Hotărâri care nu se pot concilia, pronunţate în materia contestaţiei la executare. Admisibilitatea revizuirii.

•Hotărâri care nu se pot concilia, pronunţate în materia contestaţiei la executare. Admisibilitatea revizuirii.

-Codul de procedură penală,  art. 453 alin. (1) lit. e) C.pr.pen..

În primul rând, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a constatat că cele două sentinţe, pronunţate în materia executării, nu se pot concilia nici cu privire la componentele pedepsei principale aplicate de 7 ani şi 6 luni închisoare şi nici cu privire la executarea sau neexecutarea măsurii de siguranţă a expulzării, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C.pr.pen., care prevăd că ”Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.”

(Secţia a II- a Penală, decizia penală nr. 330/CO din 25 septembrie 2019)

Prin sentinţa penală nr. 261/27.06.2019, Tribunalul I.- Secţia Penală a dispus:

În temeiul art. 462 raportat la art. 453 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) C.pr.pen. a admis cererea de revizuire formulată de M.P. P.C.A.B. şi a constatat că sentinţa penală nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I, definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală şi sentinţa penală nr. 44/15.02.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 89/04.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală nu se pot concilia şi rejudecând,

În temeiul art. 462 alin. (1) C.pr.pen. a anulat sentinţa penală nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală şi sentinţa penală nr. 44/15.02.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 89/04.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală.

În temeiul art. 595 C.pr.pen., a admis în parte cererea formulată de contestatorul A.A.

A constatat că petentul A.A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II- a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, pe care a descontopit-o, repunând pedepsele în individualitatea lor, după cum urmează: 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 13 C.pen.; 7 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen.; 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea 13 C.pen.

În temeiul art. 6 alin. (1) C.pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 13 Codul penal din 1969 cu corespondent în art. 367 alin. (1) C.pen. de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 39 lit. b) C.pen. cu referire la art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) Codul penal din 1969 a contopit pedepsele anterior menţionate şi a menţinut pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată petentului prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B. - Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012.

În temeiul art. 6 alin. (5) teza a II-a C.pen., a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., executându-se în acest conţinut pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 C.pen.

A constatat că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) Codul penal din 1969 are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., urmând a se executa în acest conţinut în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C.pen.

A constatat că măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României dispusă în sarcina condamnatului A.A. prin sentinţa penală nr. 416/20.02.2012 a Tribunalului B., definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, nu are corespondent în legea nouă, astfel că nu se mai execută.

În temeiul art. 72 C.pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata de o zi a arestării provizorii a petentului în vederea extrădării, din data de 25.01.2010 şi perioada executată din 21.01.2015 la 19.11.2018.

A constatat că intimatul - condamnat A.A. a executat în regim de detenţie pedeapsa principală dispusă prin prezenta în temeiul MEPI nr. 494/22.01.2019 emis de Tribunalul I. în temeiul sentinţei penale nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B. - Secţia a II-a Penală în perioada 22.01.2019- 23.02.2019, cu un rest rămas de executat de 1023 zile; a menţinut beneficiul liberării condiţionate a acestuia, dispusă prin sentinţa penală nr. 462/18.02.2019 a Judecătoriei Sector 5 B.

În temeiul art. 275 alin. (3) C.pr.pen. cheltuielile judiciare în cuantum de 300 lei au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 272 alin. (1) C.pr.pen., suma de 627 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru a acorda asistenţă juridică obligatorie condamnatului, s-a avansat din bugetul Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că:

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel B. a formulat cerere de revizuire privind sentinţa penală nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B. - Secţia a II-a Penală şi sentinţa penală nr. 44/15.02.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 89/04.03.2019 a Curţii de Apel B., Secţia I Penală, solicitând admiterea cererii de revizuire, anularea celor două hotărâri și, rejudecând, să se dispună admiterea contestației la executare doar în sensul a constatării că măsura de siguranță a expulzării nu se mai execută având în vedere Decizia ICCJ nr. 2HP/30.01.2019.

