Drept procesual civil. Calitatea procesuală activă şi pasivă în cadrul acţiunii întemeiate pe art. 49, alin.4 din Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național prin care se solicită acordarea recompensei pentru bunurile de patrimon

Definind notiunea de descoperire umană cu caracter întâmplător, art.2, alin.1, lit.g din OG nr.43/2000, privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, prevede că „ prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată”, iar în conformitate cu art.2, alin.1, lit.k din aceeaşi ordonanţă, „ prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul în care existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat, în mod neprevăzut, ca urmare a: 1. acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (…)”.

Drept urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, are calitatea procesuală activă într-o acţiune întemeiată pe art.49, alin.4 din Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național persoana care a descoperit obiectele de patrimoniu prin tehnica teledetectiei, descoperirea sa fiind rezultatul unei actiuni calificate chiar de lege ca fiind una de natură a conduce la evidenţierea în mod întâmplător /neprevăzut a unor bunuri de patrimoniu arheologic.

Prin sentinţa civilă nr.587/11.09.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 1573/63/2018 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active ridicată de pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Consiliul Judeţean Dolj.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâtul Muzeul Olteniei Craiova.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj.

S-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă ridicată de pârâtul Consiliul Județean Dolj.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul C.E. în contradictoriu cu  pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Direcţia Judeţeană pentru  Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Dolj, Instituţia Prefectului Dolj şi  Consiliul Judeţean Dolj pentru lipsa calităţii procesuale active.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, în privința cadrului procesual pasiv, se pune problema legitimării procesuale a subiectelor de drept ce pot figura ca pârâți într-o acțiune întemeiată pe prevederile art.49 alin.7 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

S-a argumentat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei Craiova, în raport de disp. art.49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, potrivit cărora:

 "(1)Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute la art. 46 alin. (1) sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea.

 (2)Primarul este obligat să înştiinţeze serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii, în termen de 72 de ore, cu privire la bunurile descoperite, luând totodată măsuri de pază şi de conservare a acestora.

 (3)Primarul este obligat să predea bunurile astfel descoperite, în termen de 10 zile, serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii.

(4)Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat, în condiţiile prevăzute la alin. (1), bunurile descoperite, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul unor descoperiri arheologice de valoare excepţională, se poate acorda şi o bonificaţie suplimentară de până la 15% din valoarea bunului.

(5)Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabileşte de experţii acreditaţi ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii sau, după caz, de alţi experţi acreditaţi.

 (6)Recompensele şi bonificaţia, stabilite potrivit alin. (4) şi (5), vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite şi vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data predării bunului.

(7)În cazul în care autorul descoperirii nu primeşte recompensa în termenul stabilit la alin. (6), acesta se poate adresa instanţei judecătoreşti competente printr-o acţiune scutită de taxa judiciară de timbru."

Față de conținutul alineatului al șaselea al textului de lege citat mai înainte, Tribunalul a apreciat că pârâtul Muzeul Olteniei Craiova nu are calitate procesuală pasivă în cadrul acestei acțiuni în despăgubiri, deoarece nu poate fi debitorul unei asemenea obligații, neavând calitatea de ordonator de credite al bugetelor administrației locale, iar calitatea de custode temporar al bunurilor, pe care și-a recunoscut-o prin întâmpinare, nu are drept consecință legarea unui raport juridic de drept substanțial în virtutea căruia acest pârât ar fi ținut să suporte asemenea despăgubiri din patrimoniul propriu.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură Dolj, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, reţinându-se că această direcţie este un serviciu public deconcentrat, aflat în subordinea Ministerului Culturii și Identității Naționale, care ființează în baza HG nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 17 alin.1 din această hotărâre de guvern "Direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul naţional, respectiv a municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii principale:

a)îndeplinesc atribuţiile prevăzute de lege în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional;

b)colaborează cu autorităţile publice şi cu instituţiile specializate pentru protejarea şi punerea în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional şi aplică în acest sens prevederile legale în domeniu;

c)participă, la cererea autorităţilor abilitate şi împreună cu acestea, la acţiuni de control al respectării legislaţiei privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

d)solicită şi primesc, în condiţiile legii, în nume propriu sau în numele şi pentru Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, de la autorităţi ale administraţiei publice, de la instituţii publice şi de la persoanele juridice de drept privat cu activitate în domeniul cultural, al artelor şi informării publice, date şi informaţii necesare pentru exercitarea atribuţiilor ce le revin;

e)controlează respectarea îndeplinirii obligaţiilor de plată a contribuţiilor la Fondul Cultural Naţional, în condiţiile şi la termenele stabilite prin lege;

f)îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite de ministrul culturii şi patrimoniului naţional, potrivit legii."

Având în vedere primele două atribuţii enunţate în textul actului normativ citat mai înainte, s-a reţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă, fiind ţinută să facă apărări legate de problematica de fapt şi de drept dedusă judecăţii.

De asemenea, s-a apreciat ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință invocată de pârâtul Consiliul Județean Dolj față de dispozițiile art. 20 alin.1 și 21 alin.1 din Legea nr.215/2001 și art. 222 C.civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calității procesuale active invocată de pârâtii Ministerul Culturii și Identității Naționale şi Consiliul județean Dolj, prin raportare la dispozițiile OG nr. 43/2000 și ale Ordinului comun nr. 251/2.275/409/M115/2004,  tribunalul a apreciat-o întemeiată, cu următoarea motivare:

Conținutul art.49 din Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național a fost reprodus mai înainte; primul alineat se referă la bunurile culturale descoperite întâmplător de persoanele fizice, articolul reglementând procedura de predare-primire către autorități a acestor bunuri și dreptul la recompensă al persoanei care le-a găsit.

Folosirea de către legiuitor a sintagmei "în mod întâmplător" este elocventă prin ea însăși, fiind evident că este exclusă practicarea unei activități de arheologie neautorizate și că norma de drept respectivă nu are ca rațiune încurajarea unei asemenea preocupări, a cărei finalitate ar consta în obținerea unei recompense financiare.

Potrivit art. 2 alin.1 lit.k din OG nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, "prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul în care existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat, în mod neprevăzut, ca urmare a:

1.acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic;

2.acţiunilor factorilor naturali, cum ar fi: seisme, alunecări de teren, inundaţii, eroziunea solului şi altele, şi în cazul cărora este necesară o cercetare arheologică în vederea înregistrării şi valorificării ştiinţifice a acestora."

Această reglementare a susținut teza expusă mai înainte, potrivit căreia legiuitorul nu a înțeles să încurajeze și să recompenseze efectuarea descoperirilor arheologice de către persoane neautorizate; dimpotrivă, cercetările și descoperirile arheologice trebuie făcute într-un cadru organizat, reglementat prin lege, acestea intrând în domeniul de reglementare al OG nr. 43/2000.

Prima instanţă a apreciat, de asemenea, că faptul că reclamantul este titularul autorizației de deținere a detectoarelor de metale nr. 91580/11.03.2014, eliberată de IPJ Dolj, nu îi conferă acestuia calitatea de arheolog autorizat.

S-a observat că această autorizație a fost eliberată în baza art. 5 alin. 61 din OG nr. 43/2000,  în condițiile în care forma în vigoare la 11.03.2014 a acestui act normativ nu conținea un alineat 61 al articolului 5. Descoperirile arheologice nu pot constitui o activitate aducătoare de venituri a unor persoane care au procurat instrumentul necesar, întrucât rațiunea și finalitatea actelor normative din această materie constau în protecția și conservarea patrimoniului cultural național, iar asemenea activități, care presupun și o pregătire profesională adecvată, nu doar instrumentarul adecvat, nu pot fi lăsate la dispoziția oricărui inițiator al unor asemenea acțiuni.

 Prin urmare, Tribunalul a considerat că simpla deținere a instrumentului (modul în care a fost eliberată autorizația de deținere a detectorului de metale nu face obiectul cenzurii instanței de judecată în acest litigiu) nu conferă caracter de legitimitate acțiunii de descoperire a unor bunuri de patrimoniu cultural, în contextul în care legiuitorul, prin art.49 din Legea nr. 182/2000 și prin art.1 alin.1 lit.k din OG nr.43/2000, a urmărit să recompenseze doar descoperirile realizate întâmplător, nu și pe cele făcute cu scopul obținerii unei recompense.

A concluzionat ca, în speță, întregul context al stării de fapt expuse în cererea de chemare în judecată relevă faptul că reclamantul este un "căutător de comori" din voință proprie, fapt ce se corelează cu mărturisirea judiciară ce rezultă din extras dintr-un ziar local, apărut la data 11.02.2016 (fila 35), depus chiar de reclamant în susținerea cererii sale; în acest sens, jurnalistul care a realizat articolul a consemnat că reclamantul "continuă "vânătoarea" de comori istorice, pentru care mărturisește că are o reală pasiune. Dacă, pe lângă bucurii, îi aduce și un ban în plus, cu atât mai bine!".

