Pretenții decurgând din contract. Litigiu între o societate din Italia și una din România. Competența generală de soluționare a cauzei

Decizie 258 din 10.09.2019


LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Apel. Litigii cu profesioniști. Pretenții decurgând din contract. Litigiu între o societate din Italia și una din România. Competența generală de soluționare a cauzei. Aplicarea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis). Inaplicabilitatea Regulamentului CE nr. 593/2008 (Roma I)

- art. 4 alineat 1 și art. 7 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 258 din 10 septembrie 2019

Prin Încheierea din data de 14.11.2018, Tribunalul (...) a respins excepția necompetenței generale invocată de pârâtă prin întâmpinare și a stabilit competența materială și teritorială în soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului (...), în conformitate cu dispozițiile art. 131 din Codul de procedură civilă.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul (...) a reținut că în cauză nu se aplică art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008 raportat la situațiile reglementate de art. 1 al acestui Regulament.

Instanța a reținut că în cauză nu se aplică nici prevederile art. 7 din Regulamentul nr. 1215/2012 care are aplicabilitate pentru recunoașterea și executarea hotărârilor, ori obiectul cauzei de față este reprezentat de pretenții.

Pe de altă parte chiar dacă Regulamentul 1215 ar fi incident în cauză, art. 7 din acesta prevede o competență alternativă, iar pârâta își are sediul în România.

Prin Sentința nr. (...)/LP/06.02.2019, Tribunalul (...) a admis acțiunea formulată de reclamanta SC (R) SRL, cu sediul în Italia și cu sediul procedural ales în România la Cabinet de avocat (...) din (...) în contradictoriu cu pârâta SC (P) SRL, cu sediul în (...), în consecință:

A obligat pârâta SC (P) SRL să plătească reclamantei SC (R) SRL suma de 71.658,45 euro reprezentând contravaloare marfă conform facturilor nr. (...)/31.10.2017, (...)/15.11.2017, (...)/22.11.2017, (...)/30.11.2017, (...)/21.12.2017, (...)/29.12.2017, (...)/26.01.2018, (...)/28.02.2018, (...)/23.04.2018.

A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul în sumă de 1.874,53 euro și onorariu avocat de 5000 euro.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:

Prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 71.658,45 EURO reprezentând contravaloarea mărfii livrate conform facturilor de plată nr. (...)/31.10.2017, nr. (...)/ 15.11.2017, nr. (...)/22.11.2017, nr. (...)/30.11.2017, nr. (...)/21.12.2017, nr. (...)/29.12.2017, nr. (...)/26.01.2018, nr. (...)/28.02.2018, nr. (...)/23.04.2018, cu cheltuieli de judecată, având la bază existența unui raport contractual în baza căruia reclamanta a livrat marfă pârâtei reprezentând materie primă - talpă pentru încălțăminte - pârâta având ca obiect de activitate confecții pantofi. Totalul mărfii livrate în baza facturilor menționate anterior sunt în sumă 96.611,45 EURO, însă reclamanta arată că a acceptat o penalizare din partea pârâtei reprezentând valoarea penalităților de întârziere solicitate de pârât în sumă de 7228 euro, la care se adaugă și o plată parțială realizată de pârâtă în cuantum de 17.225 EURO, astfel încât rezultă o diferență de 71.658,45 EURO pentru care formulează prezenta acțiune.

În drept, instanța a reținut incidența art. 1170 din Noul Cod civil, care statuează că “părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”.

Pe de altă parte, potrivit art. 1270 alin. 1 Cod civil, ,,contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante’’, iar potrivit alineatului 2, ,,contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”.

Art. 1270 din Noul Cod civil, în vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți, consacră principiul forței obligatorii a contractului între părți, acestea fiind ținute să-și execute întocmai obligațiile asumate. Obligativitatea contractului prezintă o deosebită importanță, nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. Ea nu decurge numai din voințele individuale ale părților, ci constituie un adevărat imperativ social. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerințele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerințele juridice ale respectării voințelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerințelor societății însăși, cerințe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.

Contractul valabil încheiat are forță obligatorie inclusiv în raport cu instanța de judecată, care nu este în drept să-i modifice conținutul. De aceea, instanța învestită cu soluționarea unui litigiu referitor la executarea contractului este obligată să dispună executarea obligațiilor în limitele stabilite în contract.

Alineatul al doilea al art. 1270 Cod civil a recunoscut principiul irevocabilității, conform căruia contractele pot fi modificate ori desfăcute fie prin acordul părților care le-au încheiat, fie din alte cauze autorizate de lege. Prin acest text legal a fost consacrată regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voințe al părților, mutuus consensus, poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în același fel, adică prin mutuus dissensus sau obligatio contrario consensu dissolvitur, ceea ce înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voința exclusivă a uneia dintre părțile contractante, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege.

Regula simetriei este pe deplin valabilă și în privința modificării contractului, astfel cum rezultă din economia art. 1270 alin. 2 Cod civil, în sensul că nici o parte nu poate modifica pe cale unilaterală conținutul contractului. O asemenea modificare s-a putut realiza numai în manieră simetrică formării contractului, și anume printr-un acord de voință al tuturor părților contractante. Posibilitatea conferită uneia dintre părți de a efectua o modificare unilaterală a contractului poate fi, însă, rezultatul forței obligatorii, dacă există o clauză contractuală care îi permite acest lucru.

În speța pendinte, din coroborarea probelor administrate în cauză, reiese că, reclamanta a livrat conform comenzilor pârâtei marfă constând în tălpi de pantofi pe perioada octombrie 2017 - aprilie 2018. Pârâta, prin lămuririle pe care le-a adus la termenul din data de 30.01.2019 și prin notele de ședință depuse prin registratură, a arătat că marfa livrată într-o perioadă anterioară, adică în luna august 2017 a avut vicii de calitate, însă instanța a reținut că factura aferentă acelei perioade a fost achitată de către pârâtă, motiv pentru care nici nu este solicitată la plată de către reclamantă; în esență pârâta nu invocă nici o problemă la data prezentă privind calitatea mărfurilor livrate în perioada octombrie 2017 - aprilie 2018 de către reclamantă la pârâtă. Raportul de calitate (netradus) sau fotografiile depuse în probațiune de către pârâtă se referă la marfa livrată într-o altă perioadă și a cărei contravaloare nu face obiectul prezentei cauze.

Raportat la poziția procesuală a pârâtei, instanța a reținut că aceasta a motivat demersurile sale de neplată prin aceea că toate livrările de marfă au la bază contractul cadru încheiat între părți, că livrările sunt succesive și este posibil să apară vicii de calitate ale mărfii livrate de către reclamantă pentru marfa solicitată la plată prin prezenta acțiune, însă această apărare nu poate fi reținută în condițiile în care fiecare livrare de marfă s-a efectuat în baza unei comenzi distincte, care a avut ca obiect marfă de o anumită cantitate și caracteristici, cu termen de livrare diferit dar și cu termen de plată diferit. În condițiile în care pe viitor se vor identifica posibile vicii de calitate ale mărfii livrate și solicitate la plată, prin acțiunea prezentă se vor stabili obligațiile respectiv drepturile părților într-un viitor posibil litigiu.

În contextul în care pârâta nu a probat plata creanței principale, în concret plata sumei de 71.658,45 euro reprezentând rest contravaloare marfă conform facturilor nr. (...)/31.10.2017, (...)/15.11.2017, (...)/22.11.2017, (...)/30.11.2017, (...)/21.12.2017, (...)/29.12.2017, (...)/26.01.2018, (...)/28.02.2018, (...)/23.04.2018, instanța a admis acțiunea formulată conform dispozitivului prezentei.

În baza art. 453 Cod procedură civilă a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând timbrajul în sumă de 1.874,53 euro și onorariu avocat de 5000 euro conform dovezilor depuse la dosar.

Împotriva acestor hotărâri, a formulat apel pârâta SC (P) SRL, prin care a solicitat admiterea apelului, așa cum acesta a fost formulat în continuare, anularea/schimbarea în tot a Sentinței comerciale nr. (...)/LP/2019 din data de 06.02.2019 și a încheierii din data de 14.11.2018 și, pe cale de consecință: admiterea excepției de necompetență internațională teritorială invocată și constatarea ca fiind necompetente internațional teritorial instanțele din România să se pronunțe în prezenta cauză.

În ipoteza respingerii excepției de necompetență, a solicitat respingerea ca fiind neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta SC (R) SRL Italia privind obligarea societății comerciale la plata sumei de 71.658,45 euro și a celorlalte cheltuieli determinate de judecată.

În motivare, apelanta a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică.

În primul rând, a considerat că se impune admiterea excepției necompetenței internaționale teritoriale a jurisdicției române (de altfel, invocată și în cadrul primei instanțe și respinsă prin încheierea mai sus arătată) - și aceasta deoarece:

A. Pe de o parte acest aspect rezultă din chiar reglementările naționale - interne, care fac referire fără echivoc la modalitățile în care se stabilește competența teritorială cu raport de extraneitate, adică în cadrul unui proces civil internațional, și rezultă în raport cu cauza de față următoarele:

-prezența în cauză a celor două părți: reclamant și pârât, identificate esențial cu elemente de extraneitate, mai ales ca urmare a derulării raporturilor comerciale dintre acestea, obligă această analiză, cel puțin în respectarea prevederilor art. 2557 din noul Cod civil;

-în raport de dispozițiile noului Cod civil - art. 2640.

Totodată, a înțeles să facă trimitere și la dispozițiile referitoare la procesul civil internațional, respectiv art. 1065 Noul Cod de procedură civilă, art. 1066 Noul Cod de procedură civilă, inclusiv art. 1080 Cod procedură civilă, dar numai pentru situația în care furnizorul a primit comanda în România, situație care nu se regăsește în cazul de față, întrucât furnizorul a primit comanda în Italia, în limba italiană, fiind persoană juridică italiană, neputând-se găsi nicicum în aria de competență a instanțelor române, ci doar a instanțelor din Italia.

Din cele mai sus arătate, apelanta a apreciat că există un conflict de legi, reglementat și clarificat însă specific și fără echivoc de cadrul dreptului internațional privat. Așa cum reglementează dreptul internațional privat, prin conflict de legi se înțelege situația în care, privitor la un raport juridic cu element de extraneitate, sunt susceptibile să se aplice cel puțin două legi aparținând unor state diferite.

De regulă, conflictul de legi apare între legea instanței sesizate cu soluționarea litigiului și legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul de extraneitate. În această împrejurare, instanța de judecată trebuie să hotărască care este legea care va guverna efectiv raportul juridic.

A apreciat că este fără dubiu că în situația dată, există un conflict de legi, deoarece există în fapt nu doar unul ci chiar mai multe elemente de extraneitate (exemplu: sediul SC (R) SRL - Italia, sediul SC (P) SR - România, locul efectuării prestației - mai exact locul livrării mărfii - Italia)

A susținut că nu poate fi agreată ideea invocată de reclamantă în cadrul judecății primei instanțe și anume că Regulamentul 593/2008 (Roma I) - nu ar putea fi aplicat situației în cauză, întrucât acesta s-ar aplica în situații în care ar exista un conflict de legi, nefiind incident prezentei cauze.

B. Pe de altă parte, acest aspect rezultă și mai explicit din legile speciale internaționale privitoare la reglementarea obligațiilor în cadrul raporturilor cu element de extraneitate, după cum urmează:

a) Regulamentul CE 593/2008 Roma I - privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Preambul pct. 19, art. 2, art. 3. alin. 1, art. 4 alin. 1 litera a), art. 4 alin. 4);

b) Regulamentul UE 1215/2012 – privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Având în vedere dispozițiile legale invocate, precum și circumstanțele de fapt dintre cele două societăți, a susținut că în speță este aplicabilă legea italiană.

Pe de altă parte, a învederat că în mod expres contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul - în cazul de față, persoana juridică italiană - SC (R) S.R.L.

Nu în ultimul rând, livrarea mărfii considerată ca prestație caracteristică în cadrul contractului, s-a efectuat pe teritoriul Italiei - în sensul în care - contractul în acest caz, este reglementat de legea țării în care partea obligată să execute prestația caracteristică din contract își are reședința obișnuită: în acest caz reședința obișnuită a SC (R) SRL - este Italia.

Cu privire la Regulamentul UE 1215/2012, apelanta a menționat că este important de reținut înainte de a analiza și argumentele date de prevederile legale ale Regulamentului UE 1215/2012, faptul că prima instanță, în mod eronat și netemeinic a reținut că prevederile acestuia se aplică doar pentru recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și chiar dacă s-ar aplica, competența ar fi tot cea a instanțelor din România. A ignorat astfel atât titlul regulamentului cât mai ales conținutul și interpretarea corectă a acestuia - care arată că acesta reglementează inclusiv aspectele de competență judiciară în general, mecanisme, definiții specifice raporturilor comerciale cu elemente de extraneitate (nu se limitează nicidecum regulamentul la competență judiciară privind doar recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială).

Astfel, deși s-a considerat că în conformitate cu acest Regulament regula ar fi că acțiunea se introduce la instanța de la domiciliul/sediul pârâtului și doar pe cale de excepție, ar rămâne la alegerea reclamantului de a alege instanța competentă de la locul de executare a obligației contractuale - acest aspect invocat și susținut de reclamant necesită următoarele clarificări:

Regulamentul UE 1215/2012 trebuie analizat numai împreună cu Regulamentul Roma I și mai important trebuie să fie raportată și analizată întreaga situație, respectiv la cazul de față, la cele două societăți comerciale implicate, la structurile lor societare și nu în ultimul rând, la întregul mecanism de derulare de către acestea a activităților comerciale. În susținerea acestor motive, apelanta a invocat dispozițiile art. 4 alin. 1, art. 5 și art. 7 din Regulamentul UE 1215/2012.

A precizat că în speță a fost stabilit și menționat pe comandă și ulterior realizat în fapt, cu referire la livrare, că: “Marfa trebuie să fie predată la (T) din (Italia) de către toți furnizorii italieni cu predare Porto Franco”. Astfel, a susținut că poate să rezulte la o primă analiză a Regulamentului, că doar dacă dorea, fără să fie obligată, reclamanta ar fi putut alege o altă instanță din alt stat, adică cea de la locul de livrare a mărfurilor.

Legiuitorul a considerat important să stabilească – ce reprezintă, ce se poate înțelege prin domiciliu – înțeles desigur pentru persoane fizice respectiv sediu pentru persoane juridice – și aceasta pentru că numai astfel se poate stabili corect competența la care face referire pe parcursul întregului actul normativ.

Necesitatea a apărut desigur din multitudinea de posibile situații, a cadrului de extraneitate în care se afla întreaga situație reglementată, raportat la prevederile art. 63 din regulament.

Prin urmare, a apreciat că toate aceste elemente trebuie analizate pentru stabilirea locului în care se consideră sediul unei societăți, al SC (P) SRL în cauză și desigur pe cale de consecință, abia apoi se stabilește competența, utilizând și analizând toate aspectele în cauză și aplicând desigur reglementările date de Regulament – coroborat  cu celelalte prevederi legale incidente.