Totodată, a solicitat a se constata că dispozițiile art. 6 C.pen. nu sunt incidente în ceea ce privește pedepsele principale, având în vedere Decizia nr. 1HP/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de care, dacă pedeapsa rezultantă stabilită potrivit noului C.pen., urmare a reducerii uneia dintre pedepsele principale în raport de art. 6 C.pen. este superioară pedepsei rezultante aplicate potrivit vechiului C.pen., pedeapsa rezultantă a rămas astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

S-a mai arătat că, în raport de decizia mai sus menționată, datorită unei pedepse rezultante stabilită potrivit noului C.pen., superioară celei stabilite potrivit vechiului C.pen., dispozițiile art. 6 C.pen. nu au fost incidente nici în ceea ce privește pedepsele principale stabilite potrivit vechiului C.pen.

În motivarea cererii, revizuentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel B., după expunerea dispozitivului sentinței penale nr. 416/20.02.2012 pronunțată de Tribunalul B.- Secția a II-a Penală, al deciziei penale nr. 447/A/23.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel B.- Secția I Penală, al sentinței penale nr. 366/F/20.11.2018 pronunțată de Tribunalul I.- Secția Penală, al deciziei penale nr. 16/21.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel B.- Secția a II-a Penală, al sentinței penale nr. 44/15.02.2018 pronunțată de Tribunalul I. și al deciziei penale nr. 89/04.03.2019 a Curții de Apel Bucureşti - Secția I Penală, a arătat că suntem în prezența a două hotărâri care nu se pot concilia, fiind incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit.e) C.pen., aceste hotărâri conținând dispoziții contradictorii cu privire la incidența art. 6 C.pen.

Examinând înscrisurile depuse la dosar, precum şi cele ataşate din oficiu, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

I. Prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B. - Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, s-au dispus următoarele:

”În temeiul art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 13 C.pen. condamnă pe inculpatul A.A. […], la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În temeiul art. 65 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a), lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 4 ani închisoare.

În temeiul art. 117 C.pen. ia faţă de inculpat măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, care va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale aplicate prin prezenta.

În temeiul art. 334 C.pr.pen., respinge schimbarea de încadrare juridică pusă în discuţie de instanţă, din art. 323 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen. în art. 323 alin. (1) C.pen.

Ia act că la termenul din 01.06.2012, reprezentantul Ministerului Public a revenit asupra solicitării de a se schimba încadrarea juridică din 323 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen. în art. 7 din Legea 39/2003.

În temeiul art. 323 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen. condamnă pe inculpatul A.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare, sub aspectul infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În temeiul art. 65 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C.pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 117 C.pen. ia faţă de inculpat măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, care va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale aplicate prin prezenta. […]

În temeiul art. 334 C.pr.pen.., schimbă încadrarea juridică, în sensul pus în discuţie, din oficiu, de instanţă, din art. 12 lit. b) din Legea nr. 87/1994 modificată, în art. 16 din Legea nr.87/1994 cu aplicarea art. 13 C.pen.

În temeiul art. 16 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C.pen. condamnă pe inculpatul A.A. la pedeapsa închisorii de 4 ani, ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În temeiul art. 65 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

În temeiul art. 71 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C.pen. (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale), din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 4 ani închisoare.

În temeiul art. 117 C.pen. ia faţă de inculpat măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, care va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale aplicate prin prezenta.

În temeiul art. 33 lit. a) C.pen. contopeşte pedepsele stabilite prin prezenta în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, pe care o sporeşte cu 6 luni, inculpatul urmând să execute 7 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 35 C.pen. aplică pe lângă pedeapsa rezultantă pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 71 C.pen. interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante de 7 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 35 C.pen. aplică pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, care va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale rezultante aplicate prin prezenta. [..]”.

În temeiul sentinței penale anterior menţionate, rămasă definitivă la data de 27.12.2012 prin neapelare, Tribunalul B.- Secția a II-a Penală, a emis pe seama condamnatului MEPI nr.738/27.12.2012 .

II. Prin sentinţa penală nr. 366/F/20.11.2018 pronunțată de Tribunalul I., astfel cum a rămas definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B. - Secţia a II-a Penală, s-au dispus următoarele:

”În temeiul art. 595 C.pr.pen., admite în parte cererea formulată de contestatorul A.A. […].

A constatat că, petentul A.A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, pe care o descontopeşte, repunând pedepsele în individualitatea lor, după cum urmează: 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 13 C.pen.; 7 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen.; 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea 13 C.pen.