Pentru aceste considerente, instanța a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active ridicată de pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Consiliul Judeţean Dolj, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâtul Muzeul Olteniei Craiova, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj și a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă ridicată de pârâtul Consiliul Județean Dolj.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantul C.E. şi  pârâta DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU  CULTURĂ  DOLJ, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului său, reclamantul  a criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active ridicata de paraţii Ministerul Culturii si Consiliul Judeţean Dolj, susţinând că aceasta a fost data cu interpretarea si aplicarea greşita a legii, referindu-ne la dispoziţiile OG 43/2000 dar si la instrucţiunilor emise de Ministerul Culturii nr.2/8.04,2016, precum si ale disp Lg. 182/2000.

De asemenea, a susţinut că instanţa de fond nu a motivat admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a paratului Muzeul Olteniei, apreciind că, în raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare in judecata dar si de dispoziţiile Lg.182/2000, deţinătorul bunurilor descoperite, in speţa Muzeul Olteniei Craiova, are calitate procesuala pasiva in cauza.

In legătura cu admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, apelantul a criticat motivarea instanţei de fond în sensul că descoperirea făcută nu este una întâmplătoare, raportat la dispoziţiile legale invocate, respectiv art.2 lit.k pct.1 din OG 43/2000, apreciind că raţionamentul instanţei a fost vădit greşit, întrucât pct 1 lit k al art.2 prezintă cu titlu exemplificativ aceste acţiuni umane, prin folosirea sintagmei "cum ar fi"( lucrări de construcţii, prospecţiuni geologice, teledetectie, lucrări agricole, ctc).

În acest sens, a susţinut că, ajungând la concluzia că nu a fost vorba de o descoperire arheologica întâmplătoare, prima instanţă nu a avut în vedere, pe de o parte, caracterul exemplificativ al acestor acţiuni enumerate de textul de lege menţionat, iar pe de alta parte prevederea expresa a tehnicii teledetectiei ce a fost folosita la decoperire.

 A menţionat apelantul reclamant că este  titularul unei autorizaţii privind deţinerea si utilizarea detectorului de metale, emis in conformitate cu normele tehnice privind deţinerea si comercializarea detectoarelor, norme aprobate prin Ordinul comun 251/2.275/409/M 115/2004 al MAI si Ministrul Culturii, considerând că, în raport de această împrejurare, instanţa a dezvoltat un alt raţionament greşit, in sensul ca autorizarea persoanelor fizice de a deţine detectoare de metale are ca si baza OG 43/2000, motiv pentru care deţinerea detectorului de metal s-ar realiza in scop util cercetărilor arheologice care in mod evident nu mai pot fi întâmplătoare. A precizat că, în motivare, s-a adus in continuare ca argumentaţie Anexa nr.l si Anexa nr.4 la Normele tehnice in care se prevede faptul ca deţinătorul unui detector de metale ia la cunoştiinta despre prevederile OG 43/2000 dar si faptul ca autorizaţia de deţinere a detectoarelor de metale se emite în baza art.5 alin.10 din OG.43/2000, concluzionându-se că o astfel de autorizaţie se emite pentru cercetări arheologice.

A susţinut apelantul reclamant că acest raţionament este greşit, întrucât in disp OG 43/2000 se prevede expres, pe de o parte, care sunt acţiunile umane cu caracter întâmplător ce pot evidenţia bunuri cu valoare arheologica, in care este inclusa teledetectia, iar pe de alta parte este exclusă de la caracterul intamplator cercetarea arheologica atestata.

În acest sens, a invocat prevederile art.2 lit. c din OG 43/2000 care defineşte in mod expres ce se înţelege prin cercetare arheologica atestata, dispunând că" c) prin cercetare arheologică se înţelege ansamblul de măsuri având caracter ştiinţific şi tehnic, menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică, inclusiv publicarea, patrimoniului arheologic”, precum şi disp.art.2 lit g din ordonanţă care prevede că: „ g) prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată”.

A considerat că, existând definiţii stricte in lege cu privire la cercetarea arheologica atestata, dar si cu privire la caracterul întamplator al descoperirilor, instanţa de fond a schimbat sensul legii, interpretând in mod eronat dispoziţiile mai sus arătate, forţând si reîncadrând noţiunea de descoperire intamplatoare.

Din punctul său de vedere, este normal ca oricărui deţinător de metale sa-i fie aduse la cunoştiinta prevederile legii patrimoniului, întrucât acesta are obligaţia de a preda bunurile descoperite autorităţilor competente si de a beneficia in acest sens de recompensa prevăzuta de legiuitor, ca si acţiune de încurajare a descoperirii de vestigii si bunuri ce prezintă importanta deosebita pentru patrimoniul cultural, scopul urmărit de legiuitor de a acorda despăgubiri descoperitorului unor astfel de bunuri fiind tocmai acela de a încuraja predarea lor către autorităţile statului in scopul intrarii in partimoniul cultural al tarii, evitandu-se astfel valorificarea acestora pe piaţa neagra sau expatrierea acestora. Aceasta prevedere a legii de acordare a despăgubirilor vine sa încurajeze descoperirea unor zone ce au potenţial arheologic, ce urmează a fi protejate ulterior si valorificate in mod corespunzător de către cercetătorii specializaţi in arheologie.

A mai susţinut că, în cauză, caracterul de descoperire întâmplătoare este atestat de toate adresele ce emana de la autorităţile statului, menţionând în acest sens ca în instanţă s-a  contestat evaluarea obiectelor descoperite, solicitând acordarea despăgubirii raportat la valoarea reala a acestora.

A precizat că niciuna dintre autorităţile statului chemate in judecata nu i-a dat un răspuns legat de faptul ca nu i se cuvine despăgubirea, întrucât descoperirile nu au caracter întamplator, pârâtele acordându-i dreptul legal la recompensa privind descoperirea a 200 de monede romane fara a-i pune sub semnul întrebării calitatea de persoana îndreptăţită.

În final, apelantul reclamant a arătat că, nici în ceea ce priveşte obiectele celtice, paratele nu i-au pus aceasta problema, pana la momentul acţionarii in judecata şi, raportat la faptul că tezaurul celtic a fost expertizat fara comunicarea raportului de expertiza, comunicându-i-se doar suma ce urmează a-i fi acordata, a acţionat in judecata paratele motivat de valoarea derizorie stabilita de autorităţi in ceea ce priveşte obiectele de patrimoniu catalogate ca fiind tezaur.

În motivarea apelului său, pârâta DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU  CULTURĂ  DOLJ a criticat soluţia de respingere a calităţii sale procesuale pasive şi motivarea acesteia în cuprinsul căreia instanţa a retinut faptul ca, in conformitate cu art. 17 alin.1 si 2 din HG nr.90/2010, Direcţia Judeţeană pentru Cultura are calitate procesual pasiva, fiind ţinuta sa faca apărări legate de problematica de fapt si de drept dedusa judecaţii.

Consideră că, întrucât calitatea procesuala reprezintă identitatea dintre parti si subiectele raportului juridic litigios dedus judecaţii, trebuia să stabilească daca parata Direcţia Judeţeană pentru Cultura Dolj poate sau nu poate, conform legii, sa fie obligata la plata recompensei/ bonificaţiei către reclamant.

Sub acest aspect, apelanta pârâtă a susţinut că, raportat la  obiectul acţiunii promovate de către reclamant constând în obligarea pârâtelor la acordarea despăgubirilor privind obiectele de patrimoniu descoperite şi la dispoziţiile art.49, alin.6  din Legea nr.182/2000, nu serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii, în speţă Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, sunt obligate prin lege să acorde recompensele şi bonificaţia, ci instituţia muzeală (Muzeul Olteniei) care le are în administrare, din bugetul ordonatorului principal de credite.

A menţionat că ordonatorul principal de credite al Muzeului Olteniei este Consiliul Judeţean Dolj, anexând, cu titlu de exemplu, o hotărâre a Consiliului Judeţean Dolj prin care se aproba bugetul de venituri si cheltuieli al Muzeului Olteniei şi consideră că, în aceste condiţii, o eventuală plată de către serviciile deconcentrate ( Direcţia pentru Cultura Dolj) a recompenselor şi bonificaţiilor de mai sus ar fi ilegală, atât ca urmare a faptului că legiuitorul a precizat expres cine este răspunzător de aceasta, cât şi prin aceea că Direcţiile Judeţene pentru Cultură nu îşi pot prevedea astfel de sume în bugetele proprii fără a fi sancţionate, potrivit prevederilor legale în materie fiscală, de structurile de audit ale Ministerului Culturii, de serviciile de inspecţie fiscală din cadrul structurilor teritoriale ale ANAF, respectiv de organele de control ale Curţii de Conturi.

A mai arătat că a făcut dovada in fata instanţei de fond că a primit bunurile culturale mobile în cauză şi că acestea au fost predate Muzeului Olteniei din Craiova, pe bază de documente de predare primire ( procesul-verbal nr.80/23.01.2015- prin care s-au predat cele 8 artefacte, procesul verbal nr. 128/03.02.2015 prin care Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj a predat cele 51 de piese către Muzeul Olteniei Craiova, adresa nr. 4494/29.08.2016 si nr.3640/27.06.2018 a Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale,), bunurile fiind predate in administrare, nu in custodie temporara, asa cum susţine Muzeul Oltenia in intampinare şi cum a reţinut instanţa de fond in motivarea hotărârii.

Totodată, a menţionat că bunurile predate Muzeului Oltenia au urmat procedura prevăzuta de lege in vederea clasării, iar in prezent sunt expuse la muzeu pentru a fi vizualizate de către publicul larg.

Raportat la aceste împrejurări, apelanta pârât a susţinut că acordarea despăgubirilor este, în mod clar şi fără echivoc, un atribut al instituţiilor muzeale care au primit în administrare bunurile descoperite întâmplător, conform prevederilor art. 49 alin.4-6, din Legea nr. 182/2000, precizând că Muzeul Olteniei este cel care a acordat despăgubiri reclamantului pentru bunuri arheologice descoperite întâmplător de-a lungul timpului, inclusiv pentru bunuri care fac obiectul acestei acţiuni.

Drept urmare, consideră că atât respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, cât şi admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale ridicată de pârâta Muzeul Olteniei Craiova sunt nelegale, instanţa de fond neluând în seamă statutul juridic al instituţiilor în cauză.

De asemenea, a susţinut că este greşită invocarea de către avocaţii reclamantului a faptului că Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj ar fi subordonată Consiliului Judeţean Dolj, respectiv că ar avea în subordine Muzeul Olteniei Craiova, situaţie neconforma cu cadrul legal, dat fiind că  Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj este serviciu public deconcentrat al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind subordonată Consiliului Judeţean Dolj, cum greşit s-a reţinut de instanţă, instituţia publică de cultură, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Consiliului Judeţean Dolj fiind Muzeul Olteniei, în conformitate cu prevederile Legii muzeelor nr.311/2003.

Totodată, apelanta pârâtă a apreciat că, deşi acţiunea reclamantului a fost respinsă, justifică interesul în criticarea modului de soluţionare a excepţiei invocate, întrucât s-ar crea premisele unei jurisprudenţe incorecte şi ilegale, care ar altera modul de aplicare a prevederilor legale invocate în cauze similare pentru viitor.

Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv admiterea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură, cu cheltuieli de judecată.

Ambele apeluri au fost apreciate ca fondate.

În ceea ce priveste apelul reclamantului, s-a constatat că acesta vizează, pe de o parte, admiterea exceptiei lipsei calitătii sale procesuale active, iar pe de altă parte admiterea exceptiei lipsei calitătii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Olteniei.

Sub aspectul calitătii procesuale active, Curtea a retinut că, potrivit art.36 CPC, aceasta presupune existenta unei identităti între persoana reclamantului si titularul dreptului dedus judecătii.

În spetă, dreptul dedus judecătii prin cererea introductivă este acordarea recompensei  prevăzute de Legea nr.182/2000 pentru obiectele de patrimoniu descoperite de reclamant.

Potrivit art.49, alin.4 din actul normativ menţionat, „Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat, în condiţiile prevăzute la alin. (1), bunurile descoperite, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul unor descoperiri arheologice de valoare excepţională, se poate acorda şi o bonificaţie suplimentară de până la 15% din valoarea bunului”.

Din prevederile acestui articol reiese, asadar, că îndreptătit la acordarea recompensei pentru obiectele de patrimoniu este autorul unei descoperiri întâmplătoare care a predat aceste obiecte autorităţilor competente, acesta fiind si persoana care, din perspectiva art.36 CPC are calitate procesuală activă în actiunea promovată în vederea valorificării acestui drept.

Definind notiunea de descoperire umană cu caracter întâmplător, art.2, alin.1, lit.g din OG nr.43/2000, privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, prevede că „ prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată”.

Totodată, în conformitate cu art.2, alin.1, lit.k din aceeaşi ordonanţă, „ prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul în care existenţa bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat, în mod neprevăzut, ca urmare a: 1. acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole, precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic; (…)”.

Reclamantul a descoperit obiectele pentru care solicită acordarea recompensei prin tehnica teledetectiei, fiind titularul  autorizatiei de deţinere a detectoarelor de metale nr.91580/11.03.2014 eliberată de IPJ Dolj.

Prin urmare, descoperirea pentru care reclamantul solicită recompensă a fost rezultatul unei actiuni calificate chiar de lege ca fiind una de natură a conduce la evidenţierea în mod întâmplător /neprevăzut a unor bunuri de patrimoniu arheologic, ceea ce îi conferă acestuia calitate procesuală activă în cauză.

Sub acest aspect, Curtea a retinut si faptul că teledetectia a fost definită în lucrările de specialitate ca reprezentând stiinta si tehnologia de obtinere a informatiei privind suprafata terestra de la distanta (fara a intra in contact cu aceasta) prin utilizarea radiatiei electromagnetice.

Având în vedere scopul acestei tehnologii, acela de detectare a anumitor informatii despre structura sau compozitia suprafetei terestre, teledectia presupune implicit un proces de căutare, de cercetare a suprafetei terestre, care exclude într-o anumită măsură caracterul întâmplător al identificării anumitor obiecte. Însă, atât timp cât aceasta este inclusă de art.2, alin.1, lit.k, pct.1 din OG nr.43/2000 în categoria actiunilor umane care pot conduce la identificarea cu caracter întâmplător a unor bunuri de patrimoniu arheologic, înseamnă că acest caracter întâmplător nu trebuie examinat strict din perspectiva tehnicii de descoperire folosite, ci în opozitie cu ceea ce acest act normativ defineste ca activitate de cercetare arheologică organizată.

De altfel, din sintagma „ actiunile umane, altele decât cercetarea arheologică atestată” folosită de art.2, alin.1, lit.g din OG nr.43/2000 pentru a defini descoperirea arheologică întâmplătoare se desprinde concluzia că orice acţiune umană care nu este parte a unei cercetări arheologice atestate are natura de descoperire întâmplătoare, la această interpretare conducând şi caracterul exemplificativ al enumerării folosite de art.2, alin.1, lit.k, pct.1 din ordonanţă pentru a contura sfera acţiunilor umane ce pot conduce la evidenţierea în mod neprevăzut a unor obiecte de patrimoniu arheologic.

Potrivit art.2, alin.1, lit.c din OG nr.43/2000, „ prin cercetare arheologică se înţelege ansamblul de măsuri având caracter ştiinţific şi tehnic, menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică, inclusiv publicarea, patrimoniului arheologic;”

De asemenea, alineatele 4, 5 şi 6 ale aceluiaşi articol prevăd că:

„ (4) Toate etapele cercetării arheologice sunt parte integrantă a activităţii de cercetare ştiinţifică, aşa cum este definită de legislaţia în domeniu.

(5) Toate etapele cercetării arheologice, constând în inventariere, diagnostic, săpătură, supraveghere şi intervenţii asupra materialului arheologic, vor fi întreprinse folosindu-se toate acele metode, tehnici şi practici specifice, considerate necesare pentru a obţine maximum de informaţii referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetată.

 (6) Toate etapele cercetării arheologice se realizează numai pe baza unui proiect aprobat de Comisia Naţională de Arheologie şi se vor finaliza prin rapoarte ce cuprind datele esenţiale pentru justificarea metodei şi tehnicilor folosite, a resurselor utilizate, precum şi a concluziilor la care s-a ajuns”.

În spetă, reclamantul nu a descoperit obiectele de patrimoniu arheologic pentru care solicită recompensa în cadrul unei cercetări arheologice atestate, în oricare dintre etapele pe care aceasta le presupune potrivit prevederilor legale enunţate, si nici într-o zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut şi cercetat sau într-un sit arheologic declarat zonă de interes naţional, aşa cum, sunt definite acestea de art.2, alin1. lit.h şi i din OG nr.43/2000, astfel că si, din  această perspectivă, descoperirea sa a avut un caracter întâmplător, neîncadrându-se în niciuna dintre formele de cercetare arheologică atestată

Drept urmare, Curtea a apreciat că descoperirea făcută de reclamant prin teledetectie este una întâmplătoare în sensul art.2, alin1, lit.g si lit.k, pct.1 din OG nr.43/2000.

Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că, sub aspectul existentei calitătii procesuale active, trebuie avut în vedere că, din modul de formulare a actiunii rezultă că obiectul acesteia îl reprezintă mai degrabă contestarea valorii recompensei care a fost deja oferită reclamantului pentru obiectele descoperite şi predate autorităţilor, iar nu atât îndreptătirea reclamantului la acordarea unei astfel de recompense potrivit art.49, alin.4 din Legea nr.182/2000.

Astfel, s-a constatat că, prin adresa nr.626/15.03.2017 a Muzeului Olteniei (fila 6), reclamantul este invitat la sediul acestei instituţii în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea bunurilor, aducându-i-se totodată la cunoştinţă valoarea rezultată din expertizele efectuate, respectiv 1675 lei.

Prin urmare, pârâtele au recunoscut deja că reclamantul este titularul dreptului la recompensa prevăzută de art.49, alin.4 din Legea nr.182/2000 si, implicit caracterul întâmplător al descoperirii sale, propunându-i acestuia o sumă drept recompensă, ca si în celelalte ocazii în care acesta a predat autoritătilor competente obiecte cu valoarea arheologică, reclamantul adresându-se instantei nu ca urmare a faptului că i s-ar nega acest drept, ci pentru a contesta cuantumul sumei propuse drept recompensă.

În concluzie, având în vedere si acest aspect, Curtea a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă în actiunea de fată, în mod gresit fiind solutionată această exceptie la prima instantă.

În ceea ce priveşte critica apelantului reclamant referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Olteniei, Curtea a constatat, în primul rând, că soluţia adoptată de către prima instanţă cu privire la această excepţie este motivată, în considerentele sentinţei atacate argumentându-se că, faţă de conţinutul alineatului al șaselea al art.49 din Legea nr.182/2000, „ pârâtul Muzeul Olteniei Craiova nu are calitate procesuală pasivă în cadrul acestei acțiuni în despăgubiri, deoarece nu poate fi debitorul unei asemenea obligații, neavând calitatea de ordonator de credite al bugetelor administrației locale; calitatea de custode temporar al bunurilor, pe care și-a recunoscut-o prin întâmpinare, nu are drept consecință legarea unui raport juridic de drept substanțial în virtutea căruia acest pârât ar fi ținut să suporte asemenea despăgubiri din patrimoniul propriu”.

Curtea nu a împărtăşit, însă, punctul de vedere al primei instanţe în sensul că această instituţie nu are calitate procesuală pasivă, raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul de drept invocat.

Sub acest aspect, s-a constatat că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri privind contravaloarea obiectelor de patrimoniu şi artefactelor descoperite de el la data de 15.01.2015 şi predate autorităţilor, despăgubiri estimate la 1.500.000 de lei, invocând în drept.art.46-49 din Legea nr.182/2000.

Potrivit art.49, alin.6 din actul normativ menţionat, „ recompensele şi bonificaţia, stabilite potrivit alin. (4) şi (5), vor fi suportate din bugetul ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor culturale în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite şi vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data predării bunului”.

Aşadar alineatul 6 al art.49, invocat de prima instanţă în susţinerea argumentului că pârâtul Muzeul Olteniei nu are calitate procesuală pasivă, face referire la bugetul din care se suportă aceste recompense, altfel spus la debitorul obligatiei de alocare a fondurilor necesare plăţii, iar nu la debitorul obligaţiei de plată.

Din perspectiva scopului pe care orice recompensă îl are, Curtea a apreciat că plata acesteia se realizează de către cel care a beneficiat sau beneficiază de descoperirea făcută, în speţă Muzeul Olteniei, căruia obiectele şi artefactele descoperite i-au fost predate şi în administrarea căruia se află în prezent, aşa cum rezultă din procesele-verbale de predare-primire din 23.01.2015 şi din 03.02.2015, încheiate între Direcţia Judeţeană de Cultură Dolj şi Muzeul Olteniei, din adresa nr.4494/D.P.C./16.08.2016 a Ministerului Culturi, din Hotărârile din 29.08.2016 şi din 26.06.2018 emise de acelaşi minister ( filele 11-16 dosar apel).

De altfel, din adresa nr.626/15.03.2017 a Muzeului Olteniei depusă la dosarul primei instanţe a rezultat că aceasta instituţie urma a efectua plata recompensei, reclamantul fiind invitat la sediul Muzeului Olteniei începând cu data de 15.04.2019, cu menţiunea că de la acea dată se preconiza că instituţia va avea bugetul aprobat de către Consiliul Judeţean Dolj, „ în vederea derulării procedurii de încasare a procentului de 30% din valoarea totală a celor 8 bunuri culturale (…)”.