A considerat că nu se poate face abstracție de aceste prevederi, analizând doar art. 4 și 7 al Regulamentului, pentru că se creează o mare eroare de analiză juridică.

În concluzie, coroborând analiza celor mai sus arătate, a arătat că Italia este țara competentă teritorial cu judecarea prezentei cauze, SC (P) SRL având din punct de vedere al înțelesului legal al sediului, administrația centrală și mai ales punctul principal de activitate în Italia.

2. În situația menținerii totuși a judecății fondului la instanțele române, a considerat că se impune schimbarea în tot hotărârii aici atacate și mai sus menționate, sens în care a invocat următoarele motive pentru care nu se justifică obligarea societății comerciale la plata sumei de 71.656,45 euro și a celorlalte cheltuieli menționate în hotărâre.

Cu titlu recapitulativ, apelanta a menționat că între părți a existat un raport contractual – cadru unic de vânzare-cumpărare cu derulare succesivă cuprinzând atât facturile obiect al prezentei cauze, cât și facturi precedente. Principalele drepturi și obligații au fost stabilite de către părți sub forma unor mențiuni pe fiecare comandă în parte derulată succesiv în cadrul raportului contractual – cadru de vânzare-cumpărare unic, rămânând neschimbate aceste drepturi și obligații pe întreaga perioadă de derulare a comenzilor de vânzare-cumpărare.

Așa cum s-a arătat și în întreaga documentație depusă în fața primei instanțe, neplata parțială a facturilor menționate este consecința directă a realizării în mod defectuos din punct de vedere calitativ, purtând vicii ascunse de calitate a unora dintre tălpile de încălțăminte comercializate de către (R) S.R.L. către S.C. (P) S.R.L.

Concret, s-au efectuat defectuos tălpi și s-au restituit societății de către cumpărătorul japonez al încălțămintei produse de SC (P) SRL, un număr de 3177 perechi de încălțăminte, cu o daună în valoare de 149.536,53 EUR, fiind incluse în fabricarea acestor perechi de încălțăminte, tălpile primite de la SC (R) SRL. Tălpile cu probleme de calitate, având vicii ascunse de calitate, au provenit din factura aferentă livrării de către SC (R) SRL la SC (P) S.R.L. nr. (...)/(...)/31.08.2017, factură în valoare de 30.870 EUR, achitată în întregime de către SC (P) societății (R) SRL.

Cele mai sus arătate, au fost de altfel aduse la cunoștința SC (R) SRL imediat ce au apărut problemele de calitate, cât și ulterior pe întreaga perioadă de corespondență, arătându-i-se atât informații cât și fotografii relevante asupra produselor în cauză, luându-se în discuție așa cum s-a menționat inclusiv orice alt eventual probatoriu, testimonial după caz expertizarea mărfii; acest aspect de altfel nu a fost contestat de către reclamantă, care chiar prin întâmpinare și ulterior pe parcursul dezbaterilor, a arătat că cunoaște faptul ca s-au “invocat defecțiuni sau deteriorări în ce privește calitatea mărfii”. Față de acest aspect însă, în mod eronat a afirmat reclamanta, atunci când a arătat că aceste probleme de calitate “nu s-au invocat la preluarea mărfii”.

A mai arătat că reclamanta a omis atât prevederile din acordul părților menționat în cadrul comenzii, pct. 7, în care se arată explicit că nu la sosirea mărfii se face controlul de calitate, ci înainte de punerea în producție. Mai mult, în speță, nu este vorba nici măcar de posibilitatea de a se fi putut depista la punerea în producție a acestor probleme de calitate, ele apărând ulterior, chiar după vânzarea încălțămintei de către cumpărătorul japonez, care datorită reclamațiilor primite de la cumpărătorii - persoane fizice care s-au întors în magazin cu talpa deteriorată, s-a văzut nevoit să scoată din magazine încălțămintea și pe cale de consecință să o returneze cu costurile aferente, societății comerciale (P) SRL, întrucât nu este posibilă repararea acestor produse. S-a semnat în consecință cu SC (P) SRL acordul de plată cu cumpărătorul japonez al încălțămintei existent inclusiv cu traducere la dosarul cauzei.

În acest context, în mod justificat și legal SC (P) SRL, cu respectarea prevederilor legale incidente, inclusiv cele date art. 1270 noul Cod civil, invocat de instanță în motivarea sentinței că s-ar aplica prezentei situații, însă interpretat, aplicat necorespunzător de către aceasta, cu respectarea prevederilor alin. 2, datorită viciilor ascunse de calitate ale produselor primite de la SC (R) SRL, a procedat la neplata facturilor invocate. De altfel valoarea acestora, în sumă de 71.658,45 EUR, fiind cu mult mai mică decât daunele achitate de către societatea comercială cumpărătorului japonez al încălțămintei suma de 149.526,33 EUR.

Apelanta a apreciat că în speță se aplică dispozițiile privind impreviziunea, fiind vorba despre schimbări excepționale în cadrul raportului contractual cu derulare succesivă, fiind stabilită ca o excepție de neexecutare a contractului datorită apariției viciilor ascunse de calitate la produse livrate și achitate de către cumpărătoare. Astfel, SC (P) SRL s-a văzut nevoită să suporte o cheltuială excesiv de oneroasă datorită acestor vicii ascunse de calitate, făcând astfel injustă obligația sa la plata facturilor obiect al prezentei cauze, cu respectarea art. 1271 alin. 2 Cod civil.

Prin realizarea defectuoasă de către SC (R) SRL purtând vicii ascunse de calitate a tălpilor de încălțăminte ce au avut ca urmare pentru S.C. (P) S.R.L. nașterea obligației de plată a sumei de 149.526,53 euro către cumpărătorul japonez al încălțămintei, devine aplicabilă excepția de neexecutare a contractului derivată din același raport juridic/strâns legat de acesta întrucât în fața neîndeplinirii de către SC (R) S.R.L. a unei obligații esențiale, constând în cea de executare corespunzătoare calitativ a mărfii din cadrul raportului contractual-cadru, în mod firesc și legal, SC (P) S.R.L. a procedat de fapt la neplata facturilor menționate ca doar parțial achitate, putându-se aplica inclusiv prevederile art. 1556 noului Cod civil.

Se observă de altfel cu ușurință disproporția valorică, economica substanțială, mai exact: societatea reclamantă a solicitat plata sumei de 71.658,45 EUR, omițând să ia în considerare obligația sa de plată către societatea apelantă, prin dauna pe care a provocat-o societății (P) SRL în valoare de 149.526,53 EUR. La aceasta daună însă se adaugă cheltuielile de transport și contravaloarea taxelor vamale, ambele de asemenea în sarcina SC (P) SRL.

În consecință, instanța de judecată în mod eronat a considerat că într-o astfel de situație de fapt nu a existat temei legal pentru a se modifica acordul părților, considerându-se neplata pentru vicii ascunse de calitate ca o modificare a acordului părților care putea fi făcută în interpretarea instanței, numai cu acordul părților și aceasta deși a invocat prevederile art. 1270 atât alin. 1 cât și alin. 2. Situația excepțională, schimbarea excepțională a împrejurărilor, viciile de calitate ale produselor în fapt reprezintă exact cauza autorizată de lege în interpretarea art. 1270 alin. 2 noul Cod civil, reprezintă cauza de impreviziune reglementată și indicată de art. 1271 noul Cod civil.

Mai mult decât atât, alin. 3 al art. 1271 al noului Cod civil este respectat în totalitate în situația de față, fiind întrunite toate condițiile legale cumulative.

Desigur că pentru aplicarea prevederilor date de art. 1270 alin. 2, nu se justifica nici invocarea regulii simetriei contractului invocată de asemenea de instanță, deoarece, în cazul de față nu este vorba despre modificarea unilaterală a contractului în sensul primei părți a art. 1270 alin. 2, ci se aplică teza următoare a art. 1270 alin. 2 coroborat cu art. 1271 alin. 2, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației și art. 1271 alin. 3.

Pe de altă parte, referitor la situația de fapt prezentată în motivare de către instanță, precizează că aceasta este greșit redată și pe cale de consecință întreaga situație a fost greșit încadrată.

Faptul că raportul de evaluare nu a fost tradus, s-a datorat doar situației create de instanță și faptului că la singurul și primul termen de judecată la care s-a pus în discuție fondul, dar și necesitatea probelor și a martorilor propuși de părți, aceasta a considerat că nu are nevoie de martori sau de raport de evaluare pentru a se pronunța, considerând că doar pe baza actelor depuse până atunci să se discute fondul. Acest lucru s-a și întâmplat, însă întrucât la acel moment a intrat în posesia raportului, a considerat potrivit sa-l depună, comunicând instanței că traducerea este în curs.

A mai arătat că prima instanță a ignorat chiar declarația reclamantei, care a arătat că avea cunoștință despre existența viciilor ascunse de calitate, din chiar cererea de chemare în judecată, când a făcut referire la nota de debit, care cuprindea la acea dată o primă constatare a unor părți a viciilor ascunse de calitate, în valoare menționată în nota de debit de 28.000 EUR.

În concluzie, apelanta a apreciat că se impune admiterea prezentului apel, astfel cum a fost el formulat, putând aduce desigur în acest sens în probatoriu, în afara înscrisurilor care se află deja la dosarul cauzei și traducerea expertizei de specialitate preliminare, după caz proba testimonială, înscrisuri.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile Codului civil, conform articolelor indicate în cuprins, Codul de procedură civilă, Regulamentul UE 1215 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, Regulamentul CE 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

La data de 27.05.2019, față de apelul declarat în cauză, a formulat întâmpinare intimata (R) SRL, prin care a solicitat respingerea apelului formulat și păstrarea ca legală și temeinică a sentinței atacate.

În motivare, în ceea ce privește criticile aduse soluției instanței de fond privitoare la respingerea excepției necompetenței generale invocată de pârâtă prin întâmpinare, intimata a arătat că instanța de fond în mod corect a respins excepția invocată, apreciind că Regulamentul nr. 593/2008 nu este incident prezentei cauze raportat la prevederile art. l din Regulament. Doar în acest caz putea admite aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. 1 al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) la care face trimitere apelanta.

Ori, în prezenta cauză a considerat că nu există un conflict de legi, contrar celor susținute de către apelantă, conform căreia conflictul de legi există pe considerentul că sediul SC (R) SRL este în Italia, sediul SC (P) SRL este în România iar locul prestației, mai exact locul livrării mărfii, ar fi Italia.

În acest sens a opinat în mod corect și instanța de fond care, analizând excepția necompetenței generale invocată de apelantă prin întâmpinare, reținând că în cauză nu se aplică art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008 raportat la situațiile reglementate de art. 1 al acestui Regulament.

Nici Regulamentul nr. 1215/2012 la care a făcut trimitere apelanta că s-ar aplica prezentei cauze sub aspectul competenței generale a instanței de judecată nu este incident cauzei de față.

În primul rând, după cum a reținut în mod judicios și instanța de fond, Regulamentul nr. 1215/2012 are aplicabilitate pentru recunoașterea și executarea hotărârilor, ori obiectul cauzei de față este reprezentat de pretenții, motiv pentru care acesta este inaplicabil.

În al doilea rând, nu se pot reține nici susținerile conform cărora în condițiile în care locul livrării mărfurilor ar fi fost în Italia este aplicabil Regulamentul UE 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, respectiv art. 7 al acestuia.

În opinia sa, apelanta a procedat la o interpretare greșită a cadrului legal precizat, având în vedere că art. 7 al Regulamentului UE 1215/2012 invocat de către pârâtă nu este incident prezentei cauze față de prevederile art. 4 și 5 din Regulamentul UE 1215/2012. Ca urmare, regula este reprezentată de faptul că apelanta, având sediul în România, acționarea acesteia în judecată se face pe teritoriul României, iar doar în condițiile în care societatea intimată ar fi intenționat acționarea în instanță a pârâtei pe teritoriul unui alt stat membru ar fi devenit incidente dispozițiile art. 7 din Regulamentul UE 1215/2012, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Astfel, a reținut corect și instanța de fond în sensul că, chiar dacă Regulamentul 1215 ar fi incident în cauză, art. 7 din acesta prevede o competență alternativă, iar apelanta își are sediul în România.

Față de toate aceste argumente, a considerat că sentința apelată este legală și temeinică în ceea ce privește respingerea de către instanța de fond a excepției necompetenței generale invocată de către apelantă prin întâmpinare la nivelul judecății în prima instanță.

În ceea ce privește criticile fondului privitoare la admiterea acțiunii formulate de către societatea intimată și obligarea apelantei la plata sumei de 71.658,45 Euro, a arătat că de esența prezentului dosar este faptul că mărfurile pentru care s-au emis facturile care fac obiectul prezentului dosar și a căror achitare a solicitat-o societatea intimată nu au niciun fel de viciu calitativ sau de altă natură, astfel că excepția de neexecutare a contractului invocată de către apelantă nu poate fi primită.

Practic apelanta a încercat să inducă în eroare făcând trimitere la un așa numit raport contractual cadru, cu derulare succesivă și la anumite vicii ale unor mărfuri, dar care nu au niciun fel de legătură cu produsele cuprinse în facturile amintite.

În acest sens, în mod riguros a reținut și instanța de fond în sensul că, în condițiile în care fiecare livrare de marfă s-a efectuat în baza unei comenzi distincte, care a avut ca obiect marfă de o anumită cantitate și caracteristici, cu termen de livrare diferit, dar și cu termen de plată diferit, nu pot fi acceptate argumentele apelantei.

De altfel, trebuie reținut dincolo de susținerile de natură pur teoretică ale apelantei faptul că din probele existente la dosarul cauzei nu rezultă nicio problemă cu privire la calitatea mărfurilor livrate de către societatea intimată în perioada acoperită de facturile care stau la baza pretențiilor intimatei, viciile de calitate la care face referire apelanta fiind ridicate în cazul altor comenzi și furnizare de produse anterioare lunii octombrie 2017, raportul de calitate sau fotografiile depuse în probațiune de către apelantă se referă la marfa livrată într-o altă perioadă și a cărei contravaloare nu face obiectul prezentei cauze.

Ca urmare, în condițiile în care apelanta nu a făcut dovada achitării mărfurilor predate de către societatea intimată și nici existența vreunor vicii aferente acestora, în condițiile în care a dovedit predarea acestora conform comenzilor apelantei, aceasta în mod corect a fost obligată de către instanța de fond la achitarea contravalorii mărfurilor furnizate, constând în tălpi de pantofi.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 Noul Cod de procedură civilă.

1. Apelul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 14.11.2018.

Prin încheierea apelată, prima instanță a respins excepția necompetenței generale a instanței, reținând că, nu se aplică în cauză nici prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 (Roma I), și nici cele ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și, chiar în ipoteza aplicării acestui din urmă regulament, art. 7 prevede o competență alternativă, iar pârâta își are sediul în România.

Raportat la chestiunea competenței generale a instanțelor române de soluționare a litigiului, soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, impunându-se, însă, nuanțarea motivelor care determină respingerea acestei excepții.

Prima chestiune care se ridică în speță, pentru determinarea competenței generale a instanței, vizează actul normativ ori regulamentul comunitar în funcție de care se analizează competența generală a instanței în cauza de față.

Potrivit prevederilor art. 1064 Cod procedură civilă, dispozițiile codului referitoare la procesul civil internațional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care, prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Cu alte cuvinte, ori de câte ori litigiul privat cu element străin, intră sub incidența instrumentelor obligatorii de unificare a dreptului internațional privat, acestea vor găsi aplicare prioritară față de dreptul intern. Așa cum rezultă din numeroase decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul intern este înlocuit de dreptul Uniunii Europene, primul fiind aplicabil doar în situațiile nereglementate de ultimul.

Atunci când speța cu element de extraneitate se găsește pe rolul instanțelor române, trebuie căutată sursa legislativă care guvernează litigiul de drept privat cu element străin. Procesul civil internațional se soluționează în următoarea ordine: determinarea instanței competente să soluționeze litigiul; identificarea legii procedurale aplicabile; identificarea legii aplicabile raportului juridic în discuție (identificarea lex causae).

Prin urmare, trebuie făcută din start distincția necesară între conflictul de jurisdicție (care se ridică în speța de față) și conflictul de legi (identificarea lex causae), care vizează raportul juridic care face obiectul litigiului.

În speța de față, litigiul se poartă între o societate comercială cu sediul în Italia (reclamanta) și o societate cu sediul în România (pârâta). Ambele țări fiind membre UE, se aplică, în vederea determinării competenței generale de soluționare a litigiului, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, iar nu prevederile Codului de procedură civilă în materia procesului civil internațional, aceste din urmă dispoziții aplicându-se doar în raporturile cu state nemembre UE ori în cazul în care nu sunt incidente prevederile tratatelor internaționale la care România este parte,

Astfel, fiind vorba despre reguli de procedură, respectiv competența generală de soluționare a litigiului conținând un element de extraneitate, pentru tranșarea acestei chestiuni, prezintă relevanță prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis), iar nu cele ale Regulamentului (CE) nr. 593/2008 (Roma I).

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privește competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, pe când Regulamentul (CE) Roma I privește legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

După cum rezultă din cuprinsul Regulamentului Roma I, acesta se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi. La art. 1 alin. 3, acesta prevede expres că, nu se aplică în ceea ce privește probele și aspectele de procedură. Așadar, Regulamentul (CE) Roma I reglementează dreptul material aplicabil obligațiilor contractuale care fac obiectul litigiului, pe când Regulamentul (UE) Bruxelles I bis reglementează aspectele procesuale referitoare la competența de soluționare a litigiului, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile care au un element de extraneitate.

Raportat la aceste considerente, determinarea competenței în speța de față nu poate fi făcută prin raportare la prevederile Regulamentului (CE) Roma I, ci la cele conținute în Regulamentul (UE) Bruxelles I bis, care instituie dreptul european comun în materia competenței jurisdicționale internaționale de drept privat.

Or, regula de principiu în materie este competența instanței statului membru pe al cărui teritoriu pârâtul își are domiciliul, astfel cum prevede art. 4 alin. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. Actor sequitur forum rei conferă competență generală jurisdicțiilor statului pe al cărui teritoriu domiciliază pârâtul. Astfel cum rezultă din punctul 15 din Preambul Regulamentului, normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia, competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură.

În acest sens, trebuie arătat că, Regulamentul reglementează la art. 24 și reguli de competență exclusivă în anumite materii, indiferent de domiciliul părților, însă acestea sunt limitativ reglementate de lege, iar litigiul din prezentul dosar nu se încadrează între acestea. Totodată, Regulamentul are în vedere și unele situații de competență alternativă în anumite domenii, în care, reclamantul are alegerea între instanța de la domiciliul pârâtului și instanțele altui stat membru, în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune ori în scopul bunei administrări a justiției. În materie contractuală, art. 7 din Regulament prevede că, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, este competentă și instanța de la locul de executare a obligației.

Însă, chiar dacă, în speța de față, s-ar pune problema unei competențe alternative între instanța de la domiciliul pârâtului și cea de la locul executării obligației, alegerea între una dintre acestea aparține reclamantului și nu poate fi cenzurată de instanța de judecată. Câtă vreme pârâta are sediul pe teritoriul României, în temeiul regulii generale de competență de art. 4 din regulament, reclamantul a sesizat instanța competență material și teritorial de pe teritoriul acestei țări. Doar în cazul în care ar fi fost incidente unele dintre situațiile în care competența era exclusivă (ceea ce nu este cazul în speță) și reclamantul nu s-ar fi conformat prevederilor regulamentului, s-ar fi pus problema admiterii excepției de necompetență generală a instanțelor din România.

Raportat la aceste prevederi, Curtea a reținut că, apelul îndreptat împotriva încheierii de ședință din data de 14.11.2018 se impune a fi respins ca nefondat.

2. În ceea ce privește apelul exercitat împotriva sentinței nr. (...)/LP/06.02.2019, instanța de apel a reținut că, motivele de apel sunt nefondate.

În susținerea poziției sale de respingere a acțiunii în pretenții îndreptate împotriva sa, pârâta a invocat viciile ascunse ale mărfurilor vândute de societatea reclamantă, care i-au produs daune în sumă de 149.526,33 Euro.

Însă, astfel cum în mod corect a arătat instanța de fond, potrivit susținerilor pârâtei, viciile ascunse au vizat marfa livrată în baza facturii nr. (...)/(...)/31.08.2017, în valoare de 30.870 lei, care nu face obiectul prezentei acțiuni, nefiind solicitată la plată de către reclamantă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restul neachitat din contravaloarea unui număr de 9 facturi emise pe seama pârâtei în perioada octombrie 2017 – aprilie 2018, constând în contravaloare materie primă – tălpi încălțăminte, pârâta având ca obiect de activitate confecții pantofi. Or, după cum s-a arătat de către pârâtă atât în fața primei instanțe, cât și prin cererea de apel, tălpile livrate de către reclamantă, la care s-au constatat vicii ascunse, au provenit din factura aferentă livrării, având nr. (...)/(...)/31.08.2017, în valoare de 30.870 lei.

Pârâta a invocat existența unui singur raport contractual – contract de vânzare-cumpărare cu derulare succesivă, fapt care îi dă dreptul să invoce excepția de neexecutare a contractului, în cazul în care, se descoperă vicii de calitate privind unele dintre mărfuri livrate, în cadrul acestui raport contractual unic.

Însă, la dosarul cauzei nu s-a depus vreun contract de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că, derularea raporturilor juridice dintre părți s-a realizat în forma simplificată a comenzii urmată de executare și de emiterea facturilor fiscale. Din înscrisurile dosarului rezultă că, livrările de materie primă s-au realizat ca urmare a comenzilor distincte emise de pârâtă, fiind întocmite facturi aferente fiecărei comenzi și respectiv livrări de bunuri. Astfel, viciile de calitate descoperite la unele produse livrate de reclamantă pot justifica obiecțiuni la plată din partea pârâtei doar în privința facturilor care însoțesc livrarea respectivelor mărfuri, neconstituind un temei justificat pentru refuzul plății altor facturi emise de reclamantă, în condițiile în care, materia primă livrată de reclamantă în baza acestor facturi nu a fost afectată de vicii.

Și aceasta deoarece, fiecare livrare de marfă s-a efectuat în baza unei comenzi distincte, care a avut ca obiect marfă de o anumită cantitate și caracteristici, cu termene de livrare și de plată diferite. Pentru acest motiv, viciile de calitate pe care le reclamă pârâta trebuiau să fie în legătură cu materia primă livrată în baza facturilor fiscale solicitate la plată prin cererea de chemare în judecată.

Din înscrisurile dosarului, rezultă fără putință de tăgadă că, viciile de calitate invocate de pârâtă se referă la o altă materie primă decât cea livrată de reclamantă în temeiul facturilor solicitate. Astfel, avizul de revendicare întocmit de cumpărătorul japonez al produsului finit (fila 135 din dosarul primei instanțe) se referă la un import din luna octombrie 2017, fiind reclamate probleme la nivelul tălpii exterioare și a tălpii interioare la mărfurile (...) negru și maro. Aceste mărfuri se regăsesc în facturile de livrare emise de pârâtă în favoarea cumpărătorului japonez (filele 147, 148 din dosarul primei instanțe), articolul fiind denumit „(...)”, care se regăsește în comanda nr. (...)/03.05.2017 făcută de pârâtă reclamantei (fila 146) și respectiv în factura fiscală nr. (...)/(...) din 31.08.2017 emisă de reclamantă pe seama pârâtei, în valoare de 30.870 euro, reprezentând cantitatea de 4116 tălpi încălțăminte.

Din lecturarea tuturor acestor înscrisuri, reiese că, viciile invocate de pârâtă vizează marfa care a făcut obiectul altei facturi fiscale emise de reclamantă, care nu face obiectul prezentului dosar. Pârâta nu a invocat nici un viciu al mărfii livrate în baza facturilor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Or, o asemenea apărare a pârâtei putea fi reținută doar pentru defecte de calitate aflate în legătură cu marfa ce a făcut obiectul facturilor din prezenta cauză, pentru care pârâta nu a oferit nici justificare de neplată.

De asemenea, faptul că pârâta a achitat contravaloarea facturii nr. (...)/(...)/31.08.2017, pe care o contestă, nu o îndreptățește să obțină respingerea pretențiilor reclamantei din prezentul dosar, câtă vreme factura achitată de aceasta nu este în discuție în cauza de față.

Nu în ultimul rând, nu au putut fi reținute nici susținerile pârâtei privind intervenția impreviziunii în contractul părților, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 1271 Cod civil în acest sens. Invocarea unor vicii ascunse în cadrul executării unui contract de vânzare-cumpărare se supune rigorilor prevăzute de art. 1707 și urm. Cod civil, neavând nici o legătură cu impreviziunea, care presupune o schimbare excepțională a împrejurărilor, care determină caracterul excesiv de oneros al executării obligației de către una dintre părți. 

Având în vedere toate considerentele expuse, în baza principiului forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 1270 alin. 1 Cod civil și față de prevederile art. 1350 alin. 1 Cod civil, care dispun că, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, în mod întemeiat a fost admisă acțiunea reclamantei, impunându-se respingerea ca nefondat a apelului, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă.

S-a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în prezentul apel.