În temeiul art. 6 alin. (1) C.pen. reduce pedeapsa aplicată condamnatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 13 C.pen. din 1969 cu corespondent în art. 367 alin. (1) C.pen. de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.

În temeiul art. 39 lit. b) C.pen. cu referire la art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C.pen. din 1969 contopeşte pedepsele anterior menţionate şi menţine pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată petentului prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II- a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012.

În temeiul art. 6 alin. (5) teza a II-a C.pen., a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., urmând a se executa în acest conţinut pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 68 C.pen.

A constatat că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) Codul penal din 1969 are corespondent în art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., urmând a se executa în acest conţinut în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 65 C.pen.

Înlătură dispoziţia privind înlocuirea măsurii de siguranţă a expulzării dispusă faţă de petent prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, urmând ca această măsură să nu mai fie executată.

În temeiul art. 72 C.pen., deduce din pedeapsa aplicată durata de o zi a arestării provizorii a petentului în vederea extrădării, din data de 25.01.2010 şi perioada executată din 21.01.2015 la 19.11.2018.

Dispune anularea MEPI nr. 738/27.12.2012 emis de Tribunalul B.- Secţia a II-a penală şi emiterea unor noi forme de executare, corespunzător prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive.”

În temeiul sentinței penale nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B., Secţia a II-a Penală, Tribunalul I.- Secția Penală, a emis pe seama condamnatului MEPI din 22.01.2019.

III. Prin sentinţa penală nr. 44/15.02.2018 a Tribunalului I., definitivă prin decizia penală nr. 89/04.03.2019 a Curţii de Apel B., Secţia I Penală s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatorul - condamnat A.A. cu privire la sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012.

IV. Prin sentinţa penală nr. 462/ 18.02.2019 a Judecătoriei S5 B. pronunțată în dosarul nr. 3104/302/2019 s-a dispus liberarea condiționată a petentului condamnat A.A. de sub puterea MEPI nr. 494/2019 emis de Tribunal I. .

Potrivit art. 453 alin. (1) lit. e) C.pr.pen. ”Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: e când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.”

Raportat la starea de fapt anterior expusă, în temeiul art. 462 raportat la art. 453 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) C.pr.pen.. Tribunalul a admis cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel B. şi a constatat că sentinţa penală nr.366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B., Secţia a II-a Penală şi sentinţa penală nr. 44/15.02.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 89/ 04.03.2019 a Curţii de Apel B., Secţia I Penală (pct. II şi III) nu se pot concilia nici cu privire la componentele pedepsei principale aplicate de 7 ani şi 6 luni şi nici cu privire la executarea sau neexecutarea măsurii de siguranţă a expulzării astfel că în temeiul art. 462 alin. (1) C.pr.pen., a anulat aceste două hotărâri după care va proceda la rejudecarea cauzei.

În continuare, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II- a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, petentul A.A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, compusă din următoarele pedepse componente: 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 13 C.pen. 7 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen. şi 4 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea 13 C.pen.

În temeiul art. 33 lit. a) C.pen. au fost contopite pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, care a fost sporită cu 6 luni, fiindu-i dată inculpatului spre executare pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare. În temeiul art. 35 C.pen. i s-a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale rezultante. În temeiul art. 71 C.pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei rezultante de 7 ani şi 6 luni închisoare. În temeiul art. 35 C.pen. a fost aplicată pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, care va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale rezultante aplicate prin prezenta.

În temeiul acestei sentinţe, Tribunalul B. - Secţia a II-a penală a emis MEPI ../27.12.2012.

Conform art. 6 alin. (1) C.pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codul penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

Prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C.pen., cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în temeiul legii noi, conform art. 39 C.pen. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în temeiul art. 39 C.pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.”

Analizând infracţiunile pentru care a fost condamnat inculpatul, instanţa a constatat, astfel cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 12/2014, că fapta prevăzută de art. 323 C.pen. anterior se regăseşte în incriminarea din art. 367 C.pen..