Nu în ultimul rând, s-a constatat că, în celelalte ocazii în care reclamantul a fost recompensat pentru obiectele de patrimoniu arheologic descoperite şi predate autorităţilor, plata a fost făcută de instituţia în administrarea căreia au fost date aceste obiecte şi care le valorifică potenţialul arheologic şi muzeal, şi anume Muzeul Olteniei, astfel cum rezultă şi din ordinele de plată depuse la filele 17-18 din dosarul de apel.

Drept urmare, Curtea a apreciat că pârâtul Muzeul Olteniei are calitate procesuală pasivă în litigiul de faţă, existând identitate între această instituţie şi debitorul obligaţiei de plată a recompensei solicitate de reclamant.

Pentru aceste motive, apelul declarat de reclamant se apreciază a fi fondat.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, Curtea a reţinut că acesta vizează, în principal, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, dar subsumat acesteia se critică şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Olteniei, motivându-se că, în raport de disp. art.49, alin.6 din Legea nr.182/2000, această din urmă instituţie avea obligaţia plăţii recompensei solicitate de reclamant.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj, Curtea a avut în vedere că solicitarea adresată instanţei, de plată a recompensei, a fost determinată de nemultumirile reclamantului cu privirea la valoarea propusă a acesteia, stabilită în urma expertizării şi evaluării obiectelor descoperite de către experţi desemnaţi de instituţia apelantă pârâtă. Asa cum s-a arătat si cu ocazia examinării apelului reclamantului, obiectul cererii pare a fi mai degrabă contestarea acestei valori, decât stabilirea dreptului la recompensă în contradictoriu cu instituţiile pârâte.

Potrivit art.49, alin.5 din Legea nr.182/2000, valoarea obiectelor descoperite „ se stabileşte de experţii acreditaţi ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale sau, după caz, de alţi experţi acreditaţi”.

Or, în speţă,  serviciu public deconcetrat al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale este Direcţia de Cultură Dolj, iar valoarea obiectelor şi implicit valoarea recompensei de care reclamantul este nemulţumit a fost stabilită în urma expertizării realizate de experţi autorizaţi ai acestei instituţii, aşa cum rezultă din adresa nr.626/15.03.2017 a Muzeului Olteniei, adresa nr.P73/11889/19.07.2016 a Consiliului Judeţean Dolj, adresa nr.1337/31.10.2016 a Direcţiei Judeţene pentru Cultură Dolj şi foaia de înaintare nr.1306/25.10.2016 a aceleiaşi instituţii (filele 22, 20 dosar Tribunal).

În aceste condiţii, se impune ca, în cazul contestării recompensei, o altă valoare a  acesteia, prin raportare la valoarea obiectelor descoperite, să fie stabilită în cadrul unei proceduri derulate în contradictoriu cu această instituţie sub supravegherea căreia s-a realizat expertizare obiectelor, instituţie cu atribuţii în domeniul protejării patrimoniului cultural, precum şi punerii în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi atribuţiile prevăzute de art.17, alin.1 din HG nr.90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, invocate şi în motivarea primei instanţe, Curtea apreciază că pârâta Direcţia Judeţeană pentru Cultură Dolj are calitate procesuală pasivă, această excepţie fiind corect soluţionată prin hotărârea atacată.

Dat fiind, însă, că apelul pârâtei a curpins şi critici privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Olteniei, critici apreciate ca întemeiate pentru motivele expuse anterior, s-a impus şi admiterea acestui apel în considerarea art.477, alin.1 CPC.

În concluzie, Curtea a reţinut că Tribunalul a soluţionat în mod greşit cauza pe excepţii, fără a intra în cercetarea fondului şi, întrucât prin apelul reclamantului, s-a solicitat anularea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă sunt incidente disp. art.480, alin.3, teza a II-a CPC.

Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul art.480 CPC, a admis apelurile declarate, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu recomandarea ca  Tribunalul să examineze în fond cererea reclamantului, stabilind valoarea recompensei la care acesta este îndreptăţit pentru obiectele descoperite şi, după administrarea probatoriilor pe care le considera necesare în acest sens,  să se pronunţe motivat asupra cererii formulate, având în vedere dezlegările date de instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Muzeului Olteniei şi Direcţiei Judeţene pentru Cultură Dolj, precum şi excepţiile intrate în puterea lucrului judecat prin necriticarea modului de soluţionare a acestora prin apelurile declarate.

Domenii speta

Spete similare