Drept civil. Proprietate publică. Acţiune în revendicare bun aparţinând domeniului public

Astfel, în acest context, este de reţinut că, potrivit art. 554 alin. 1 Cod civil, bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Teza I a primului alineat al art. 554 Cod civil, reglementează criteriile de determinare a bunurilor proprietate publică, impunându-se în acest sens două asemenea criterii, respectiv determinarea prin lege şi destinaţia bunurilor, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică.

Textul art. 554 Cod civil evocă criteriul destinaţiei bunurilor atunci când arată că acestea sunt de uz sau de interes public iar această destinaţie le poate fi conferită prin lege – spre exemplu Legea nr. 213/1998 care cuprinde o anexă în care sunt enumerate majoritatea categoriilor de bunuri proprietate publică – sau poate fi naturală.

Este adevărat că teza a II-a a art. 554 alin. 1 Cod civil instituie o condiţie suplimentară care trebuie îndeplinită pentru ca un bun să aparţină proprietăţii publice şi anume aceea ca el să fi fost dobândit, fie de stat, fie de UAT, cu respectarea prevederilor legale, fiind practic reluate dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Aceste aspecte însă nu pot să facă obiectul analizei instanţei de recurs în cauza pendinte deoarece recurenta-reclamantă nu a dedus judecăţii şi chestiuni privind legalitatea actelor administrative prin care bunul revendicat a fost atestat ca aparţinând domeniului public al UAT C.

Totodată, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Incidenţă în speţa au, în acest sens, şi prevederile pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998, care, la pct. 4, statuează că domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.

Or, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv potrivit art. 861 Cod civil, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, în acord cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie, conform cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile", fiind scoase din circuitul civil general şi fiind totodată interzisă dobândirea acestora de către terţi, prin oricare din modurile de dobândire reglementate de lege.

În cauza de faţă, reclamanta nu a contestat valabilitatea titlului exhibat de UAT - situaţie în care instanţele nu pot statua decât în limitele învestirii - şi nici destinaţia naturală a bunului revendicat, de „puţ de apă”, nu a fost disputată de părţile litigante. Uzul public presupune accesul tuturor membrilor comunităţii la utilizarea bunului, aşa cum evident este şi cazul unui puţ de alimentare cu apă a oraşului C.

Astfel, deşi reclamantei nu-i este negat de plano dreptul de acces în justiţie pentru a revendica un bun ce face parte din domeniul public al pârâtei, triumfului acţiunii în revendicare i se opune statutul de uz public al bunului, iar în acest context nu se mai impune, aşa cum se pretinde, compararea titlurilor părţilor.

Prin decizia civilă nr. 1579 din 19 noiembrie 2018, Tribunalul Gorj a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta IS SRL, împotriva sentinței civile nr. 2317/22.11.2017, pronunțată de Judecătoria Tg-Cărbunești în dosarul nr. X/317/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă UAT Orașul C.

Tribunalul a constatat că, în cauză, atât reclamanta, cât şi pârâta atestă prin titlurile depuse că au deţinut în proprietate terenuri situate în tarlaua 64, reclamanta dobândind terenurile prin două contracte de cumpărare ce au avut la bază adeverință de proprietate, respectiv titlu de proprietate emise vânzătorilor în temeiul legilor fondului funciar de reconstituire a dreptului de proprietate, iar pârâta prin HCL nr.61/2002 prin care terenul a fost proprietatea publică a Oraşului C şi H.G nr.973/2002, modificată şi completată prin H.G nr.1268/2005.

Aspectul litigios din prezenta cauză a purtat asupra modului de amplasare în teren a proprietăților dobândite de reclamantă prin cele două contracte de cumpărare, suprapunerea acestor proprietăţi cu terenul de 200 mp proprietatea pârâtei şi implicit metoda comparării titlurilor de proprietate ale părţilor fiind necesară doar în situaţia în care terenurile cumpărate de reclamantă ar fi fost situate topografic în modalitatea în care reclamanta poseda aceste terenuri. Doar în această situaţie, terenul de 200 mp pe care a fost amplasată instalaţia de foraj apă menţionată în actele pârâtei s-ar fi suprapus parţial cu terenurile reclamantei.

Deoarece persoanelor care au vândut terenurile reclamantei li se reconstituise dreptul de proprietate în temeiul Legii 18/1991, amplasamentul terenurilor reconstituite şi înstrăinate a fost dat de actele emise în procedura de reconstituire, respectiv adeverinţa de proprietate nr.1040/12.07.2000 şi titlul de proprietate nr.00991460/2004.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză şi răspunsul expertului la solicitarea instanței de apel a rezultat că în situaţia identificării terenurilor dobândite de reclamantă după planul parcelar ce a stat la baza emiterii actelor de proprietate în procedura reconstituirii, terenurile proprietatea reclamantei s-ar fi situat mai la nord faţă de terenul în litigiu, pe care reclamanta l-a revendicat prin prezenta acţiune, precum şi faţă de terenul proprietatea pârâtei pe care se afla instalația de foraj apă.

În această situaţie, deoarece reclamanta nu a prezentat titlu de proprietate pentru terenurile revendicate (ci pentru terenuri cu un alt amplasament), acţiunea în revendicare s-a respins fără a se mai cerceta titlul pârâtei sau a se compara titlurile prezentate de părţi.

Apelanta reclamantă a susţinut însă că tocmai planul parcelar prezentat expertului a fost greşit întocmit, nefiind în conformitate cu punerea efectivă în posesie a persoanelor îndreptățite la reconstituire, iar prin probele propuse în apel a dorit a dovedi că persoanele de la care a cumpărat au fost puse în posesie pe amplasamentul terenurilor astfel cum le-a revendicat în prezenta cauză.

Având în vedere titlurile emise persoanelor de la care a dobândit reclamanta (adeverinţă de proprietate, titlu de proprietate emise de comisiile de fond funciar), tribunalul a apreciat însă că amplasamentul proprietăților reconstituite a fost  stabilit de comisiile de fond funciar prin procesele-verbale de punere în posesie, iar acestea au fost întocmite în baza planului parcelar întocmit de comisia locală de fond funciar.

Prin contestarea valabilității planului parcelar în baza căruia s-au emis actele de proprietate în favoarea vânzătorilor apelanta reclamantă a contestat însăşi valabilitatea titlurilor emise vânzătorilor ei, iar în lipsa titlurilor de proprietate emise în procedura legilor de reconstituire a proprietăţii nu s-ar fi recunoscut nici dreptul de proprietate persoanelor menţionate în aceste titluri (autorii vânzătorilor), pentru terenurile supuse Legii 18/1991 dovada dreptului de proprietate făcându-se doar cu titlul emis conform acestei proceduri.

Ca urmare, nu a putut fi primită apărarea apelantei în sensul că planul parcelar avut în vedere de comisia locală de fond funciar pentru reconstituirea dreptului de proprietate în tarlaua 64 a fost greşit şi nu a fost valabil, iar tribunalul a apreciat lipsite de utilitate toate probele solicitate de apelantă în dovedirea acestui aspect.

Mai mult, tribunalul a constatat că în dosarul nr. x/317/2010 a fost respinsă cererea formulată de reclamantă prin care aceasta solicita repoziționarea terenului său cu numărul cadastral nr.1552/1, în considerentele sentinţei nr.967/2015 menționându-se că înscrierea dreptului oraşului C asupra terenului de 200 mp pe care a fost amplasat puţul de apă s-a făcut în baza H.G nr.973/2002, modificată şi completată prin H.G nr.1268/2005 privind atestarea domeniului public al Judeţului G, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul G, că împotriva acestor hotărâri ale Guvernului, precum şi ale administraţiei locale, reclamanta IS SRL a formulat acţiune în anulare în dosarul nr. x/54/2011, în care, prin Decizia nr.6388/2013 ÎCCJ- Secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardiv formulată acţiunea reclamantei. A apreciat instanța în dosarul nr. x/317/2010 că, în aceste condiţii, dreptul pârâtei UAT C exista în continuare, iar repoziţionarea imobilului (reclamantei), ar fi creat o suprapunere cu imobilul cu numărul cadastral 35451 (număr acordat pentru intabularea dreptului de proprietate publică în favoarea Oraş C).

Deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, lipsa titlului de proprietate al reclamantei pentru terenul revendicat ducea la respingerea acţiunii în revendicare chiar dacă posesorul nu poseda un titlu de proprietate, în cauza de faţă pârâta deţine terenul în baza HCL nr.61/2002, H.G nr.973/2002, modificată şi completată prin H.G nr.1268/2005, acte contestate de reclamantă în dosarul nr. x/54/2011, dar menţinute ca urmare a Deciziei  ÎCCJ nr.6388/2013.

Referitor la revendicarea instalației pompă de apă (foraj), aşa cum s-a arătat mai sus, terenul pe care a fost amplasată a fost proprietatea pârâtei, care a fost prezumată a fi proprietar şi asupra construcțiilor sau lucrărilor realizate pe acest teren.

Factura fiscală nr. 06557/31.05.2199, chitanţa nr. 2301581/23.06.1999 şi procesul-verbal din 17.05.1999, din care rezulta că reclamanta ar fi cumpărat de la SC O, printre alte bunuri mobile şi „casă pompe” nu au putut fi considerate probe convingătoare pentru a răsturna această prezumţie, întrucât, potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr.3 pe terenul  în litigiu exista amplasată o instalaţie de pompă apă (foraj) şi o anexă instalaţie apă în suprafaţă de 12 mp, situată la vestul forajului, această instalaţie (foraj cu pompa de apă) fiind situată pe un teren în suprafaţă de 200 mp, împrejmuit cu plasă de sârmă fixată pe stâlpi de beton, cu numărul cadastral 35451, ce făcea parte din proprietatea publică a oraşului C, atestată prin HG nr.973/2002 şi completată prin HG nr.1268/2005, pe când în actele de cumpărarea invocate de reclamantă bunul nu a fost individualizat ca amplasament, iar în cauză pârâta susţine că bunul „casă pompe” cumpărat de reclamantă de la SC O a fost construcţia din bolţari identificată de expert în apropierea terenului asupra căruia poartă litigiul, amplasată pe terenul de 1048 mp pentru care s-a alocat reclamantei numărul cadastral 1552/1. Deci bunul „casă pompe” cumpărat de reclamantă este diferit de forajul cu pompa de apă amplasat pe terenul de 200 mp aflat în proprietatea pârâtei.

Totodată, trebuia să se ţină seama că bunurile aflate pe terenul de 200 mp au fost destinate unei utilităţi publice şi că terenul de 200 mp a fost folosit de pârâtă exclusiv pentru realizarea acestui obiectiv, forajul cu pompa de apă. În lipsa necesităţii amplasării acestui obiectiv, pârâta nu ar fi ocupat terenul de 200 mp.

Dar chiar şi în situaţia în care ar fi existat identitate între bunul cumpărat de reclamantă şi cel existent pe terenul de 200 mp, de vreme ce s-a stabilit că proprietarul terenului este pârâta, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi admisă, proprietarul terenului devenind şi proprietarul construcției, iar proprietarul construcției având doar dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.

Urmare a respingerii acţiunii în revendicare cu privire la imobilul teren, în mod corect au fost respinse şi capetele de cerere privind rectificările de carte funciară.

Nici critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 C.pr.civilă nu este întemeiată, în considerentele sentinţei fiind arătate motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa a respins acţiunea.

Faţă de cele arătate, în temeiul art.480 alin.1 C.pr.civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta IS SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivele de casare pentru care recurenta reclamantă critica hotărârea atacată se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin 1 pct. 6 C.Proc.Civila „Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cand cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei" si art 488 alin 1 pct. 8 C.Proc.Civila „Cand hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material ".

In acest sens ca prim motiv de recurs invocă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel si astfel existenta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.Proc.Civila motivat de faptul că hotărârea este nelegală ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 22 alin 6 C.Proc.Civila si art. 425 alin 1 lit. b C.Proc.Civila, sens in care arată că se ştie ca potrivit art. 22 alin 6 C.Proc.Civila judecătorul si implicit orice instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut fără insă a depăşi limitele investirii, acelaşi text de lege in alineatul 2 prevăzând obligativitatea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele pentru a preveni orice greşeala privind aflarea adevărului in cauza pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corectă a legii, in acelaşi timp ştiindu-se ca potrivit art. 425 alin 1 lit. b C.Proc.Civila judecătorul este obligat ca in hotărârea ce o pronunţa să arate motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază soluţia cat si motivele pentru care s-au admis si s-au înlăturat cererile părţilor,  texte de lege evident încălcate de către instanţa de apel motivat pe de-o parte ca nu a făcut măcar o minimă analiza a motivelor de apel si astfel o analiza in condiţiile art. 264 C.Proc.Civila a probelor administrate in acest dosar si implicit o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale ce se pretau cauzei de faţă si in acelaşi: timp nici măcar nu a administrat, desi au fost solicitate in condiţiile art. 478 alin 2 C.Proc.Civila, raportat la dispoziţiile art. 254, 255 si 258 C.Proc.Civila, toate probele ce se impuneau a fi administrate pentru o soluţie justă si fac trimitere in mod special aici la proba cu noua expertiza tehnică solicitată de către recurenta reclamantă dar si la proba testimonială cu persoanele indicate in cererea de apel a fi audiate ca martori respectiv persoane ce au terenuri in zona terenului in litigiu si care puteau in mod evident să clarifice situaţia amplasamentului terenului proprietatea sa.

Din prisma acestui prim motiv de recurs motivat si argumentat si de înscrisurile depuse in apel inclusiv procesele verbale de punere in posesie aferente actelor de reconstituire ce au stat la baza întocmirii contractelor de vânzare-cumpărare invocate ca si acte de proprietate, argumentat si de faptul că aşa cum rezultă din răspunsul Oficiului de Cadastru si Publicitate Imobiliară Gorj, planul parcelar invocat de către intimata pârâta nu a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor Lg 18/1991 si a regulamentului de aplicare a acestei legi, răspuns existent la fila 121 din dosarul primei instanţe si ca mai ales la nivelul acestei instituţii nu există un plan parcelar întocmit de către Comisia Locala de Fond Funciar C pentru terenurile in litigiu in condiţiile si cu respectarea prevederilor capitolului 4.4.3 din Ordinul Directorului general al ANCPI 700/2014, in mod cert se impune casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se antama corespunzător de către instanţa judecata apelului declarat inclusiv prin administrarea probei cu expertiza tehnica in specialitatea topografie, probă care să aibă in vedere la individualizarea terenurilor in litigiu amplasamentul acestora astfel cum este stabilit prin procesele verbale de punere in posesie aferente actelor de reconstituire emise vânzătorilor recurentei reclamante.

Trecând peste aspectele arătate mai sus este evident că soluţia apelului criticilor privitoare la fondul cauzei este total nelegală fiind in situaţia existentei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin 1 pct. 6 si 8 C.Proc.Civilă, pe de-o parte hotărârea instanţei de apel fiind dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 563 C.Civil, 555 C.Civil si art. 35 1 alin 1,2,3,4 din Lg 7/1996 si pe de altă parte, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau mai precis aşa-zisele motive invocate de instanţa de apel sunt total contradictorii si străine cauzei de faţă, in niciun caz neputându-se vorbi de situaţia descrisă de instanţa de apel că nu ar fi dovedit că este proprietara terenului revendicat.

In acest sens, este de necontestat faptul ca a demonstrat ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7269/17.X.2008, a dobândit prin cumpărare de la TM un teren de 1048 mp situat in intravilanul oraşului C, sat P, judeţul Gorj, tarla 64, parcela 9795, cu vecini la N - BP, E- rest proprietate TM (lotul 2 din actul de dezmembrare 7268/17.X.2008), S- most. NGhe., V- 70 m cale ferată, dreptul de proprietate pentru acest teren fiind stabilit vânzătoarei în procedura LG 18/1991 aşa cum rezulta din adeverinţa de proprietate 1040/12/07/2000 emisă de CLFF C a localităţii C, astfel cum rezulta din încheierea 43000/2008 emisă de OCPI Gorj.

Ulterior, mai precis la data de 16 iulie 2004, a dobândit tot prin cumpărare un teren de 2100 mp, teren ce se învecinează cu terenul de 1048 mp dobândit de recurenta reclamantă anterior si descris mai sus, astfel cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/16 iulie 2014, teren cu număr cadastral 36689, teren ce din cunoştinţa avea suprafaţa de 1967 mp si se învecina la N- ŞE, S- TM si restul proprietăţi sale, N- DN 67B, V- zona CFR, practic cele doua terenuri formând un trup de teren ce însumează o suprafaţa de 3148 mp (din măsurători 3015 mp), teren ce se învecina la N- cu ŞE, S- most. NN (SR), E- DN 67B , V- zona CFR- calea ferata.

Precizează ca pentru terenul de 2100 mp dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare 2325/16 iulie 2004, dreptul de proprietate a fost stabilit vânzătorilor in procedura LG 18/1991 prin titlul de proprietate 0091460/14.XII.2004 acest drept de proprietate fiind si întabulat in favoarea sa in CF a localităţii C, astfel cum rezulta din încheierea 44214/17.07.2014 emisă de OCPI Gorj.

Cu toate acestea deşi, aşa cum se poate observa dreptul de proprietate pentru terenurile dobândite de recurenta reclamantă au fost stabilite in procedura Lg 18/1991 chiar de CLFF C, comisie ce funcţionează in cadrul si subordinea intimatei, intimata i-a ocupat recurentei reclamante si a ocupat de altfel abuziv terenurile descrise de recurenta reclamantă in capătul de cerere nr. 1, orice încercare a sa de a rezolva acest litigiu fiind refuzată de intimata, astfel încât raportat la art 563 C.Proc.Civila au fost nevoiţi să promoveze această acţiune.

Intimata pârâtă Unitatea Administrativ-teritorială Oraşul C a depus întâmpinare la data de 18.03.2019, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca nefondat. 

Curtea a respins recursul, ca nefondat, pentru considerentele care succed.

În primul rând, este de menţionat că reclamanta tinde, în mod evident, ca prin intermediul recursului exercitat, să aducă în dezbatere aspecte devolutive ale procesului, vizând elemente de fapt şi de administrare a probatoriului, contrar caracterului extraordinar al prezentei căi de atac care permite doar controlul de legalitate.

Astfel, pe împrejurări care vizează probele administrate în faza procesuală anterioară, recurenta face referire la modalitatea în care expertul topo a întocmit raportul de expertiză, la evaluarea făcută conţinutului unor înscrisuri, la felul în care au fost valorificate hărţi/planuri parcelare, evidenţe cadastrale, pentru a pretinde astfel, că mijloacele de probă ar fi trebuit, în condiţiile unei altfel de administrări, să conducă la altă situaţie de fapt, cu altă concluzie în drept.

În realitate, se tinde în mod nepermis procedural, la o devoluare a cauzei, la reevaluarea probatoriului, pentru stabilirea altor elemente de fapt ale pricinii.

Or, instanţele fondului sunt cele care, pe baza probelor administrate stabilesc situaţia de fapt căreia apoi îi aplică norma incidentă, revenind instanţei de recurs controlul de legalitate şi numai în ipoteza în care împrejurările de fapt nu ar fi fost suficient determinate, posibilitatea casării pentru întregirea probatoriului.

În speţă însă, nu se invocă aspecte legate de insuficienta lămurire a elementelor de fapt, ci se pretinde a se da o altă valoare şi interpretare asupra mijloacelor de probă, ceea ce înseamnă o devoluare a fondului, incompatibilă căii de atac a recursului.

