Recurs. Creanţă fiscală. Taxa de regularizare datorată Inspectoratului de Stat în Construcţii la terminarea lucrărilor. Momentul de începere a cursului prescripţiei de 5 ani.

•Recurs. Creanţă fiscală. Taxa de regularizare datorată Inspectoratului de Stat în Construcţii la terminarea lucrărilor. Momentul de începere a cursului prescripţiei de 5 ani.

-Legea nr. 50/1991, art. 7 alin. (8) teza finală, art. 30 alin. (1) – (3), art. 37 alin. (3) şi (4);

-Legea nr. 10/1995, art. 10 alin. (1) şi (2);

- Ordinul MDRL nr. 839/2009, art.76 alin.(1) lit. a) şi c) şi alin. (2) lit. a);

- O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 91 alin. (1) şi (2), art.23

Curtea reţine că în mod corect au reţinut instanţele de fond că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul pricinii pendinte este data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică momentul în care s-a constituit baza de impunere care generează obligaţiile fiscale. Din acel moment, potrivit art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, s-a născut dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

În concret, (…) Curtea reţine că termenul a început să curgă cel mai devreme de la 1 ianuarie al anului următor în care a fost întocmit Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 127/18.06.2012, conform căruia lucrările au fost recepţionate la (aceeaşi) valoare finală de 4.768.877 lei.

Este adevărat că legea prevede obligaţia investitorilor de a vira lunar sumele către stat în cuantumul prevăzut, însă valoarea finală datorată se stabileşte la momentul finalizării lucrărilor, când este necesară, potrivit art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009), regularizarea taxelor şi cotelor legale.

Într-adevăr, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 leagă momentul virării sumelor datorate de transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, însă din stabilirea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond nu a rezultat că o astfel de notificare privind data începerii lucrărilor ar fi existat în mod efectiv.

(…) recurenta-reclamantă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 7 alin. (8) teza finală din Legea nr. 50/1991, în sensul de a aprecia că „data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei”, deoarece neîndeplinirea unei obligaţii legale [netransmiterea notificării privind data începerii lucrărilor] nu se poate transforma într-un beneficiu pentru debitor. Dimpotrivă, art. 7 alin. (8) teza finală din Legea nr. 50/1991 se aplică în situaţiile în care funcţionează ca o sancţiune pentru investitor, scurtând, în contra intereselor sale, (alte) termene legale de care beneficiază.

(Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, decizia civilă nr. 661R/27.09.2019)

Prin sentinţa civilă nr. 343/16.04.2018 pronunțată de Judecătoria Turnu-Măgurele, instanţa a admis excepţia prescripţiei a dreptului material la acţiune invocată de pârâta C.C. SRL şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii în contradictoriu cu pârâta C.C. SRL ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 9/04.01.2019 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secţia Civilă, instanţa a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe intimata-pârâtă C.C. SRL la plata către Inspectoratul de Stat în Construcţii a sumei de 76.302,03 lei reprezentând contravaloarea cotei de 0,1% şi a cotei de 0,7% calculate la valoarea finală a lucrărilor şi la plata penalităţilor de întârziere calculate la debitul principal.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâta C.C. SRL

Analizând recursul declarate în cauză de recurenta-reclamantă C.C. SRL prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art.496 C.pr.civ., Curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Curtea va reţine - cu titlu preliminar - că situaţia de fapt a fost definitiv stabilită de instanţele de fond, calea extraordinară de atac a recursului neputând fi întemeiată decât pe motive/critici/argumente privind nelegalitatea soluţiei, nu şi netemeinicia acesteia. În actuala reglementare legală, calea de atac devolutivă este numai apelul. Ca atare, recursul reprezintă o cale de atac nedevolutivă, controlul exercitat fiind doar unul de legalitate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C.pr.civ., fără a se realiza o nouă judecată în fond. Numai în cazul casării pentru unul din motivele limitativ prevăzute de lege, în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, conform art. 501 alin. (4) C.pr.civ., caz în care poate fi reapreciată situaţia de fapt.

Prin urmare, cum instanţa de recurs nu a fost învestită cu o cale de atac devolutivă, raportarea la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond se va realiza numai în măsura în care aceasta este necesară pentru interpretarea și aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Curtea reţine că recurenta-reclamantă s-a prevalat, pentru a susţine că termen de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data de 1 ianuarie 1 ianuarie 2012 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2017, de dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 76 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Sub aspectul situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, recurenta-reclamantă C.C. SRL a executat lucrări de construire la obiectivul Consolidare, supraetajare mansardare construcţie existentă, rezultând un imobil P+3E+M situat în Şos. G. nr. 164, sector 4, Bucureşti. Pentru aceste lucrări există Autorizaţia de construire nr. 696/30.12.2011 eliberată de Primăria Sectorului 4 şi Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 127/18.06.2012, conform căruia lucrările au fost recepţionate la (aceeaşi) valoare de 4.768.877 lei.

Din analiza dispoziţiilor art. 30 alin. (1) – (3), art. 37 alin. (3) şi (4) din Legea nr.50/1991, art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/1995, art. 76 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) lit. a) din Ordinul MDRL nr. 839/2009 rezultă că investitorii au obligaţia de a declara o valoare estimativă a lucrărilor ce vor fi executate, care este menţionată, de altfel, în autorizaţia de construire, să anunţe începerea lucrărilor de construcţii autorizate, iar la finalizarea construcţiilor, să realizeze recepţia, să stabilească valoarea finală şi să regularizeze taxele şi cotele legale.

Curtea reţine că, faţă de conţinutul Deciziei nr. 8/2018 pron. de I.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, niciuna dintre părţi nu a contestat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi 22 din O.G. nr. 92/2003, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire este o obligaţie fiscală şi că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale. În mod analog, aceeaşi natură de obligaţie fiscală şi acelaşi termen de prescripţie de 5 ani sunt aplicabile şi în cazul cotei de 0,1% prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Potrivit art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, denumit marginal „Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale”:

„(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.

Potrivit art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, denumit marginal „Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale”:

„(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată”.

Curtea reţine că în mod corect au reţinut instanţele de fond că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul pricinii pendinte este data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică momentul în care s-a constituit baza de impunere care generează obligaţiile fiscale. Din acel moment, potrivit art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, s-a născut dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

În concret, faţă de particularităţile pricinii pendinte şi fără a antama ale posibile ipoteze, Curtea reţine că termenul a început să curgă cel mai devreme de la 1 ianuarie al anului următor în care a fost întocmit procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.127/18.06.2012, conform căruia lucrările au fost recepţionate la (aceeaşi) valoare finală de 4.768.877 lei.

Este adevărat că legea prevede obligaţia investitorilor de a vira lunar sumele către stat în cuantumul prevăzut, însă valoarea finală datorată se stabileşte la momentul finalizării lucrărilor, când este necesară, potrivit art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009), regularizarea taxelor şi cotelor legale.

Într-adevăr, art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 leagă momentul virării sumelor datorate de transmiterea notificării privind data începerii lucrărilor, însă din stabilirea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond nu a rezultat că o astfel de notificare privind data începerii lucrărilor ar fi existat în mod efectiv.

Este adevărat că art. 7 alin. (8) din Legea nr. 50/1991 prevede că:

„(8) Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei de începere a lucrărilor autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei”.

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 7 alin. (8) teza finală din Legea nr. 50/1991, în sensul de a aprecia că „data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei”, deoarece neîndeplinirea unei obligaţii legale [netransmiterea notificării privind data începerii lucrărilor] nu se poate transforma într-un beneficiu pentru debitor. Dimpotrivă, art. 7 alin. (8) teza finală din Legea nr. 50/1991 se aplică în situaţiile în care funcţionează ca o sancţiune pentru investitor, scurtând, în contra intereselor sale, (alte) termene legale de care beneficiază.

Nu este mai puţin adevărat că întârzierea la plată a cotei de 0,1% prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi a cotei de 0,7% prevăzute de art. 40 alin. (1) din Legea nr.10/1995 se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. În condiţiile în care virarea sumelor respective trebuia să se facă eşalonat, lunar, concomitent cu plata prestaţiilor, este firesc ca penalităţile să se calculeze în aceeaşi modalitate, corespunzător scadenţei fiecărei cote datorate şi neachitate.

Această împrejurare – faţă de particularităţile situaţiei de fapt - nu intră în contradicţie cu momentul de la care Curtea a stabilit că începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale.

Potrivit art. 92 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, denumit marginal „Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale”:

„(3) Dispoziţiile dreptului comun privitoare la prescripţia extinctivă sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Or, în lipsa îndeplinirii obligaţiei care îi incumba în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 76 alin. (1) lit. a) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, debitoarea nu se putea aştepta, în mod rezonabil, ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la emiterea autorizaţiei de construire, ci, cel mai devreme, de la întocmirea procesului-verbal de recepţie a lucrărilor, adică de la data când Inspectoratul de Stat în Construcţii a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, în mod analog prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul privitor la prescripţia extinctivă nr.167/1958.

În raport de toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul recurentei-pârâte este nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 496 alin. (1) C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare