-a constatat că la momentul comiterii faptei, persoana vătămată se afla în grija temporară a inculpatului. De altfel, având în vedere relația de concubinaj ce dura deja de o bună perioadă de timp (respectiv având în vedere că între reprezentantul legal al persoanei vătămate și inculpat s-au creat relații specifice celor de soți), s-a reținut că, la momentul comiterii faptei, persoana vătămată minoră se afla în grija inculpatului. Mai mult, s-a reținut că persoana vătămată minoră se afla în îngrijirea inculpatului, într-un mediu în care relațiile sociale erau cele asemănătoare celor dintre membri de familie în accepțiunea art. 177 alin. (1) lit. c) C.pen., respectiv celor asemănătoare dintre copii și părinți.

Prin urmare, s-a constatat că agravanta prevăzută de art. 318 alin. (3) lit. a) C.pen., astfel cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței este pe deplin aplicabilă în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 386 alin. (1) C.pr.pen., a stabilit încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A.A. în infracțiunea de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin.(1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen. (astfel cum a fost reținută prin actul de sesizare a instanței).

În continuare, analizând conţinutul constitutiv al acestei infracțiuni deduse judecării prezentei cauze, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte latura obiectivă a acesteia, în speţă s-a realizat elementul material al infracțiunii, prin aceea că, profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa (având în vedere vârsta fragedă a acesteia - 2 ani), a supus persoana vătămată minoră, Jimblaru, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

Astfel, chiar dacă în cauză nu s-a dovedit un refuz expres al victimei în raport de actele sexuale realizate de inculpat, având în vedere vârsta persoanei vătămate (2 ani la momentul comiterii faptei), nu se poate presupune că aceasta și-a exprimat în mod liber voința, consimțind la actele sexuale săvârșite de inculpat; de altfel, prin raportare la vârsta victimei, aceasta se afla în imposibilitate de fapt de a-și exprima voința.

Pentru motivele anterior analizate, fără a le mai relua, s-a constatat că la momentul comiterii faptei persoana vătămată se afla în îngrijirea inculpatului (atâta vreme cât aceasta locuia împreună cu inculpatul de mai bine de un an, iar între părintele său natural - mama C.C.- și inculpat se stabiliseră relații asemănătoare celor de soți); prin urmare s-a reținut că fapta a fost comisă în varianta agravantă prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. a) C.pen.

Totodată, având în vedere vârsta persoanei vătămate B.B. la momentul comiterii faptei (2 ani), s-a reținut că este aplicabilă varianta agravanta a faptei prevăzută de art. 218 alin. (2) lit. c) C.pen. (victima este minor); este indubitabil faptul că, față de vârsta redusă a victimei (2 ani), inculpatul a cunoscut starea de minoritate a acesteia.

S-a apreciat că fapta inculpatului a avut ca urmare imediată încălcarea libertății victimei de a decide cu privire la întreţinerea actului sexual, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că fapta inculpatului a fost săvârşită cu intenţie directă potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen., deoarece, din modul concret de săvârşire a faptei reţinute, rezultă că inculpatul a prevăzut rezultatele faptei sale, urmărind producerea sa prin săvârşirea acesteia; de altfel, forma de vinovăție a intenției directe este relevată inclusiv de caracterul repetat de penetrare, săvârșit de inculpat în același context de loc și timp.

Referitor la reţinerea stării de recidivă postexecutorie, instanța a reținut următoarele:

Potrivit fișei de cazier judiciar depuse la dosarul cauzei, prin sentința penală nr.849/15.10.2014, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 90/21.01.2015 (conform referatului întocmit de Biroul Executări penale), inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 C.pen. (faptă din 12.07.2014).

De altfel, conform referatului întocmit de Biroul Executări penale, s-a constatat că inculpatul a fost arestat la data de 12.07.2014 (dată de la care s-a considerat începerea pedepsei aplicate), fiind eliberat condiționat la termen la data de 11.03.2017.

Așadar, instanța a constatat că noua faptă dedusă judecății a fost săvârșită după ce pedeapsa anterior amintită a fost executată (reținându-se ca dată a comiterii prezentei fapte 15.12.2018), dar înainte ca termenul de reabilitare să se împlinească.

Prin urmare, instanța a reținut că infracțiunea dedusă judecății a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie.

Faţă de aceste considerente, s-a constatat că fapta inculpatului A.A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, în stare de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen.

În concret, cât priveşte natura pedepsei ce a fost aplicată, precum şi cuantumul acesteia, instanţa s-a raportat la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen., apte să asigure realizarea scopului şi funcţiilor acesteia.

Cu titlu prealabil, din cuprinsul fișei de cazier judiciar depuse la dosar, instanța a constatat că, inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat anterior, în repetate rânduri pentru diferite infracțiuni contra patrimoniului (infracțiuni de furt și tâlhărie); de altfel, s-a constatat că inculpatul a săvârșit prezenta faptă dedusă judecății în stare de recidivă postexecutorie, astfel cum anterior s-a evidențiat.

Cu toate acestea, s-a constatat că activitatea infracțională anterioară a inculpatului nu este caracterizată de infracțiuni contra libertății și integrității sexuale, fapta dedusă judecății în prezenta cauză fiind prima de acest gen, acest aspect urmând a fi valorificat cu ocazia dozării pedepsei ce urmează a fi aplicate inculpatului.

În ceea ce priveşte situaţia personală a inculpatului, instanţa a reținut că acesta este în vârstă de 35 de ani, necăsătorit, fără profesie sau ocupație și fără studii medii sau superioare - 4 clase (astfel cum rezultă din declarația de suspect dată în faza urmăririi penale). În plus, conform declarației date în fața instanței, inculpatul a arătat că în prezent are 3 copii minori cu vârste cuprinse între 5 luni și 14 ani.

Din perspectiva limitelor legale de pedeapsă aplicabile, instanţa a avut în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) C.pen., potrivit cărora, dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.

Totodată, instanţa a avut în vedere incidenţa art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (privind reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă), întrucât inculpatul a recurs la procedura reglementată de art. 375 C.pr.pen., recunoscând învinuirea ce i s-a adus.

Astfel, s-a constatat existența unui concurs între cauze de atenuare și agravare a pedepsei ce urmează a fi aplicate, fiind astfel incidente dispozițiile art. 79 alin. (3) C.pen.

Prin urmare, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. (3) C.pen. și a dat cu prioritate eficiență cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, conform art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (privind efectele recurgerii la procedura simplificată de judecată ca urmare a recunoașterii învinuirii), ulterior aplicând dispozițiile art. 43 alin. (5) C.pen. (referitoare la majorarea limitelor de pedeapsă în caz de recidivă postexecutorie).

În continuare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (5) C.pen., limitele de pedeapsă astfel reduse (situate între 3 ani și 4 luni respectiv 8 ani închisoare), au fost majorate cu jumătate, având în vedere că fapta dedusă judecății a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, limitele de pedeapsă ce urmează a fi avute în vedere de instanță, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 79 alin. (3) C.pen. urmând a fi cuprinse între 5 ani respectiv 12 ani închisoare.

Astfel, având în vedere criteriile generale de individualizare înscrise în Codul penal, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, astfel cum au fost în mod succesiv reduse și majorate (conform dispozițiilor prevăzută de art. 79 alin. (3) C.pen., raportat la dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., respectiv art. 43 alin. (5) C.pen., noile limite de pedeapsă ce urmează a fi avute în vedere fiind cuprinse între 5 ani respectiv 12 ani închisoare) și prin raportare, atât la gradul de pericol social concret al faptei săvârşite cât şi la circumstanţele personale ale inculpatului A.A., astfel cum au fost anterior redate, instanţa a valorificat toate aceste aspecte în dozarea pedepsei aplicate.

Aplicând aceste criterii în concret, având în vedere toate considerentele enunţate anterior, instanţa a apreciat ca pedeapsa de 6 ani închisoare ar putea răspunde în mod eficient dublului scop: de prevenire şi sancţionare, contribuind în egală măsură la reeducarea şi atenţionarea reală a inculpatului.

Pentru a aplica această pedeapsă, instanța a avut în vedere inclusiv modul concret de săvârșire; astfel, s-a constatat că inculpatul a săvârșit fapta în varianta asimilată, prevăzută de art. 218 alin. (2) C.pen.; de altfel, s-a constatat că în raport de împrejurările şi modul concret de comitere a infracţiunii, fapta săvârșită de inculpat nu este în sine aptă de a duce la aplicarea unei pedepse orientată spre maximul special. Astfel, s-a reținut că inculpatul a săvârșit fapta în temeiul unei rezoluții infracționale spontane, nepremeditând comiterea acesteia, modalitatea faptică și concretă în care acesta a săvârșit fapta nefiind una de natură a duce în mod considerabil la sporirea pedepsei efectiv aplicate către maximul special. Totodată, în dozarea pedepsei, instanța a avut în vedere inclusiv faptul că gravitatea consecințelor infracțiunii (deși una însemnată, prin raportare la specificul faptei), este atenuată de vârsta extrem de redusă a persoanei vătămate (în vârstă de 2 ani), existând astfel șanse mari ca viața socială a victimei să nu fie grav afectată de fapta inculpatului. De asemenea, în faţa instanţei de judecată inculpatul a adoptat o atitudine sinceră, relevând astfel că, într-un final, înţelege consecinţele faptelor sale.

Cu toate acestea, instanța a luat în considerare atât antecedența penală a inculpatului, cât și natura faptei comise, justificându-se astfel aplicarea unei pedepse superioare minimului special prevăzut de lege.

Instanţa a apreciat că prin săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii inculpatul a dat dovadă de un comportament vădit antisocial. Având în vedere implicaţiile socio-morale şi gravitatea faptei săvârşite de acesta, precum şi necesitatea protecţiei eficiente a mediului social şi a intereselor legitime ale celorlalte persoane, instanţa a apreciat că aplicarea pedepsei complementare are rolul de a completa represiunea rezultată din aplicarea pedepsei principale. Interzicerea exercitării drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f), k) şi n) C.pen. pe o perioadă de 4 ani este necesară şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea pedepsei, acela de a-l reeduca pe inculpat şi de a îl determina pe acesta să îşi formeze o atitudine corectă faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

De altfel, prin raportare la specificul faptei concret săvârșite de inculpat (profitând de minoritatea persoanei vătămate care se afla în îngrijirea sa, într-un mediu în care relațiile sociale erau cele asemănătoare celor dintre membri de familie în accepțiunea art. 177 alin. (1) lit. c) C.pen., respectiv celor asemănătoare dintre copii și părinți), instanța a apreciat că se impune inclusiv aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 lit. e) și f) C.pen., respectiv interzicerea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator.

În ceea ce privește aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a comunica cu persoana vătămată B.B., s-a apreciat că aceasta se impune tocmai pentru protejarea acesteia din urmă, fapta concret săvârșită fiind de natură a crea victimei o starea traumatizantă, impunându-se ca aceasta să fie evitată pe viitor ca urmare a unui eventual impact pe care întâlnirea cu inculpatul o poate produce persoanei vătămate, acordându-se acesteia posibilitatea unei recuperări complete din punct de vedere psihic (existând mari șanse în acest sens raportat la starea fragedă a victimei).

În temeiul art. 399 alin. (1) C.pr.pen., instanța a menținut măsura arestării preventive, dispusă față de inculpat apreciind că aceasta este necesară în vederea bunei desfăşurări a procesului penal şi în vederea prevenirii săvârşirii unor noi infracţiuni, respectiv proporţională cu gravitatea acuzaţiilor, fiind astfel îndeplinite, în continuare, condiţiile prevăzute de art. 202 alin.(1) şi (3), raportat la art. 223 C.pr.pen..

În acest context, pronunţarea prezentei sentinţe furnizează suficiente motive plauzibile cu privire la comiterea infracţiunii de către inculpat, astfel cum prevede art. 202 C.pr.pen. şi jurisprudenţa CEDO, Hotărârea Varga din 1.04.2014, par.37.

Instanța a considerat că este în interesul judecării cauzei, ca până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să fie asigurată prezenţa inculpatului la sediul instanţei, la fiecare solicitare a acesteia, pentru o mai bună soluţionare a laturii penale, acesta putând furniza informaţiile necesare clarificării cauzei.

S-au avut în vedere atât circumstanţele reale ale comiterii faptei, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului astfel cum au fost anterior evidențiate, apreciind față de aceste aspecte că se impune în continuare menținerea măsurii preventive a arestului, măsura preventivă fiind totodată necesară pentru a înlătura un pericol concret pentru ordinea publică (pericol concret evidențiat atât prin natura faptei, cât și prin modalitatea în care inculpatul a înțeles să acționeze cu ocazia comiterii acesteia - faptă comisă asupra unei victime aflate într-o stare de vulnerabilitate, respectiv minoră în vârstă de 2 ani, aflată în grija inculpatului, aspect de natură a potența starea de pe pericol pe care acesta o prezintă, în condițiile în care a profitat de această stare de fapt pentru a săvârși o infracțiune de natură sexuală asupra minorei); în aceste condiții, lăsarea în libertate a unor persoane acuzate și condamnate prin hotărâre de primă instanță de comiterea unor astfel de infracțiuni fiind de natură a crea o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile, generată de lipsa de reacție promptă eficientă și proporțională a autorităților statului).

În lumina argumentelor expuse anterior, instanța a constatat că temeiurile care au condus la luarea măsurii arestului preventiv pentru inculpat, subzistă şi impun în continuare menţinerea măsurii.

Sub aspectul laturii civile s-a reținut că, deși prin declarația din data de 09.01.2019, reprezentantul legal al persoanei vătămate a precizat că se constituie parte civilă în cauză, aceasta nu a precizat natura pretențiilor ori întinderea acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin.(2) C.pr.pen.; or, prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (4) C.pr.pen., constituirea de parte civilă formulată de reprezentantul persoanei vătămate minore apare ca inadmisibilă.

Față de aceste aspecte, la termenul de judecată din data de 17.04.2019, reprezentantul Ministerului Public a formulat o cerere de constituire parte civilă în interesul persoanei vătămate minore B.B. (având în vedere că până la acest moment procesual - anterior citirii actului de sesizare - reprezentantul legal al persoanei vătămate minore nu a exercitat în mod legal acţiunea civilă), solicitând despăgubiri civile în cuantum de 25.000 lei daune morale.

Totodată, sub aspectul laturii civile prin cererea depusă încă din faza urmăririi penale, Spitalul Clinic Județean de Urgență C. s-a constituit parte civilă în procesul penal, pentru suma totală de 1200,78 lei reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate persoanei vătămate, solicitând totodată actualizarea acestei sume cu indicele de inflație, până la data plății efective a debitului.

Pentru admiterea acţiunii civile instanţa trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa vinovăţiei, existenţa unui prejudiciul cert şi nereparat, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.

Instanţa a constatat că, în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, în privinţa existenţei unei fapte ilicite, instanţa a reţinut că, în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, în timp ce se afla în imobilul situat în B., str. Y, s2, inculpatul profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, a supus persoana vătămată minoră, B.B., în vârstă de 2 ani, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii (faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. 1, 2 și 3 lit. a și c C.pen.).

Astfel cum anterior s-a evidențiat, infracțiunea a fost comisă sub forma de vinovăţie a intenției directe, în conformitate cu art. 16 alin. (3) lit. a) C.pen.

În privința prejudiciului, s-a apreciat că în mod evident fapta inculpatului este generatoare de pagube, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciile produse, astfel cum urmează a fi relevate, rezultând din materialitatea faptei.

În privința prejudiciului, potrivit art. 1385 alin. (1) C.civ., s-a arătat că acesta se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cu privire la existența și întinderea prejudiciului moral, respectiv cu privire la despăgubirile civile solicitate de Ministerul Public în favoarea părții civile minore B.B..

Sub acest aspect, având în vedere fapta concret săvârșită de inculpat (astfel cum a fost anterior relevată), s-a apreciat că este incontestabilă existența unui prejudiciu moral, respectiv a unor daune nepatrimoniale suferite de către persoana vătămată (B.B.) ca urmare încălcării libertății acesteia de a decide cu privire la întreţinerea actelor sexuale.

Prin urmare, instanța a apreciat că se impune obligarea inculpatului A.A. la plata sumei de 25.000 de lei. Pentru a aprecia în acest sens, instanța a reținut că prin fapta comisă au fost create persoanei vătămate prejudicii morale decurgând din traumele de ordin psihic suferite; chiar și în ipoteza în care fapta inculpatului poate avea doar un efect temporar din punct de vedere psihic asupra victimei, este cert că viața socială și de familie a acesteia a fost afectată comparativ cu situația acesteia anterioară vătămării produse. Astfel, a apreciat instanța că sunt incontestabile consecințele negative produse în plan psihic asupra persoanei vătămate minore.

Cu privire la prejudiciul solicitat de partea responsabilă civilmente Spitalul Clinic Județean de Urgență C., în cuantum de 1200,78 lei cu titlu de daune materiale, instanța a reținut că sumele astfel solicitate au fost dovedite prin actele depuse la dosarul cauzei (respectiv fișele de decont și celelalte acte medicale depuse la dosar), de altfel fiind justificate, având în vedere leziunile și intervenția chirurgicală suferite de persoana vătămată (astfel cum sun descrise în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală).

Deși în cuprinsul dispozițiilor art. 249 C.pr.pen. nu sunt prevăzute în mod expres condițiile în funcție de îndeplinirea cărora să poată fi luate măsurile asiguratorii, s-a reținut că instituirea unor astfel de măsuri trebuie să fie de asemenea guvernată de principiile proporționalității și necesității, similar situației existente în cazul măsurilor preventive.

Totodată, a reținut instanța că, aparent, dispozițiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea luării unor astfel de măsuri în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (astfel cum este cazul în prezenta speță).

În acest context, deși luarea măsurilor asigurătorii pare a fi obligatorie, ceea ce înseamnă că dispunerea acestora nu este lăsată la aprecierea organului judiciar, judecătorul a apreciat că şi în această situaţie, organul judiciar trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate a ingerinţei statului cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii; așadar, s-a apreciat că în continuare se impune o apreciere concretă pentru fiecare caz în parte, obligativitatea la care se referă textul de lege în discuție nefiind de natură a înlătura respectarea principiilor proporționalității și necesității măsurii, textul de lege vizând în realitate obligativitatea organelor judiciare de a aprecia necesitatea luării unor astfel de măsuri procesuale, având în vedere vulnerabilitatea persoanelor la care se referă textul de lege (persoane minore).

S-a arătat că în același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.19/2017 pronunțată în recurs în interesul legii.

Însă, verificarea principiilor proporționalității și necesității se va realiza prin raportare la starea de vulnerabilitate prezumată a acestor persoane, aceasta fiind de altfel rațiunea dispozițiilor art. 249 alin. (7) C.pr.pen., respectiv necesitatea luării unor măsuri de protecție efectivă a persoanelor minore vătămate prin fapte prevăzute de legea penală.

În acest context, instanța a reținut că se impune luarea măsurilor asiguratorii în favoarea părții civile minore B.B., în vederea necesității asigurării unei compensații efective și rapide a acestei persoane, aceasta în contextul în care deja au fost constatate prin prezenta hotărâre ca îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (printre care fapta ilicită săvârșită de inculpat și vinovăția acesteia).

În alți termeni, prin raportare la necesitatea luării unor măsuri de protecție efectivă a persoanei vătămate minore, în mod cert vătămată prin fapta comisă de inculpat, în vederea necesității asigurării unei compensații efective și rapide a acesteia, instanța a apreciat că, în cauză, se impun luarea măsurilor asiguratorii pentru acoperirea prejudiciului produs victimei, deja constatat prin prezenta hotărâre (dobândind autoritate de lucru judecat provizorie).

În acest context (inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate contra libertății sexuale a minorei), s-a apreciat că luarea măsurilor asiguratorii în favoarea acestei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, se impune tocmai în vederea protejării acestei categorii de persoane aflate într-o situație specială, pentru a asigura pe cât posibil o despăgubire rapidă și eficientă.

Astfel, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi reparării pagubei produse prin infracţiune [conform art. 249 alin. (1) C.pr.pen.], instanța a apreciat necesară luarea măsurilor asiguratorii, mai ales în contextul în care inculpatul nu dispune de surse de venit constante (conform declarației din faza urmăririi penale acesta neavând ocupație sau loc de muncă stabil), starea de solvabilitatea a acestuia fiind sensibilă; așadar, măsura se impune inclusiv pentru a înlătura riscul producerii unei stări de insolvabilitate a inculpatului, prin dispunerea de bunurile acestuia.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 249 C.pr.pen., instanța a reținut și cele dispuse cu putere obligatorie [potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C.pr.pen.] prin Decizia nr. 19/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii; astfel, atunci când se instituie în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asiguratorie.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria S2B şi inculpatul A.A., cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05.06.2019.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a vizat netemeinicia hotărârii întrucât în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 C.pen. privind criteriile de individualizare ale pedepsei, dispunând condamnarea inculpatului A.A. la pedeapsa închisorii în cuantum orientat spre minimul prevăzut de lege, respectiv de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) şi 3 lit. a) şi c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen.

În motivare, în esenţă, s-a arătat că instanţa în mod greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor art.74 C.pen., stabilind o pedeapsă orientată spre minimul special raportându-se la circumstanţele personale ale inculpatului, la vârsta fragedă a minorei (2 ani) care în opinia instanţei diminuează gravitatea faptei, la faptul că inculpatul nu a mai săvârşit infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale, precum şi raportat la faptul că inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii.

Pentru stabilirea gradului de pericol social al faptei săvârşite este necesar să se cerceteze felul în care s-a realizat fapta prevăzută de legea penală şi toate împrejurările care particularizează această faptă şi determină în ansamblu gradul de pericol social. În aceste condiţii trebuie să se analizeze modul în care s-a realizat în concret acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul obiectiv al infracţiunii şi împrejurările care particularizează caracterul şi importanţa obiectului lezat, caracterul şi gravitatea urmărilor acesteia, precum forma şi gradul de vinovăţie.

În apelul formulat, inculpatul A.A., asistat de apărător desemnat din oficiu, motivat oral cu ocazia dezbaterilor, a solicitat admiterea acestuia și desființarea în integralitate a sentinței penale atacate, urmând a se dispune achitarea pentru săvârșirea faptei reținute în sarcină, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală.

În motivarea acestuia s-a solicitat a se avea în vedere declarația dată de reprezentantul legal al minorei la termenul de judecată anterior, în faţa instanţei de apel, care a arătat că el nu s-ar face vinovat de săvârșirea acestei fapte și că minora ar fi stat nesupravegheată.

Totodată, s-a mai arătat că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte în mod cert că el ar fi săvârșit fapta reținută în sarcina sa.

În cadrul judecării apelului, în şedinţa publică din data de 16.07.2019 au fost audiaţi apelantul inculpat A.A., în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) C.pr.pen., declaraţia acestuia fiind consemnată în scris, semnată şi ataşată la dosarul cauzei şi martorul C.C. (reprezentantul legal al persoanei vătămate B.B.), declaraţia acestuia luată sub prestare de jurământ fiind consemnată în scris, semnată şi ataşată la dosar şi s-a încuviinţat pentru apelantul inculpat proba cu înscrisuri vizând medicaţia ce i se administrează inculpatului la locul de deţinere, fiind respinsă solicitarea de readministrare a tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale având în vedere faptul că în faţa instanţei de fond apelantul inculpat a înţeles să se prevaleze de procedura recunoaşterii învinuirii, manifestare de voinţă ce nu poate fi retractată.

Prin serviciul registratură, la data de 19.07.2019, a fost înaintată de administraţia locului de deţinere al apelantului inculpat fişa medicală a acestuia din urmă, fiind ataşată la dosar.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în raport cu criticile formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea a apreciat apelul declarat de parchet ca fiind fondat, iar apelul declarat de inculpat ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, aceasta este confirmată de probele administrate în cursul urmăririi penale, însuşite de inculpat în procedura prevăzută de art. 374 alin. (4), art. 375 şi 377 C.pr.pen.., astfel cum rezultă din declaraţia dată în faţa instanţei de fond şi din încheierea de şedinţă din data de 17.04.2019.

Astfel cum rezultă din declaraţia acestuia, apelantul inculpat, în faţa primei instanţe, în prezenţa avocatului din oficiu, a precizat că „Cunosc motivul pentru care am fost trimis în judecată. Recunosc săvârşirea faptei astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu. Vreau judecarea cauzei în temeiul probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care nu le contest. Vreau judecarea conform dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii. Sunt de acord cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Regret şi îmi pare rău pentru cele întâmplate. Recunosc fapta, inclusiv sub forma vinovăţiei… Îmi pare rău pentru tot ce am făcut. Probabil am avut un moment de rătăcire.”

Faţă de manifestarea de voinţă a apelantului inculpat, prima instanţă, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C.pr.pen., a admis cererea de judecare a cauzei conform procedurii recunoaşterii învinuii, fără a mai readministra probele administrate la urmărirea penală şi a dispus condamnarea acestuia cu a reţinerea cauzei de reducere prevăzută de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen.. (recunoaşterea învinuirii)

În faţa instanţei de apel, apelantul inculpat, fiind audiat, a precizat „Cunosc învinuirea ce mi se aduce, însă nu recunosc săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina mea. Revin asupra declarației de recunoaștere pe care am dat-o în faţa instanței de fond. Am recunoscut în faţa instanței de fond săvârșirea faptei întrucât așa mi s-a spus de către apărătorul din oficiu, arătând că sunt recidivist şi că o să primesc pedeapsa maximă. Deși mi s-a adus la cunoștință de către prima instanță fapta reținută în sarcina mea, am înțeles să o recunosc întrucât nu am fost conştient pe deplin de aceasta fiind sub influenţa unor medicamente, cum ar fi diazepam, carmazepin şi altele pe care nu le mai știu, medicație administrată de locul de deținere cu motivaţia să nu cad în depresie.”

Sub aspectul revenirii asupra declaraţiei de recunoaştere a învinuirii, Curtea a reţinut următoarele:

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzută de dispoziţiile procedurale penale - art. 374 alin. (4) şi art. 375 C.pr.pen., reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt îndeplinite condiţiile din dispoziţiile menţionate.

Potrivit art. 374 alin. (4) C.pr.pen., în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe temeiul probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen.

Art. 375 alin. (1) C.pr.pen.. arată că, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri [375 alin. (2) din noul C.pr.pen.].

Potrivit art. 375 alin. (3) C.pr.pen., dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art.374 alin. (5) – (10).

În litigiul supus analizei instanţei de apel, astfel cum rezultă din hotărârea apelată (hotărârea instanţei de fond) şi chiar din declaraţia apelantului inculpat, au fost aduse la cunoştinţă inculpatului dispoziţiile art. 374 alin. (4) şi art. 375 C.pr.pen., cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că instanţa de fond a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile care reglementează procedura în cazul recunoaşterii de vinovăţie, consecinţele accesării acesteia, precum şi efectele pe care le produce, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat.

Prima instanţă a atras atenţia inculpatului prezent la judecată asupra tuturor consecinţelor ce decurg din alegerea procedurii simplificate, dând citire actului de sesizare a instanței, procedând la ascultarea inculpatului sub aspectul recunoaşterii faptei descrise în rechizitoriu şi însuşirii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei nu are natura juridică a unui mijloc de probă, ci reprezintă o activitate procesuală obligatorie în vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată în momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 C.pr.pen. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată.

Inculpatul declarând că înţelege să recunoască învinuirea şi nu contestă probele, instanţa de judecată nu mai readministrează probele administrate în faza de urmărire penală, fără ca aceasta să fie considerată ca o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din CEDO.

Astfel, art. 6 §. (3) lit. d) din Convenţia europeană garantează acuzatului dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest drept are caracter relativ, acuzatul putând să renunţe la exercitarea sa în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, şi să aleagă să fie judecat în temeiul probelor administrate în faza de urmărire penală.

În acest sens Curtea de la Strasbourg a arătat că acuzatul are posibilitatea de a renunţa la dreptul garantat de art. 6 § 3 lit. d) din Convenţia europeană şi, pe cale de consecinţă, nu poate pretinde că i-a fost încălcat acest drept, în cazul în care instanţa îşi întemeiază hotărârea de condamnare pe declaraţia dată în cursul urmăririi penale de un martor (inclusiv anonim), la a cărui audiere acuzatul a renunţat.

După ascultarea inculpatului, instanţa de fond a admis cererea de judecare de judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 374 alin. (4) şi art. 375 C.pr.pen. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul procesului penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o în mod expres: de pildă, renunţarea la apel).

Cu privire la caracterul irevocabil al manifestării de voinţă în sensul recunoaşterii învinuirii s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Astfel, prin Decizia nr. 2/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că „În procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, manifestarea de voinţă a inculpatului constând în consimţământul acestuia are o natură duală: pe de o parte, este o recunoaştere a faptei, o mărturisire, iar, pe de altă parte, este şi un act prin care inculpatul renunţă expres la dreptul de a fi judecat în procedura publică.

În acest sens s-a apreciat că art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoaşte părţii interesate dreptul de a renunţa, valabil, la garanţiile instituite de Convenţie, pentru că dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut, iar procedura desfăşurată în cursul urmăririi penale nu este una arbitrară, legea procesual penală instituind garanţii prin care se asigură că inculpatul care acceptă sau iniţiază acordul nu este sancţionat exclusiv pe temeiul declaraţiei lui de recunoaştere.

În plus, asigurarea asistenţei juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, asigură premisele unei manifestări de voinţă realizate în deplină cunoştinţă de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimţământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului şi, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susţinerea unei eventuale retrageri a consimţământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului.

Rolul instanţei nu este acela de a relua în faţa sa procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimţământului (existenţa unui viciu de consimţământ la momentul încheierii acordului), obligaţia ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze plenar dacă manifestarea de voinţă a fost sau nu afectată de eroare, doi, violenţă, leziune.

A admite caracterul retractabil al consimţământului înseamnă ineficienţa procedurii recunoaşterii vinovăţiei, legal prevăzută şi, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunităţii scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiţia negociată, derogatorie de la dreptul comun.

Deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neprevăzând soluţia de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaşte faptele sau îşi retractează consimţământul.[…]

Caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. 320^ alin. (1) din Codul de procedură penală anterior), reluată în Codul de procedură penală nou [art. 374 alin. (4) din actul normativ arătat], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilităţii recunoaşterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opţiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activităţile ce vor urma.”

Astfel fiind, Curtea a reţinut, având în vedere şi cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2015, că apelul formulat de către inculpat împotriva hotărârii de condamnare pronunţate în urma procedurii simplificate poate viza doar încadrarea juridică, individualizarea pedepsei sau incidenţa cauzelor de nulitate absolută sau nulitate relativă, cum ar fi legalitatea parcurgerii procedurii simplificate, faţă de existenţa unui viciu de consimţământ la momentul în care inculpatul a înţeles să opteze pentru aceasta, competenţa primei instanţe, existenţa vreunui impediment la exercitarea acţiunii penale etc.

Cum apelantul inculpat, în declaraţia dată în faţa Curţii, a invocat un viciu de consimţământ, respectiv se afla sub influenţa unei medicaţii care i-a afectat capacitatea de a înţelege şi de a-şi exprima voinţa în cunoştinţă de cauză, iar apărătorul din oficiu l-a îndrumat să recunoască, altfel va primi pedeapsa maximă prevăzută de lege, Curtea va analiza această susţinere a apelantului inculpat în temeiul probelor administrate în cauză.

Astfel, din fişa medicală înaintată la dosar de către locul de deţinere rezultă că la momentul arestării (11.01.2019) i s-au prescris inculpatului diazepam, carbomazepin şi alte două medicamente (fila 44), însă la momentul transferării către Penitenciarul Rahova (05.02.2019) nu se mai afla sub niciun fel de medicaţie, astfel cum rezultă din consemnarea făcută în fişa medicală şi nici după acest moment nu i-au mai fost prescrise alte medicamente, cum ar fi diazepam, carbomazepin, aşa cum susţine apelantul inculpat.

Or, audierea acestuia în faţa instanţei de fond s-a făcut la data de 17.04.2019, la mai mult de două luni de la data la care nu i s-a mai administrat nici un medicament, astfel că susţinerea acestuia că se afla sub influenţa unei medicaţii care i-a afectat capacitatea de a înţelege şi de a-şi exprima voinţa în cunoştinţă de cauză nu poate fi reţinută.

Nici susţinerea că a fost îndrumat de către avocatul desemnat din oficiu să recunoască în pofida voinţei sale nu poate fi reţinută de Curte, dat fiind faptul că apelantul inculpat nu se află la primul contact cu legea penală, iar în condamnările anterioare, la două dintre ele, a beneficiat de cauza de reducere a pedepsei prevăzute de art. 396 alin. (10) C.pr.pen.. (recunoaşterea învinuirii), astfel că acesta are cunoştinţă despre procedura recunoaşterii învinuirii şi consecinţele acesteia, dincolo de faptul că şi prima instanţă, aşa cum s-a reţinut anterior, i-a adus la cunoştinţă consecinţele recunoaşterii învinuirii.

În atare situaţie, Curtea, având în vedere că nu este prevăzută de lege posibilitatea de revenire asupra declaraţiei de recunoaştere şi că, la momentul declaraţiei de recunoaştere, nu s-a făcut dovada că voinţa apelantului inculpat a fost viciată în vreun fel, a constatat caracterul irevocabil al acesteia.

Totodată, Curtea, în propria analiză a materialului probator administrat în cauză, a constatat că prima instanţă în mod corect a admis solicitarea apelantului inculpat şi a soluţionat cauza în procedura recunoaşterii învinuirii, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 349 C.pr.pen.

Conform art. 349 C.pr.pen., „(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. (2) Instanţa poate soluţiona cauza numai pe temeiul probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa a apreciat că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.”

Or, probele administrate în cauză în faza de urmărire penală sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, din acestea rezultând indubitabil că fapta dedusă judecăţii există, realizează tipicitatea infracţiunii pentru care apelantul inculpat a fost trimis în judecată şi a fost comisă de acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, astfel cum şi prima instanţă a analizat pe larg în hotărârea apelată.

Având în vedere aceste probe, Curtea a constatat că prima instanță, în mod corect, a reținut ca dovedite actele de penetrare vaginală prin folosirea degetului, comise de inculpatul A.A. față de persoana vătămată minoră B.B., neputând fi primite apărările acestuia conform cărora actele de penetrare au fost comise accidental în contextul în care actul de penetrare nu a fost unul singular, având caracter de repetabilitate. Or, în mod rezonabil, un astfel de act nu poate fi comis în aceleași circumstanțe de loc și timp, în mod cu totul accidental de două ori, cu atât mai mult cu cât, având în vedere vârsta foarte mică a minorei, un astfel de act de penetrare nu se poate produce cu ușurință, fiind exclus a se produce în mod cu totul accidental.

Aşa cum s-a reţinut anterior, în faţa instanţei de apel inculpatul nu şi-a mai menţinut nici declaraţia de recunoaştere a învinuirii şi nici declaraţia prin care a recunoscut că a penetrat-o pe persoana vătămată dar în mod accidental, arătând că „In seara respectivă, în jurul orelor 20:30-21, în timp ce ne aflam în locuința din str. Y, concubina mea a trebuit să meargă la magazin să cumpere unele produse, iar eu am rămas în locuință cu cele doua minore, respectiv fetița mea în vârsta de 8 luni şi persoana vătămată în vârstă de 2 ani, aceasta din urma fiind doar fetița concubinei. Concubina mea s-a întors de la magazin după aprox. 5 minute, iar în acest interval eu am stat împreună cu cele 2 fete în acelaşi pat, jucându-mă cu cea mică, cu fetița mea, iar fetița concubinei a stat pe pat şi s-a jucat cu jucării. Nu m-am jucat nici un moment cu aceasta şi nu am atins-o niciodată. Când s-a întors acasă concubina mea, fetița era pe pat, se juca, nu plângea şi nici nu plânsese anterior, şi nu știu dacă concubina mea l-a întoarcere i-a schimbat pampersul fetiţei. Nici până la culcare fetița nu a acuzat dureri şi nu a plâns. În jurul orelor 03:00 dimineața am fost trezit de concubina mea pentru a-mi arăta că în pampersul fetiței ei de 2 ani a găsit sânge şi probabil că m-a trezit sa mă întrebe ce să facă. Nu îmi explic cum au apărut leziunile constatate atât de concubina mea, cât şi de actele medicale, întrucât cât timp am stat eu cu fetiţele şi până la 03 dimineața când am fost trezit, în locuința noastră nu a intrat nicio persoană. Însă, dat fiind faptul că locuința în care stăm este într-o casă naţionalizată si stau mai multe persoane de etnie rromă, nu știu dacă anterior ajungerii mele la locuinţă a fost vreo altă persoană care să fi agresat-o pe copilă. La urmărirea penală am recunoscut că în mod accidental am lezat fetița, întrucât așa am fost îndrumat de către anchetatorul cauzei, ba chiar acesta m-a şi bătut, însă nu am formulat plângere împotriva acestuia. Când am ajuns acasă în acea zi nu eram băut întrucât luam un tratament pentru că făcusem un fel de comoţie cerebrală, respectiv mi-a curs sânge şi pe nas şi pe gura.”

Şi martora C.C., reprezentantul legal al minorei persoană vătămată, în faţa instanţei de apel, şi-a schimbat declaraţiile date în faza de urmărire penală arătând că „Nu-mi mai mențin declarațiile date în faza de urmărire penală întrucât acestea au fost date fiind influenţată de fostul meu soț, tatăl minorei persoană vătămată care spunându-i ce s-a întâmplat cu minora, mi-a zis sigur că inculpatul este cel vinovat şi să declar acest lucru, altfel îmi va lua fetița. Am dat declaraţie în faţa organelor de urmărire penală arătând că fetiţa ar fi spus „tata buba” tot la îndrumarea fostului meu soţ, acestea fiind cuvintele pe care el mi le-a spus să le spun. Revin şi arăt că probabil că el mi-a zis să zic aşa, din această cauză am dat declaraţiile la urmărire penală, fără sa realizeze atunci despre consecințele juridice ale acestor declaraţii. Ulterior, la vreo 2 luni, am vrut să îmi retrag plângerea, dar nu a mai fost posibil şi nu am ştiut cum să fac. În fapt, în ziua respectivă, l-am lăsat pe concubinul meu, inculpatul A.A., în casă cu cele 2 fete, cea de 9 luni şi persoana vătămată de 2 ani şi am mers la magazin pentru 5 minute. Când am plecat, inculpatul o ţinea în brațe pe fetița cea mică şi se juca cu ea, iar persoana vătămată stătea pe pat pe o perniţă şi se juca cu nişte jucării. La întoarcere, inculpatul era tot cu fetiţa cea mică în braţe, iar fetița cea mare era pe aceeași perniță jucându-se fără să fie plânsă. Când m-a văzut că am intrat a sărit din pat şi a venit la mine să vadă ce am cumpărat de la magazin. Nu am schimbat pampersul copilei de la orele 12 ziua, iar la orele 3 noaptea, trezindu-mă să îi dau să mănânce fetiței mici, s-a trezit si persoana vătămată şi a început să spună „mami, buba”. Am întrebat-o ce s-a întâmplat însă copila a ridicat din umeri. Arătându-mi cu mâna către pampers si spunându-mi buba am scos pampersul şi am constatat că avea sânge pe pampers şi în zona genitală puţin. Nu îmi explic cum au apărut leziunile la această fetiţă, însă erau momente când eu rămâneam în locuinţă cu fetiţa cea mică, iar fetița de 2 ani mergea singura afară şi se juca cu alţi copii. Şi în ziua respectivă până să vină concubinul meu acasă fetiţa a mers în curte şi s-a jucat cu ceilalţi copii. În prezent ambele fetiţe sunt la centrul de plasament întrucât m-am dus cu ele la spital, iar de acolo au fost chemaţi cei de la protecția copilului care le-au luat pe minore şi mi-au spus că nu mai am voie sa mă ocup de acestea. S-a luat această măsură pentru cele întâmplate în prezenta cauza, autoritatea de protecţie a copilului apreciind că este bine ca o perioadă copiii să fie ţinuţi la centru. […] la ora 3 am constatat sânge în pampers, iar la ora 6-7 dimineața l-am sunat pe tatăl minorei să îi aduc la cunoştinţă cele constatate. Am fost la mama inculpatului acasă, i-am spus ce am constatat, s-a uitat şi ea, a văzut fetiţa, dar nu s-a mai văzut nimic, zicându-mi că ea nu a mai văzut nimic. Am mers la mama inculpatului întrucât era prima mea fată şi nu ştiam dacă este normal sau nu ceea ce se întâmplă, aşa că am cerut părerea acesteia fiind mai în vârstă şi cu mai multă experienţă. Am stat de vorbă şi cu numita M.L., care este verişoara inculpatului şi care a venit la locuinţa mamei inculpatului unde s-au purtat discuţii şi s-au sfătuit. Eu nu am stat prea mult de vorbă cu aceasta, dar ea a afirmat că fetiţa a fost violată. De la momentul a constatării acelei împrejurări, eu mi-am luat fetele şi am plecat de la locuinţa inculpatului şi nu mai m-am întors până când acesta a fost arestat. Am încercat să merg la vizită la locul de deţinere al inculpatului, dar nu mi s-a permis, până la un moment dat, ulterior permițându-mi atât să îl vizitez, cât şi să îi trimit bani şi pachete. […] nu ştiu de ce minora a sângerat în zona genitală. M-am prezentat la medic după două zile, respectiv am constatat sâmbăta că prezenta sânge şi m-am prezentat luni, iar medicii mi-au spus că este bine şi că urmează să îi pună două copci.”

În ceea ce priveşte revenirea martorei C.C.- reprezentantul legal al persoanei vătămate minore asupra declaraţiilor iniţiale, pentru a putea fi luată în considerare, aceasta trebuie să îndeplinească o dublă condiţie, respectiv, pe de-o parte, acest demers să se bazeze pe argumente temeinice, convingător dovedite, iar, pe de altă parte, noile declaraţii să se coroboreze cu fapte şi împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.

Or, în cauză nici argumentele aduse în motivarea schimbării declaraţiilor nu au putut fi reţinute ca plauzibile şi nici noua declaraţie nu se coroborează cu celelalte probe administrate, astfel cum au fost redate anterior. Mai mult, Curtea a reţinut că schimbarea declaraţiilor se datorează înţelegerii frauduloase dintre martora C.C.- reprezentantul legal al minorei persoană vătămată cu inculpatul şi cu familia acestuia în contextul în care copiii martorei au fost luaţi din grija acesteia pentru a le asigura măsuri de protecţie de către autoritatea de protecţie a copilului şi în contextul în care martora a reluat legătura cu inculpatul (concubinul său), cum ea însăşi a arătat că l-a vizitat pe inculpat la locul de deţinere, i-a trimis pachet şi bani, împrejurare confirmată şi de inculpat în ultimul cuvânt, schimbându-şi fiecare declaraţia şi înţelegându-se asupra a ceea ce să declare pentru a reuşi exonerarea de răspundere penală a inculpatului.

De altfel, s-a remarcat că, încă din faza incipientă a urmăririi penale, i s-a propus martorei C.C.- reprezentantul legal al minorei persoană vătămată de către sora inculpatului să nu mai spună organelor de poliţie că inculpatul a violat-o pe persoana vătămată [„Nu (…), tu trebuie să zici că nu el şi că ai zis şi tu, aşa, la nervi”, „Spune-le că a căzut în ceva, dacă vrei”, „în lemn ceva, în scaun, în o jucărie”], iar aceasta nu a respins propunerea („Şi dacă le spun că-l iert, îl mai ia?”, „şi mă întreabă atunci cine a violat-o, eu ce le spun?”), aspecte ce rezultă din printscreen-urile reprezentând conversațiile purtate de C.C. cu sora inculpatului.

Necredibilă este şi susţinerea martorei în sensul că, în acea seară, a lipsit de la domiciliu doar 5 minute (identică cu susţinerea inculpatului) pentru a merge la magazin să facă unele cumpărături. Chiar dacă magazinul era lipit de imobilul în care locuia, deplasarea din locuinţă la magazin, alegerea produselor şi achitarea acestora, precum şi întoarcerea în locuinţă nu putea dura doar 5 minute.

De asemenea, martora susţine că a doua zi dimineață, 16.12.2018, orele 6:00-7:00, l-a sunat pe tatăl persoanei vătămate să-l încunoştinţeze de cele constatate. Or, din declaraţia verişoarei tatălui persoanei vătămate rezultă că, în data de 17.12.2018, a fost sunată de C.C. şi rugată să meargă la domiciliul tatălui natural al persoanei vătămate B.B. pentru că aceasta doreşte să vorbească cu el la telefon.

Curtea mai a reţinut că martora C.C., împreună cu persoana vătămată şi cealaltă minoră, imediat după ce a realizat că persoana vătămată a fost violată de inculpat, a părăsit locuinţa inculpatului pentru a merge şi a locui la un centru maternal din C., astfel cum rezultă din printscreen-urile reprezentând conversațiile purtate de C.C. Or, dacă inculpatul nu era cel care a violat-o pe persoana vătămată şi nu prezenta nici un pericol pentru aceasta, nu avea nicio justificare să părăsească locuinţa inculpatului, în condiţiile în care erau concubini, avea şi un copil rezultat din relaţia acestora de concubinaj.

Totodată, Curtea a reţinut că martora a încercat şi să minimalizeze leziunile suferite de persoana vătămată arătând că „Am fost la mama inculpatului acasă, i-am spus ce am constatat, s-a uitat şi ea, a văzut fetiţa, dar nu s-a mai văzut nimic, zicându-mi că ea nu a mai văzut nimic” pentru ca apoi să se contrazică arătând că „Am stat de vorbă şi cu numita M.L., care este verişoara inculpatului şi care a venit la locuinţa mamei inculpatului unde s-au purtat discuţii şi s-au sfătuit. Eu nu am stat prea mult de vorbă cu aceasta, dar ea a afirmat că fetiţa a fost violată” sau că „medicii mi-au spus că este bine şi că urmează să îi pună două copci”, în condiţiile în care, prin raportul de expertiză medico-legală s-a concluzionat că persoana vătămată B.B., în vârstă de 2 ani, prezintă o deflorare recentă, posibil produsă în data de 15.12.2018 prin penetrare vaginală, posibil cu degetul şi că leziunile traumatice constatate cu ocazia examenului genital s-au putut produce prin penetrare şi necesită pentru vindecare 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii.

În concluzie, nici declaraţia inculpatului şi nici declaraţia martorei C.C.- reprezentantul legal al minorei persoană vătămată, date în faţa instanţei de apel, nu pot fi reţinute la stabilirea adevărului juridic în cauză, acestea fiind infirmate de ansamblul probator administrat în cauză şi analizat anterior.

Faţă de considerentele anterior reţinute, Curtea, având în vedere şi caracterul irevocabil al declaraţiei inculpatului de recunoaştere a învinuirii, nu a putut primi critica formulată de apelantul inculpat în apel privind nevinovăţia sa şi solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.., apelul său declarat în acest sens fiind nefondat.

În drept, în mod corect prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului A.A., constând în aceea că, în data de 15.12.2018, în intervalul orar 20:00-20:30, în timp ce se afla în imobilul situat în Bucureşti, str. Y, s2, profitând de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa, a supus persoana vătămată minoră, B.B., în vârstă de 2 ani, care se afla în îngrijirea sa, unui act de penetrare vaginală, cu degetul, în urma căruia i-a fost produsă acesteia o deflorare ce a avut nevoie pentru vindecare de 11-12 (unsprezece-douăsprezece) zile de îngrijiri medicale de la data producerii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) și (3) lit. a) și c) C.pen., al cărei conţinut constitutiv (latură obiectivă şi latură subiectivă) a fost prezentat pe larg de prima instanţă, situaţie în care instanţa de apel nu l-a mai reluat, însuşindu-şi întocmai expunerea primei instanţe care corespunde materialului probator administrat în cauză.

În mod corect prima instanţă a reţinut şi împrejurarea că inculpatul A.A. a săvârşit fapta dedusă judecăţii în stare de recidivă postexecutorie, conform art. 41 alin. (1) C.pen. raportat la art. 41 alin. (5) C.pen., față de pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prin sentința penală nr. 849/15.10.2014 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 90/21.01.2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală, din executarea căreia acesta s-a eliberat la termen la data de 11.03.2017, iar fapta din prezenta cauză a fost comisă la data de 08.12.2018, aşa cum s-a reţinut anterior, înainte ca termenul de reabilitare să se împlinească.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, sub aspectul cuantumului, criticată în apel de parchet, Curtea a constatat că prima instanţă, deşi s-a raportat în mod corespunzător la limitele de pedeapsă reduse în urma aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (închisoarea de la 3 ani şi 4 luni la 8 ani) şi apoi majorate cu 1/2 ca urmare a aplicării tratamentului sancţionator al recidivei postexecutorii prevăzută de art. 43 alin. (5) C.pen. (închisoarea de la 5 ani la 12 ani), la gravitatea infracţiunii comise şi la periculozitatea inculpatului, aşa cum este prevăzut în dispoziţiile art. 74 C.pen., nu le-a valorificat în aşa fel încât să asigure un echilibru între gravitatea faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului şi aptitudinea acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Or, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Doar o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija şi a se elibera de deprinderile antisociale care l-au antrenat pe calea săvârşirii de infracţiuni.

În acest context, Curtea, efectuând o evaluare proprie a criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de lege prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză, a reţinut atât o gravitate ridicată a faptei comise cât şi o periculozitate sporită a apelantului inculpat, care impun aplicarea unei sancţiuni într-un cuantum mai ridicat decât cel stabilit de prima instanţă pentru a-şi putea atinge scopul prevăzut de lege.

Astfel, sub aspectul gravităţii faptei, Curtea a reţinut natura acesteia, infracţiune contra libertăţii şi integrităţii sexuale; modalitatea de săvârşire, infracţiune comisă asupra unei minore de 2 ani pe care trebuia să o ocrotească, chiar dacă nu era propriul copil, având cel puţin obligaţia morală de a veghea la integritatea fizică şi psihică a acesteia în condiţiile în care locuiau împreună, prin abuzare - penetrare vaginală repetată (de două ori) prin folosirea degetului - conştient fiind de faptul că victima, din cauza vârstei, nu se poate opune şi apăra, profitând tocmai de această împrejurare pentru a se satisface sexual, modalitate ce denotă un grad foarte mare de indiferenţă şi o totală lipsă de respect faţă de dispoziţiile legale şi mai ales faţă normele şi regulile sociale ce sunt menite a proteja integritatea corporală sau libertatea unei persoane şi în mod special a unui minor de o asemenea vârstă; consecinţele fizice şi psihice produse minorei prin fapta săvârşită, respectiv o vătămare a integrităţii corporale, prin fapta comisă fiind produse persoanei vătămate minore leziuni traumatice pentru vindecarea cărora a necesitat un număr de 11-12 zile de îngrijiri medicale, dar şi o traumă psihică, de durată şi cu posibile implicaţii majore în dezvoltarea minorei. În dezacord cu instanţa de fond, Curtea a reţinut că, deşi vârsta persoanei vătămate nu-i permite să conştientizeze natura agresiunii şi consecinţele acesteia în plan moral şi social, experienţa traumatizantă la care a fost supusă şi pe care a fost în măsură să releve mamei sale este reţinută în subconştientul persoanei vătămate şi poate avea efecte grave asupra dezvoltării viitoare psiho-sociale şi morale. Totodată, fapta săvârşită ar fi putut să aibă urmări mult mai grave în situaţia în care nu ar fi fost imediat descoperită.

Din punct de vedere al rezonanţei sociale şi din punct de vedere moral, cultural şi etic fapta inculpatului este de natură a genera o reacţie virulentă de respingere din partea societăţii civile şi a familiei, astfel de fapte neputând fi acceptate şi tolerate de societate.

Sub aspectul periculozităţii inculpatului, Curtea a reţinut că, prin modul de a acţiona, acesta a dat dovadă de o totală dezinhibiţie şi lipsă de respect faţă de valorile sociale şi morale după care se ghidează orice societate, a căror normală desfăşurare trebuie protejată. Periculozitatea inculpatului rezultă şi din poziţionarea psihică a acestuia faţă de nevoile sale personale, pentru a căror satisfacere nu a ezitat să profite de imposibilitatea persoanei vătămate de a se apăra şi să accepte o vătămare gravă, poate chiar iremediabilă a acesteia.

Din poziţia pe care a avut-o pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut că inculpatul nu a conştientizat gravitatea faptei sale, ceea ce denotă un grad foarte ridicat de indiferenţă faţă de consecinţele pe care le-a avut fapta sa, precum şi o totală lipsă a asumării de responsabilitate sau consideraţie pentru agresarea victimei. Poziţia de recunoaştere a învinuirii în faţa instanţei de fond nu reflectă conştientizarea gravităţii faptei comise şi o atitudine de remuşcare faţă de consecinţele acesteia, ci dorinţa inculpatului de a beneficia de o sancţionare cât mai redusă (cunoscând efectele unei astfel de recunoaştere din condamnările anterioare), dovadă în acest sens fiind poziţionarea sa pe parcursul procesului penal.

Astfel, iniţial, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, pentru ca mai apoi, fiind pus în faţa evidenţei, să susţină că actele de penetrare au fost comise accidental (din culpă), iar în faţa primei instanţei să arate că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa, dar că aceasta a fost comisă într-un „moment de rătăcire”, pentru ca în faţa instanţei de apel, după ce a beneficiat de cauza de reducere (ştiind că asupra acesteia nu se mai poate reveni), să revină şi să arate că nu s-a atins deloc de minoră, încercând cu ajutorul concubinei sale, reprezentantul legal al persoanei vătămate (care ar trebui să apere interesele victimei şi nu pe cele ale inculpatului), să transfere responsabilitatea în sarcina altor persoane.

Inculpatul este cunoscut cu multiple antecedente penale, din care Curtea a reţinut că, deşi nu a fost condamnat pentru fapte de aceeaşi natură cu cea dedusă judecăţii, reflectă totuşi un comportament violent al acestuia, fiind condamnat anterior şi pentru săvârşirea unor infracţiuni de tâlhărie, pe lângă cele de furt calificat.

De asemenea, este de subliniat şi împrejurarea că inculpatul, în multiplele condamnări anterioare, a beneficiat de mai multe ori de liberarea condiţionată, avertismente şi beneficii care nu l-au determinat pe acesta să-şi revizuiască comportamentul şi să-l adapteze la normele de conduită care nu implică un conflict cu legea penală.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că numai o pedeapsă orientată către maximul prevăzut de lege (astfel cum a fost stabilit anterior prin reducerea şi apoi majorarea limitelor de pedeapsă ca urmare a incidenţei cauzei de reducere a recunoaşterii învinuirii şi a stării de recidivă postexecutorie), respectiv o pedeapsă de 10 ani închisoare, corespunde atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana inculpatului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei, situaţie în care găseşte ca fiind fondat apelul declarat de parchet pe acest aspect.

Văzând gravitatea infracţiunii săvârşite dată în special de relaţia pe care o avea cu victima, de natura acesteia şi de rezultatul produs, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit şi individualizat în mod corect pedepsele complementară şi accesorie pe care le-a aplicat pe lângă pedeapsa principală a închisorii.

Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Curtea, reţinând şi că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor vizând deducerea arestării preventive şi soluţionarea acţiunii civile exercitate de către procuror pentru persoana vătămată minoră, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 360/25.04.2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia Penală; a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 218 alin. (1), (2) şi (3) lit. a) şi c) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (5) C.pen. (faptă din 15.12.2018 - persoană vătămată B.B.), de la 6 (şase) ani închisoare la 10 (zece) ani închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate şi respingând, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Domenii speta

Spete similare