Aşadar, ceea ce se circumscrie controlului de legalitate este aspectul referitor la modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 555 şi art. 563 Cod civil.

Această critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar are caracter nefondat.

Potrivit textului menţionat "proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. (…) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept (…)".

Or, pe acest aspect, al dovedirii proprietăţii asupra imobilului revendicat, instanţa de apel a constatat, valorificând toate mijloacele de probă administrate în cursul judecăţii, că "în cauză, atât reclamanta, cât şi pârâta atestă prin titlurile depuse că deţin în proprietate terenuri situate în tarlaua 64, reclamanta dobândind terenurile prin două contracte de cumpărare ce au avut la bază adeverință de proprietate, respectiv titlu de proprietate, emise vânzătorilor în temeiul legilor fondului funciar de reconstituire a dreptului de proprietate, iar pârâta prin HCL nr.61/2002 prin care terenul este proprietatea publică a Oraşului C şi H.G nr.973/2002, modificată şi completată prin H.G nr.1268/2005. Aspectul litigios din prezenta cauză poartă asupra modului de amplasare în teren a proprietăților dobândite de reclamantă prin cele două contracte de cumpărare, suprapunerea acestor proprietăţi cu terenul de 200 mp proprietatea pârâtei şi implicit metoda comparării titlurilor de proprietate ale părţilor fiind necesară doar în situaţia în care terenurile cumpărate de reclamantă ar fi situate topografic în modalitatea în care reclamanta posedă aceste terenuri. Doar în această situaţie, terenul de 200 mp pe care este amplasată instalaţia de foraj apă menţionată în actele pârâtei s-ar suprapune parţial cu terenurile reclamantei. Deoarece persoanelor care au vândut terenurile reclamantei li se reconstituise dreptul de proprietate în temeiul Legii 18/1991, amplasamentul terenurilor reconstituite şi înstrăinate este dat de actele emise în procedura de reconstituire, respectiv adeverinţa de proprietate nr. 1040/12.07.2000 şi titlul de proprietate nr. 00991460/2004. Din raportul de expertiză întocmit în cauză şi răspunsul expertului la solicitarea instanței de apel rezultă că în situaţia identificării terenurilor dobândite de reclamantă după planul parcelar ce a stat la baza emiterii actelor de proprietate în procedura reconstituirii, terenurile proprietatea reclamantei s-ar situa mai la nord faţă de terenul în litigiu, pe care reclamanta îl revendică prin prezenta acţiune, precum şi faţă de terenul proprietatea pârâtei pe care se află instalația de foraj apă. În această situaţie, deoarece reclamanta nu prezintă titlu de proprietate pentru terenurile revendicate (ci pentru terenuri cu un alt amplasament), acţiunea în revendicare se respinge fără a se mai cerceta titlul pârâtei sau a se compara titlurile prezentate de părţi."

De asemenea, Tribunalul a reţinut că „Prin contestarea valabilității planului parcelar în baza căruia s-au emis actele de proprietate în favoarea vânzătorilor, apelanta reclamantă contestă însăşi valabilitatea titlurilor emise vânzătorilor ei, iar în lipsa titlurilor de proprietate emise în procedura legilor de reconstituire a proprietăţii nu s-ar recunoaşte nici dreptul de proprietate persoanelor menţionate în aceste titluri (autorii vânzătorilor), pentru terenurile supuse Legii 18/1991 dovada dreptului de proprietate făcându-se doar cu titlul emis conform acestei proceduri. Ca urmare, nu poate fi primită apărarea apelantei în sensul că planul parcelar avut în vedere de comisia locală de fond funciar pentru reconstituirea dreptului de proprietate în tarlaua 64 este greşit şi nu este valabil (…)”.