De asemenea, văzând dispozițiile art. 367 alin. (1) C.pen. a constatat că în privința numitului A.A. sunt aplicabile dispozițiile art. 6 C.pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitive a cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea anterior menţionată, pedepsele aplicate nu depăşesc maximul prevăzut de lege. Astfel, acestuia i-a fost aplicată pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin.(1) Codul penal 1969, iar în contextul în care noua reglementare sancționează aceeași infracțiune cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, motiv pentru care, pentru această infracțiune pedeapsa trebuie redusă la maximul special, prevăzut de legea nouă, respectiv la 5 ani.

În ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 39 C.pen. aceasta ar fi de 7 ani şi 8 luni închisoare, în urma aplicării pedepsei celei mai grele, de 5 ani închisoare şi a adăugării sporului obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse, care ar fi de 32 luni. În aceste condiţii, constatând că pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi nu depăşeşte maximul la care se poate ajunge în temeiul legii noi, conform art. 39 C.pen., instanţa a menţinut pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată petentului prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B. - Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012.

Conform art. 6 alin. (5) C.pen. când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

Petentului i-a fost aplicată și pedeapsă complementară rezultantă, respectiv pedeapsa complementară cea mai grea, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) (dreptul de a deţine calitatea de administrator al unei societăţi comerciale) C.pen. 1969, timp de 3 ani, din momentul executării sau considerării ca executate a pedepsei principale rezultante.

Pedeapsa complementară aplicată condamnatului are corespondent în dispoziţiile art. 66 lit. a), b) şi g) C.pen., legiuitorul stabilind o durată maximă a pedepsei complementare la 5 ani, conform art. 66 alin. (1) C.pen. În aceste condiţii, instanța a constatat că în privința pedepsei complementare sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (5) teza a II-a C.pen.

În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României după executarea pedepsei principale aplicată petentului prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, Tribunalul a reţinut că expulzarea nu mai este prevăzută ca măsură de siguranţă în actuala reglementare.

Astfel, expulzarea a fost prevăzută ca măsură de siguranţă în Codul penal de la 1968, art. 117, constând în îndepărtarea silită a infractorului străin de pe teritoriul ţării, cu consecinţa interzicerii reîntoarcerii pe teritoriul ţării, cât timp se află sub aplicarea măsurii de siguranţă.

Expulzarea, în reglementarea Codului penal de la 1968 a reprezentat măsura de siguranţă ce consta în scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă pericol social. Cauza care impunea luarea acestei măsuri o reprezenta starea de pericol pe care o prezenta cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie, care a săvârşit o infracţiune ce se judecă de instanţele române şi care, dacă ar rămâne pe teritoriul ţării noastre, ar putea comite noi infracţiuni. Măsura expulzării se lua în scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin economic sau politic.

Măsura de siguranţă a expulzării a fost reglementată de Codul penal de la 1968, ca măsură de siguranţă şi a fost justificată, pe de o parte, de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, iar pe de altă parte, de faptul că infractorul este cetăţean străin sau persoană lipsită de cetăţenie care nu are domiciliul în ţară. Prin expulzare, cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în România şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice, în condiţiile legii, rămânerea sa pe teritoriul ţării.

În actualul C.pen., expulzarea nu mai are regimul de măsură de siguranţă, ci acela de pedeapsă, respectiv pedeapsă complementară, fiind prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen.

Necesitatea aplicării acestei pedepse a făcut obiectul analizei instanţei, examinându-se necesitatea şi proporţionalitatea pedepsei cu scopul urmărit, dar şi cu imperativul respectării vieţii de familie a cetăţeanului străin sau apatridului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aprecierea proporţionalităţii şi necesităţii acestei pedepse se raportează la mai multe criterii printre care, natura şi gravitatea infracţiunilor comise, vârsta infractorului, perioada de timp pe care infractorul a petrecut-o în ţara de unde va fi expulzat, timpul scurs de la comiterea infracţiunii şi conduita infractorului în această perioadă, situaţia familială a infractorului, naşterea unor copiii legitimi şi vârsta acestora, gravitatea dificultăţilor cu care riscă să se confrunte infractorul în ţara în care va fi expulzat, soliditatea legăturilor sociale, culturale şi de familie cu ţara în care urmează a fi îndepărtat.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că luarea oricărei măsuri de expulzare este condiţionată de îndeplinirea cerinţei potrivit căreia comportamentul persoanei în cauză constituie o ameninţare reală la adresa unui interes fundamental al societăţii sau al statului membru gazdă, constatare care implică, în general, existenţa unei tendinţe a individului de a-şi menţine în viitor acest comportament. Înainte de a lua o decizie de expulzare, statul membru gazdă trebuie să ia în considerare mai mulţi factori, precum durata şederii individului pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea de sănătate, situaţia economică şi socială, integrarea sa socială şi culturală în acest stat şi legăturile cu ţara de origine (C.J.U.E., hotărârea Marii Camere din 22 mai 2012, PI împotriva Oberburger meisterin der Stadt Remscheid).

Spre deosebire de măsurile de siguranţă care sunt sancţiuni de drept penal şi nu pedepse, pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea pedepsei principale şi sunt prevăzute de lege şi aplicate de instanţă pe lângă o pedeapsă principală, atunci când aceasta nu este suficientă pentru îndreptarea infractorului. Pedepsele complementare fac obiectul unei examinări atente din partea judecătorului fondului, criteriile care stau la temeiul aplicării fiind acelea prevăzute de art. 67 C.pen., instanţa aplicând această pedeapsă fie atunci când este prevăzută de lege, fie atunci când această pedeapsă este necesară în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, iar această pedeapsă este necesară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că aplicarea pedepselor complementare și accesorii nu impun condiții referitoare la cuantumul sau natura pedepsei principale, stabilirea lor fiind consecința aprecierii caracterului proporțional al interzicerii exercițiului unor drepturi cu scopul urmărit. Stabilirea drepturilor al căror exercițiu este interzis trebuie să fie urmare aprecierii asupra naturii și gravității faptei comisei iar limitarea exercițiului lor să fie proporțională cu scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni. (Decizia nr. 123/A din data de 10 aprilie 2017 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Constatând natura diferită a celor două categorii de sancţiuni de drept penal, Tribunalul a reţinut aplicabilitatea în speţă a prevăzute art. 6 alin. (5) C.pen. care stabileşte în mod clar că pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă aplicate sub legea veche, neexecutate şi neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

Măsura de siguranţă a expulzării nu mai este prevăzută de legea nouă, iar corespondenţa la care face referire art. 6 alin. (5) C.pen. are în vedere corespondenţa pe categorii de sancţiuni, nicidecum amestecarea acestora. Prin urmare, o pedeapsă complementară prevăzută de legea veche se va executa doar dacă are corespondent în legea nouă, după cum şi o măsură de siguranţă se va executa după cum aceasta are corespondent în legea nouă.

Măsura de siguranţă a expulzării nu mai are corespondent în legea nouă, iar ca pedeapsă complementară nu poate fi aplicată de instanţa de revizuire/executare, fără să fi fost aplicată şi de judecătorul fondului cu acelaşi titlu şi fără ca acesta să fi examinat necesitatea şi proporţionalitatea măsurii, din perspectiva analizei pe care legea o impune în cazul pedepselor complementare, în acelaşi sens fiind avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală care a stabilit că în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 187/2012, în cazul în care o măsură de siguranţă nu mai este prevăzută de Codul penal actual ca măsură de siguranţă, ci ca pedeapsă complementară, nu se poate constata că această măsură de siguranţă, dispusă în temeiul Codului penal anterior, urmează a fi înlocuită cu pedeapsa complementară prevăzută de Codul penal actual, întrucât, dacă această sancţiune şi-a modificat natura/calificarea juridică (a devenit din măsură de siguranţă pedeapsă complementară - sau invers), textul invocat nu permite executarea sa cu noua calificare cu titlu corespunzător noii naturi juridice, deoarece referirea expresă la conţinut şi limite nu poate fi înţeleasă a acoperi şi referirea la natură/calificare (acestea reprezentând entităţi logico-juridice distincte care nu pot fi exprimate prin recurgere la aceeaşi formulare).

Prin urmare, s-a arătat că în situaţia în care o sancţiune de drept penal, formal calificată juridic ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complementară, şi-a modificat în noua reglementare natura juridică (a trecut dintr-o categorie în alta), în lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera că executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu operează o recalificare automată în raport cu sancţiunile definitiv aplicate cu un titlu în sancţiunile corespunzătoare calificate cu alt titlu din legea nouă). Aceasta în pofida faptului că textul analizat indică în cuprinsul său atât măsurile de siguranţă, cât şi pedepsele complementare. Asocierea lor în contextul dat nu este de natură a şterge distincţiile legale dintre cele două categorii distincte de sancţiuni de drept penal, nu face posibilă o veritabilă osmoză juridică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 21.08.2019.

În susţinerea apelului său, parchetul a arătat, în scris, în esenţă, că:

1. Din conţinutul sentinţei penale nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II- a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, reiese că s-a luat act că pe numele inculpatului a fost emis de către Tribunalul B. - Secţia a II-a Penală M.A.P. nr. ..16.10.2004 care nu a fost pus în executare până la data pronunţării sentinţei.

Mandatul de executare a pedepsei nr. ../27.12.2012 emis în temeiul sentinţei 416/20.06.2012 a Tribunalului B. - Secţia a II-a Penală a fost pus în executare la data de 21.05.2015 (filele 10-13 dos. T.B. 20163/3/2018).

Din analiza dosarului nr. 20163/3/2018 al Tribunalului I. (declinat de la Tribunalul B. şi la care a fost reunita cauza nr. 21095/3/2018) în care s-a pronunţat sentinţa penală nr.366/20.11.2018, def prin decizia penală nr. 16/22.01.2018 a CAB - Secţia II-a Penală şi care a avut ca obiect intervenirea unei legi penale mai favorabile (595 C.pr.pen..), nu reiese că ar exista vreun înscris care să ducă la concluzia că intimatul condamnat a fost arestat provizoriu în vederea extrădării o zi în data de 25.01.2010.

Motivele scrise al petentului condamnat nu au vizat deducerea vreunei perioade din pedeapsa de 7 ani şi 6 luni iar din dezbaterile orale, de la termenul din 16.11.2018, nu reiese că acest aspect a fost pus în discuţie. Nu reiese de asemenea vreun demers al instanţei prin emiterea vreunei adrese în acest sens aşa cum nu reiese nici din considerentele sentinţei penale nr. 366/20.11.2018 de ce pe lângă perioada executată s-a dedus şi acea zi la care am făcut referire mai sus. Din conţinutul deciziei penale nr. 16/22.01.2018 a Curţii de Apel B. care a menţinut dispoziţiile instanţei de fond (cu excepţia înlăturării dispoziţiei privind înlocuirea măsurii de siguranţă) nu reiese în plus alt considerent din punctul de vedere al aplicării dispoziţiilor art. 72 C.pen.

În atare situaţie, instanţa de fond, fără a face o analiză proprie a tuturor actelor dosarului, a pronunţat o hotărâre nelegală prin preluarea automată a celor hotărâte prin sentinţa anulată (366/20.11.2018 a Tribunalului I.), şi care nu au corespondent în înscrisurile dosarului.

2. La filele 36-38 din dosar se regăseşte sentinţa penală nr.1371/30.05.2016 a Tribunalului B.- Secţia I Penală, pronunţată în dosarul având ca obiect contestaţie la executare privind acelaşi petent condamnat. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr.415/29.07.2016 a Curţii de Apel B.- Secţia I Penală prin care s-a respins ca nefondată contestaţia petentului condamnat.

Din conţinutul acestor hotărâri rezultă că petentul condamnat a vizat prin admiterea contestaţiei înlăturarea măsurii de siguranţă a expulzării motivându-şi cererea pe aspecte de ordin familial. Atât instanţa de fond cât şi cea de control judiciar, pe lângă motivele invocate, a avut în vedere şi faptul că măsura de siguranţă a expulzării a fost prevăzută potrivit noilor reglementări ca pedeapsă complementară, chiar şi în aceste condiţii, nearătându-se vreun impediment la executarea acesteia.

Decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale cărei considerente sunt reţinute şi de către Tribunalul I. în cauza de faţă, nu mai pot avea aplicabilitate întrucât este ulterioară sentinţei penale nr. 1371/30.05.2016 a Tribunalului B.- Secţia I Penală care a tranşat cu putere de lucru judecat chestiunea executării măsurii de siguranţă a expulzării şi prin raportare la noul C.pen. Se apreciază că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere odată cu admiterea revizuirii dispoziţiile art. 599 alin. (5) C.pr.pen. care prevăd că cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări şi să respingă ca inadmisibilă solicitarea contestatorului condamnat privitoare la măsura expulzării.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 463 C.pr.pen..

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii contestate, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 C.pr.pen.., Curtea a constatat ca fiind nefondată contestaţia declarată de Parchet.

În primul rând, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a constatat că sentinţa penală nr. 366/F/20.11.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr.16/CO/21.01.2019 a Curţii de Apel B. - Secţia a II-a Penală şi sentinţa penală nr.44/15.02.2018 a Tribunalului I. definitivă prin decizia penală nr. 89/04.03.2019 a Curţii de Apel B., Secţia I Penală (pct. II şi III) nu se pot concilia nici cu privire la componentele pedepsei principale aplicate de 7 ani şi 6 luni închisoare şi nici cu privire la executarea sau neexecutarea măsurii de siguranţă a expulzării, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 453 alin.(1) lit. e) C.pr.pen., care prevăd că ”Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.”

Raportat la starea de fapt anterior expusă, în mod corect prima instanţă, în temeiul art.462 raportat la art. 453 alin. (1) lit. e) şi alin. (5) C.pr.pen., a admis cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel B. şi a anulat aceste două hotărâri, procedând la rejudecarea cauzei.

De asemenea, Curtea a reţinut că prima instanţă, în cadrul rejudecării, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 6 C.pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aspect necontestat de parchet în prezenta contestaţie, situaţie în care Curtea nu-l va mai analiza, însuşindu-şi argumentele prezentate de prima instanţă.

Cât priveşte dispoziţia primei instanţe cu privire la măsura de siguranţă a expulzării, contestată de parchet în prezenta contestaţie, Curtea a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 416/F/20.06.2012 a Tribunalului B. - Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului A.A., s-a luat faţă de acesta, în temeiul art. 117 Codul penal din 1969, măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României, urmând a fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei principale.

După punerea în executare a pedepsei principale aplicate prin această hotărâre, condamnatul A.A. a formulat contestaţie la executare prin care a solicitat înlăturarea măsurii de siguranţă a expulzării.

Prin sentinţa penală nr. 1371/30.05.2016 a Tribunalului B.- Secţia I Penală a fost respinsă contestaţia la executare formulată de condamnat, sentinţa rămânând definitivă prin decizia penală nr. 415/29.07.2016 a Curţii de Apel B.- Secţia I Penală, prin care s-a respins ca nefondată contestaţia petentului condamnat.

Într-adevăr, aşa cum susţine şi parchetul, din conţinutul acestor hotărâri rezultă că petentul condamnat a vizat prin admiterea contestaţiei înlăturarea măsurii de siguranţă a expulzării motivându-şi cererea pe aspecte de ordin familial. Atât instanţa de fond cât şi cea de control judiciar, pe lângă motivele invocate, a avut în vedere şi faptul că măsura de siguranţă a expulzării a fost prevăzută potrivit noilor reglementări ca pedeapsă complementară, chiar şi în aceste condiţii, nearătându-se vreun impediment la executarea acesteia.

Însă, după pronunţarea acestor hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 2/2019, prin care a reţinut că „în situaţia în care o sancţiune de drept penal, formal calificată juridic ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complementară, şi-a modificat în noua reglementare natura juridică (a trecut dintr-o categorie în alta), în lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera că executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu operează o recalificare automată în raport cu sancţiunile definitiv aplicate cu un titlu în sancţiunile corespunzătoare calificate cu alt titlu din legea nouă)”

În atare situaţie, în analiza contestaţiei la executare făcută de prima instanţă în cadrul prezentei revizuiri în mod corect s-a raportat la această decizie, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (3) C.pr.pen., cum de altfel, în mod expres a invocat-o chiar şi parchetul în cererea de revizuire prin care a solicitat „admiterea cererii de revizuire, anularea celor două hotărâri și, rejudecând, să se dispună admiterea contestației la executare, doar în sensul a constatării că măsura de siguranță a expulzării nu se mai execută având în vedere Decizia ICCJ nr. 2HP/30.01.2019.”

Or, prin critica formulată de parchet sub acest aspect în prezenta cale de atac, se susţine exact contrariul celor susţinute în cererea de revizuire, respectiv că Decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu mai poate avea aplicabilitate atât timp cât este ulterioară sentinţei penale nr.1371/30.05.2016 a Tribunalului B.- Secţia I Penală care a tranşat cu putere de lucru judecat chestiunea executării măsurii de siguranţă a expulzării şi prin raportare la noul Cod penal, situaţie în care instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere odată cu admiterea revizuirii dispoziţiile art. 599 alin. (5) C.pr.pen. care prevăd că cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări şi să respingă ca inadmisibilă solicitarea contestatorului condamnat privitoare la măsura expulzării.

Curtea nu a putut reţine ca fiind fondată această critică întrucât, pe de o parte, în speţă nu sunt aplicabile, aşa cum susţine parchetul, dispoziţiile art. 599 alin. (5) C.pr.pen. atât timp cât, deşi există identitate de persoană (A.A.), nu există identitate de temei legal (art. 598 C.pr.pen., respectiv art. 595 C.pr.pen.) şi de motive (de ordin familial, respectiv dezlegarea dată unei probleme de drept prin Decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), iar pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (3) C.pr.pen., dezlegarea dată unor chestiuni de drept este obligatorie pentru instanţele de judecată, iar chestiunea de drept supusă criticii (continuarea executării măsurii de siguranţă a expulzării după intrarea în vigoare a noului cod care nu mai prevede o astfel de măsură de siguranţă) fiind dezlegată prin Decizia nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel fiind, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a constatat aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 2/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi a constatat că măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul României dispusă faţă de condamnatul A.A. prin sentinţa penală nr.416/ 20.02.2012 a Tribunalului B., definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, nu are corespondent în legea nouă, astfel că nu se mai execută, argumentele prezentate de prima instanţă sub acest aspect fiind însuşite întocmai de Curte.

Curtea nu a putut reţine ca fiind fondată nici cea de-a doua critică formulată de parchet împotriva sentinţei contestate, în sensul că instanţa de fond, fără a face o analiză proprie a tuturor actelor dosarului, a pronunţat o hotărâre nelegală prin preluarea automată a celor hotărâte prin sentinţa anulată (366/20.11.2018 a Tribunalului I.), deducerea arestării provizorii în vederea extrădării în data de 25.01.2010, care nu are corespondent în înscrisurile dosarului.

Într-adevăr, aşa cum susţine şi parchetul, din dispozitivul sentinţei penale nr.416/F/20.06.2012 a Tribunalului B.- Secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare la data de 27.12.2012, reiese că s-a luat act că pe numele inculpatului a fost emis de către Tribunalul B. Secţia a II- a Penală M.A.P. nr. ..16.10.2004 care nu a fost pus în executare până la data pronunţării sentinţei.

Însă, în considerentele aceleiaşi sentinţe penale s-a reţinut că Biroul Naţional Interpol a comunicat instanţei faptul că Interpol A a comunicat că inculpatul A.A. a fost arestat în I şi solicită autorităţilor române să precizeze dacă solicită extrădarea acestuia. S-a formulat de către autorităţile române cerere de extrădare având la bază mandatul de arestare preventivă, însă cu adresa nr. 427963/ICA/25.03.2011 Biroul Naţional Interpol a înaintat instanţei un mesaj primit de la Interpol A prin care informează că s-a respins cererea de extrădare în România a inculpatului, condiţiile de extrădare nefiind îndeplinite.

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 302/2004, durata măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul acestei legi (cum este cererea de extrădare solicitată în cauză), este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. Faptul că instanţa care a dispus condamnarea contestatorului nu a dedus această arestare provizorie sau că nu s-a solicitat deducerea acesteia de către contestatorul condamnat nu împiedică instanţa ca, în cadrul unei contestaţii la executare, să deducă din oficiu durata arestării provizorii.

În atare situaţie, Curtea a reţinut că prima instanţă, în mod corect, a dedus durata de o zi a arestării provizorii a petentului în vederea extrădării, din data de 25.01.2010, sentinţa contestată fiind legală şi temeinică.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C.pr.pen., a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală împotriva sentinţei penale nr. 261/F din data de 27.06.2019 a Tribunalului I.- Secţia Penală.

Domenii speta

Spete similare