Totodată, a arătat Tribunalul că „Deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, lipsa titlului de proprietate al reclamantei pentru terenul revendicat duce la respingerea acţiunii în revendicare chiar dacă posesorul nu posedă un titlu de proprietate, în cauza de faţă pârâta deţine terenul în baza HCL nr. 61/2002, H.G nr. 973/2002, modificată şi completată prin H.G nr. 1268/2005, acte contestate de reclamantă în dosarul nr. x/54/2011, dar menţinute ca urmare a Deciziei ÎCCJ nr. 6388/2013. Referitor la revendicarea instalației pompă de apă (foraj), aşa cum s-a arătat mai sus, terenul pe care este amplasată este proprietatea pârâtei, care este prezumată a fi proprietar şi asupra construcțiilor sau lucrărilor realizate pe acest teren. Factura fiscală nr. 06557/31.05.2199, chitanţa nr. 2301581/23.06.1999 şi procesul-verbal din 17.05.1999, din care rezultă că reclamanta ar fi cumpărat de la SC O, printre alte bunuri mobile şi „casă pompe”, nu pot fi considerate probe convingătoare pentru a răsturna această prezumţie, întrucât, potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr. 3 pe terenul în litigiu există amplasată o instalaţie de pompă apă (foraj) şi o anexă instalaţie apă în suprafaţă de 12 mp, situată la vestul forajului, această instalaţie (foraj cu pompa de apă) fiind situată pe un teren în suprafaţă de 200 mp., împrejmuit cu plasă de sârmă fixată pe stâlpi de beton, cu numărul cadastral 35451, ce face parte din proprietatea publică a oraşului C, atestată prin HG nr.973/2002 şi completată prin HG nr.1268/2005, pe când în actele de cumpărare invocate de reclamantă bunul nu este individualizat ca amplasament, iar în cauză pârâta suţine că bunul „casă pompe” cumpărat de reclamantă de la SC O este construcţia din bolţari identificată de expert în apropierea terenului asupra căruia poartă litigiul, amplasată pe terenul de 1048 mp pentru care s-a alocat reclamantei numărul cadastral 1552/1. Deci bunul „casă pompe” cumpărat de reclamantă este diferit de forajul cu pompa de apă amplasat pe terenul de 200 mp aflat în proprietatea pârâtei. Totodată, trebuie să se ţină seama că bunurile aflate pe terenul de 200 mp sunt destinate unei utilităţi publice şi că terenul de 200 mp este folosit de pârâtă exclusiv pentru realizarea acestui obiectiv, forajul cu pompa de apă. În lipsa necesităţii amplasării acestui obiectiv, pârâta nu ar ocupa terenul de 200 mp. Dar chiar şi în situaţia în care ar exista identitate între bunul cumpărat de reclamantă şi cel existent pe terenul de 200 mp, de vreme ce s-a stabilit că proprietarul terenului este pârâta, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi admisă, proprietarul terenului devenind şi proprietarul construcției, iar proprietarul construcției având doar dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.”

Raportat la această situaţie de fapt, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 563 alin. (1) Cod civil, atunci când a constatat că imobilul în litigiu nu face parte, prin caracteristicile lui, din patrimoniul persoanei juridice de drept privat.

Susţinerea în sens contrar a recurentei-reclamante este lipsită de fundament, bazată pe o interpretare proprie a amplasamentului şi regimului juridic al bunului, contrară mijloacelor de probă şi statuărilor instanţei de fond pe elementele de fapt ale pricinii.

A constatat, de asemenea, Curtea, că se impune clarificarea şi a următoarelor chestiuni, aflate în strânsă legătură cu aspectele criticate prin memoriul de recurs.

Astfel, prin art. 2 din Hotărârea nr. 61/27.06.2002 a Consiliului Local C, emisă în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, s-a atestat că imobilul revendicat în speţă de reclamantă, „puţ de apă în suprafaţă de 200 mp.”, face parte din domeniul public al oraşului C (Anexa 7 poziţia 86 - 1.8.1 din HG nr. 1268/2005 - Foraj apă - satul P Teren aferent = 200 mp).

Câtă vreme HCL nr. 61/27.06.2002 şi HG nr. 1268/2005, prin care a fost modificată HG nr. 973/2002, sunt şi în prezent acte administrative valabile, sentinţa civilă nr. 166/12.03.2012 a Curţii de Apel Craiova, invocată de recurentă, fiind desfiinţată prin decizia irevocabilă nr. 6388/26.09.2013 a ÎCCJ, rezultă clar că regimul juridic al bunului revendicat de reclamantă, astfel configurat, implică soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii şi prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile dreptului de proprietate publică.

Astfel, în acest context, este de reţinut că, potrivit art. 554 alin. 1 Cod civil, bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Teza I a primului alineat al art. 554 Cod civil, reglementează criteriile de determinare a bunurilor proprietate publică, impunându-se în acest sens două asemenea criterii, respectiv determinarea prin lege şi destinaţia bunurilor, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică.

Şi în jurisprudenţa ÎCCJ în materie s-a recurs la criteriul utilităţii şi al folosinţei publice pentru determinarea bunurilor care fac obiectul domeniului public de interes naţional ori al celui de interes local iar practica judiciară a CCR este în acelaşi sens.

Textul art. 554 Cod civil evocă criteriul destinaţiei bunurilor atunci când arată că acestea sunt de uz sau de interes public iar această destinaţie le poate fi conferită prin lege – spre exemplu Legea nr. 213/1998 care cuprinde o anexă în care sunt enumerate majoritatea categoriilor de bunuri proprietate publică – sau poate fi naturală.

Este adevărat că teza a II-a a art. 554 alin. 1 Cod civil instituie o condiţie suplimentară care trebuie îndeplinită pentru ca un bun să aparţină proprietăţii publice şi anume aceea ca el să fi fost dobândit, fie de stat, fie de UAT, cu respectarea prevederilor legale, fiind practic reluate dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Aceste aspecte însă nu pot să facă obiectul analizei instanţei de recurs în cauza pendinte deoarece recurenta-reclamantă nu a dedus judecăţii şi chestiuni privind legalitatea actelor administrative prin care bunul revendicat a fost atestat ca aparţinând domeniului public al UAT C.

Totodată, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Incidenţă în speţa au, în acest sens, şi prevederile pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998, care, la pct. 4, statuează că domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.

Or, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv potrivit art. 861 Cod civil, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, în acord cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie, conform cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile", fiind scoase din circuitul civil general şi fiind totodată interzisă dobândirea acestora de către terţi, prin oricare din modurile de dobândire reglementate de lege.

Astfel fiind, chiar şi în ipoteza în care imobilul ar fi trecut în proprietatea UAT fără titlu, având în vedere că este „puţ de apă în suprafaţă de 200 mp.”, cu destinaţia de alimentare publică cu apă şi că face parte din domeniul public al oraşului C, cadrul legal este definit, prioritar, de prevederile art. 861 Cod civil în raport de cele conţinute de art. 6 alin. (2)-(3) din Legea nr. 213/1998 ("(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. (3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.").

În cauza de faţă, reclamanta nu a contestat valabilitatea titlului exhibat de UAT - situaţie în care instanţele nu pot statua decât în limitele învestirii - şi nici destinaţia naturală a bunului revendicat, de „puţ de apă”, nu a fost disputată de părţile litigante. Uzul public presupune accesul tuturor membrilor comunităţii la utilizarea bunului, aşa cum evident este şi cazul unui puţ de alimentare cu apă a oraşului C.

Astfel, deşi reclamantei nu-i este negat de plano dreptul de acces în justiţie pentru a revendica un bun ce face parte din domeniul public al pârâtei, triumfului acţiunii în revendicare i se opune statutul de uz public al bunului, iar în acest context nu se mai impune, aşa cum se pretinde, compararea titlurilor părţilor.

Având în vedere şi aceste considerente, care au venit în completarea motivării deciziei pronunţate de instanţa de apel, Curtea a constatat că criticile recurentei-reclamante, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 şi pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite, aşa încât recursul a fost respins, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare