Decizie 458 din 17.12.2019

DREPT CIVIL

1. Contract de vânzare cumpărare imobil teren încheiat în timpul căsătoriei prin mandatar fără reprezentare. Valorificarea dreptului de creanță împotriva mandantului pe cale judecătorească doar de către unul dintre soți urmată de transmiterea dreptului în patrimoniul acestuia în baza unei hotărâri pronunțate ulterior divorțului. Calitatea de bun propriu a terenului astfel dobândit.

2. Promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare verbală recunoscută de unul dintre soți, negată de altul, neîndeplinirea condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract. Incidența Deciziei nr. 12/2015 pronunțate în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție

- art. 1073 și 1077 Cod Civil de la 1864,

- art. 1191, art. 1198 Cod Civil de la 1864,

- art. 643 Cod Civil

“1. În acest context, corect a reținut instanța de apel faptul că deși ambii soți au deținut un drept de creanță față de (D), singurul care și-a valorificat efectiv acest drept și a solicitat transmiterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate dobândit prin intermediul mandatarului aparent, a fost reclamantul (R), astfel încât în prezent dreptul de proprietate se află în patrimoniul său, în baza unei decizii definitive a instanței care și-a produs efectele la data pronunțării în anul 2017, dată la care reclamantul (R) era deja divorțat, astfel încât bunul este propriu al acestuia, intrând în patrimoniul său după divorț, astfel încât nu putea fi inclus în masa partajabilă, cum legal a reținut instanța de apel.

De altfel doctrina și jurisprudența relevantă au arătat că în cazul unui mandat fără reprezentare, suntem în prezența unei convenții pret-nom, care se suprapune cu o simulație prin interpunere de persoane, iar în cazul în care mandatarul refuză să transmită mandantului dreptul dobândit în baza mandatului, acesta din urmă are deschisă o acțiune în obligație de a face, respectiv de a cere prin intermediul instanței judecătorești, obligarea mandatarului la a transmite mandantului dreptul dobândit în baza mandatului fără reprezentare.

În consecință, spre deosebire de situația mandatului cu reprezentare, caz în care bunul imobil dobândit de o persoană identificată ca și cumpărător la data încheierii contractul de vânzare cumpărare, intră direct la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în patrimoniul cumpărătorului reprezentat de un mandatar la data încheierii convenției, ambii identificați, în cazul unui mandat fără reprezentare, identitatea cumpărătorului nefiind cunoscută pentru vânzător, neapărând în acte, neputând fi înscris astfel în evidențele de carte funciară pentru opozabilitate față de terți, nu există practic în mod obiectiv posibilitatea, (mai ales că este vorba despre un imobil teren), să se recunoască dreptul de proprietate al mandantului fără reprezentare, direct de la data perfectării contractului de vânzare cumpărare prin persoana interpusă, ci pentru a deveni proprietar, valorificându-și dreptul de creanță față de mandatar, acesta trebuie să solicite expres prin bună învoială, sau în caz de refuz, printr-o acțiune în justiție, transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul mandatarului fără reprezentare în patrimoniul mandantului și abia de la data acestei transmiteri, mandantul fără reprezentare devine titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil.

În consecință soluția instanței de apel sub acest aspect este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, raportat la instituția incidentă și ținând cont și de decizia civilă nr. (...) din 23.03.2017 a Tribunalului (...), din care rezultă că singurul care și-a valorificat dreptul de creanță născut din mandatul fără reprezentare, a fost (R) devenind unic proprietar după data divorțului în anul 2017.

2. Rezultă deci în mod indubitabil că și în situația în care se reține încheierea antecontractului între reclamant și intervenientă, actul fiind recunoscut fără rezerve de aceste părți, în lipsa dovezii încheierii antecontractului cu celălalt coproprietar, respectiv pârâta (P), promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, ținând cont și de considerentele obligatorii ale Deciziei 12/2015 pronunțate în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție.”

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 458 din 17 decembrie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/19.03.2018 pronunțată în dosarul (...), Judecătoria (...) a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul pârât reconvențional (R), domiciliat în (...) cu domiciliul procedural ales în (...) împotriva pârâtei reclamantă reconvențional, (P) dom. în (...) și, în consecință, a constatat bunurile dobândite de părți sub durata căsătoriei.

A fost respinsă cererea reclamantului pârât reconvențional referitoare la introducerea în masa bunurilor comune și a altor bunuri, în afara celor arătate mai sus.

A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de reclamanta pârâtă reconvențional (P) și, în consecință, s-a constatat că sub durata căsătoriei lor părțile au dobândit cota de ½ parte din cota de ½ parte ce aparține proprietarului tabular (D), din terenul situat în extravilanul localității (...) înscris în CF (...) (...) sub nr. cadastral (...) în suprafață de 2 ha 2800 mp. CF (...) (...) cu nr. cadastral 6857 în suprafață de 6 ha 9630 mp., CF (...) (...) cu nr. cadastral 6856 în suprafață de 29 ha 5300 mp. și CF (...) (...) cu nr. cadastral 6852 în suprafață de 7 ha 4900 mp., teren în valoare totală de 123.802,00 lei, stabilită conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E1). De asemenea, s-a constatat că pârâta reclamantă reconvențional a achitat o datorie comună de 7.778,00 lei, fiind respinsă cererea formulată de pârâta reclamantă reconvențional prin care aceasta a solicitat să se constate că este bunul ei propriu casa de locuit D+P situată în (...)(...) înscrisă în CF (...) (...).

S-a constatat că la dobândirea bunurilor arătate mai sus, bunuri în valoare totală de 5.157.126,00 lei reclamantul pârât reconvențional are o contribuție de 60%, iar pârâta reclamantă reconvențional o contribuție de 40% din valoarea totală a bunurilor.

A fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta (I), domiciliată în (...) cu domiciliul procesual ales în (...) și, în consecință, s-a constatat că reclamantul pârât reconvențional și pârâta reclamantă reconvențional, în calitate de promitenți vânzători fiecare, au încheiat cu intervenienta în calitate de promitentă cumpărătoare un antecontract de vânzare cumpărare cu privire la imobilul casă de locuit P+M Corp 8 situată în (...) cu teren aferent în suprafață de 237 mp înscrise în CF (...) (...) sub nr. cadastral 12017 și 12017/C.

S-a sistat starea de proprietate comună în devălmășie între reclamantul pârât reconvențional și pârâta reclamantă reconvențional cu privire la bunurile comune (exceptând bunurile înscrise în CF (...) (...) bunuri în valoare totală de 4.936.126,00 lei.

Prin decizia civilă nr. (...)/Ap din data de 10 mai 2019, Tribunalul (...) a admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă (P) și de apelantul-reclamant (R), împotriva Sentinței civile nr. (...)/19.03.2018 pronunțată de Judecătoria (...), în dosar nr. (...)/(...)/2013, în contradictoriu cu intimata-intervenientă (I), și în consecință a schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

S-a respins pe fond cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intimata intervenientă (I) având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare privind imobilul, casă de locuit cu teren în suprafață de 237 mp. situată în loc. (...), (...), înscrisă în CF (...) (...) sub nr. cadastral 12017 și 12017/C.

A fost modificată în parte compunerea masei bunurilor comune în sensul că s-a constatat că pe lângă bunurile enumerate la pct. 1-9; pct.11-15 din dispozitivul sentinței apelate fac parte și casă de locuit cu teren în suprafață de 237 mp. situată în loc. (...), (...), înscrisă în CF (...) (...) sub nr. cadastral 12017 și 12017/C în valoare de 221.000 lei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E2) și creanța de 50.000 lei - preț de răscumpărare al unor imobile, plătit de (C).

A constatat că sunt bunuri proprii ale apelantului reclamant (R) cota de 1/2 parte din cota de 1/2 parte ce aparține proprietarului tabular (D), din terenul situat în extravilanul localității (...) înscris în CF (...) (...) sub nr. cadastral (...) în suprafață de 2 ha 2800 mp. CF (...) (...) cu nr. cadastral 6857 în suprafață de 6 ha 9630 mp., CF (...) (...) cu nr. cadastral 6856 în suprafață de 29 ha 5300 mp. și CF (...) (...) cu nr. cadastral 6852 în suprafață de 7 ha 4900 mp., teren în valoare totală de 123.802,00 lei, stabilită conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E1).

S-a constatat că valoarea terenurilor de la pct. 9 din dispozitivul instanței de fond este de 169.311 lei în loc de 164.641 lei.

A constatat că la dobândirea bunurilor arătate mai sus în valoare totală de 5.086.235 lei, apelantul reclamant - pârât reconvențional are o contribuție de 75% iar pârâta reclamantă reconvențional o contribuție de 25%.

A fost sistată starea de proprietate comună în devălmășie între apelanți.

S-au atribuit apelantei pârâte reclamante (P) următoarele bunuri: casa de locuit D+P cu anexa P+1 și teren aferent în suprafață de 1825 mp situate în (...), (...), înscrise în CF (...) (...), în valoare totală de 935.528,00 lei, bijuteriile în valoare de 216.450 lei, autoturismul marca Mercedes Benz în valoare de 9.300 lei, suma de 21.124 lei reprezentând valoarea răscumpărată a poliței de asigurare, suma de 16.927,00 lei reprezentând valoarea răscumpărată a unităților de fond (...), suma de 16.560 lei reprezentând chirie, creanța de 50.000 lei, în valoare totală de 1.265.889 lei.

S-au atribuit apelantului reclamant pârât (R) următoarele bunuri: construcție reprezentând: atelier tratament de întreținere, anexă socială cu nr. 2 cu P+1 nivele și stație acetilenă, cu teren aferent în suprafață de 9885 mp., imobile situate în (...), (...) și înscrise în CF (...) (...) sub nr. top. 3452/505, 3452/506, 3452/507, 3452/502/12, 3452/502/8 și 3452/505-C1, 3452/506-C2 și 34352/507-C3 în valoare totală de 950.000 lei, stabilită conform expertizei tehnice judiciare întocmită de expertul tehnic judiciar (E2); casă de locuit cu teren aferent în suprafață de 249 mp, ambele situate în (...), (...), înscrise în CF (...) (...) sub nr. top. 525/184 în valoare totală de 287.991 lei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E2); cota de 979/1000 părți din terenul în suprafață de 2000 mp înscris în CF (...) (...) sub nr. top. 22635/5 în valoare de 265.152 lei stabilită conform expertizei tehnice judiciare întocmită de expertul tehnic judiciar (E2); teren situat în localitatea (...) identificat astfel: suprafața de 39771mp înscrisă în CF (...) (...) sub nr. top. 4361, 4362 și 4363/2; suprafața de 25.242 mp înscrisă în CF (...) (...) sub nr. top 4295/6, 4295/9/5, 4295/8, 4296/1/2, 4296/3, 4295/7, 4296/2 și 4297/1 și suprafața de 17.700 mp. înscrisă în CF (...) (...) sub nr. top 4299/2/2 și 4295/9/6, în valoare totală de 292.364 lei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E1); casă de locuit situată în (...), (...), cu teren aferent în supraf. de 3427 mp. înscris în CF (...) (...) sub nr. top. 522/1b, în valoare de 1.153.000 lei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosar nr. (...)/(...)/2014 al Judecătoriei (...) de expertul tehnic judiciar (E3); casă de locuit cu teren în suprafață de 237 mp. situată în loc. (...), (...), înscrisă în CF (...) (...) sub nr. cadastral 12017 și 12017/C în valoare de 221.000 lei conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmită de expertul tehnic judiciar (E2) terenul situat în locul numit „(...)” înscris în CF (...) (...), în CF (...) (...), în CF (...) (...) și în CF (...) (...) în valoare totală de 169.311 lei, teren în (...) situat în (...), (...) înscris în CF (...) (...), în valoare de 116.318,00 lei, terenul situat în (...), (...) înscris în CF (...) (...) în valoare de 365.210 lei, în valoare totală de 3.820.346 lei.

A obligat apelantul reclamant pârât să plătească apelantei pârâte reclamante suma de 5.669,75 lei cu titlu de sultă.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și s-au compensat cheltuielile de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Analizând criticile de apel formulate de apelanți împotriva soluției pe fond, tribunalul a considerat că motivele de apel sunt fondate parțial:

Cu privire la cota de ¼ din terenurile situate în localitatea (...) introduse la partaj prin precizarea cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că, contrar celor arătate de instanța de fond cum că aceste bunuri sunt comune, dobândite de părți sub durata căsătoriei și nu la data de 23.03.2017, data pronunțării deciziei civile nr. (...)/23.03.2017 a Tribunalului (...), tribunalul a considerat că aceste bunuri sunt bunuri proprii ale apelantului pentru următoarele: prin decizia civilă mai sus invocată s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant în contradictoriu cu pârâtul mandatar (D) și s-a constat că s-a transmis din patrimoniul pârâtului în patrimoniul apelantului reclamant cota de ¼ parte din terenurile situate în extravilanul localității (...) (...) înscrise în CF (...) (...) (...) sub nr. cadastral (...) în suprafață de 2 ha – 2800 mp, CF (...) (...) (...) cu nr. cadastral 6857 în suprafața de 6 ha – 9630 mp, CF (...) (...) (...) cu nr. cadastral 6856 în suprafață de 29 ha – 5300 mp și CF (...) (...) (...) cu nr. cadastral 6852 în suprafață de 7 ha – 4900 mp.

În considerentele deciziei s-a stabilit că, cererea apelantului reclamant s-a întemeiat pe existența unui contract de mandat fără reprezentare încheiat între reclamant în calitate de mandant și pârât în calitate de mandatar a cărui esență a fost ca pârâtul să cumpere cota de 1/2 parte din dreptul de proprietate asupra celor patru terenuri în discuție, contractele au fost încheiate de pârât în 2009 și 2019, contractele de vânzare-cumpărare respectiv contractul de mandat fără reprezentare au fost încheiate înainte de 01.10.2001. Prin decizia civilă s–a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în patrimoniul apelantului, care a stat singur în judecată în proces în calitate de reclamant mandant rezultat în urma unei convenții de mandat fără reprezentare intervenit între apelantul reclamant și pârâtul (D) conform considerentelor deciziei civile nr. (...)/2017 a Tribunalului (...). Instanța de fond corect a reținut că convenția de vânzare cumpărare respectiv plata prețului cu privire la aceste terenuri au avut loc în 2009 când părțile erau căsătorite, însă, în cadrul procesului finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. (...)/2017, s-a avut în vedere strict raportul juridic contractual la care apelanta nu a fost parte, în ipoteza în care imobilele respective au fost cumpărate din banii comuni și apelanta are un prejudiciu în legătură cu interesele sale legate de comunitatea de bunuri prin demararea procesului desfășurat de apelantul pârât după divorț în dosarul nr. (...)/(...)/2014 al Tribunalului (...) în care s-a pronunțat decizia civilă nr. (...)/2017, poate să solicite daune-interese de la apelant, soțul semnatar al convențiilor din 2009, dar nu poate să solicite includerea acestor bunuri în masa bunurilor comune, contrar dispozitivului deciziei prin care dreptul de proprietate cu privire la aceste bunuri s-a transferat în patrimoniul exclusiv al apelantului, neexistând o relație contractuală la acea vreme cu apelanta.

Cu privire la cererea de intervenție, criticile de apel formulate de pârâta reclamantă sunt fondate, prima instanță nelegal și neîntemeiat a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta principală (I), în urma interpretării greșite a probelor administrate.

Intervenienta a susținut în cadrul cererii de intervenție că a încheiat cu soții (...) sub durata căsătoriei acestora, la 20.09.2009 o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare prin care părțile s-au obligat să-i vândă imobilul casa de locuit situat în loc. (...), (...), înscris în CF (...) (...) sub nr. cadastral 117A cu terenul aferent acestuia în suprafața de 237 mp și ea s-a obligat să plătească prețul convenit de 65.000 euro, promitenții vânzători i-au predat imobilul și a achitat integral prețul convenit promitenților.

Părțile nu au prezentat o convenție încheiată în forma scrisă cu privire la vânzarea acestui apartament.

Inițial apelantul reclamant a solicitat includerea acestuia în masa bunurilor comune după care a depus la dosarul cauzei o declarație dată la Consulatul României din SUA prin care recunoaște vânzarea apartamentului la data de 20.09.2009 la prețul de 65.000 euro.

Părțile au mai depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: procura autentificată sub nr. (...) din 07.10.2013 la Consulatul României din SUA prin care intervenienta (I) împuternicește pe mandatarul (...) ca în numele mandantei și pentru ea să cumpere imobilul situat în România la adresa din (...) loc. (...), (...).

Prin Notificarea nr. (...)/07.10.2013, trimisă soților (...) de către intervenientă prin intermediul biroului notarial, soții vânzători au fost invitați să se prezinte la notar în vederea încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare având în vedere că întabularea apartamentului s-a finalizat.

Apelanta pârâta reclamantă reconvențional a negat încheierea promisiunii și s-a opus la admiterea cererii de intervenție.

La interogatoriul luat apelantei pârâte (fila 239 vol. I dosarul de fond), aceasta a recunoscut că între intervenientă și apelantul reclamant au existat relații de prietenie și de încredere dar nu a recunoscut că în virtutea acestor relații de încredere între soții (...) și intervenientă au existat tranzacții implicând sume mari de bani fără întocmirea unor documente, nu a recunoscut promisiunea vânzării apartamentului la intervenientă, nici predarea imobilului, deși soții (...) nu mai folosesc acest apartament și nu au efectuat investiții în acesta conform răspunsurilor apelantei la pct. 10 - 11 din interogatoriu, arătând că doar cheia apartamentului a fost lăsată la fiul intervenientei.

În speță e vorba de vânzarea unui bun comun așa cum rezultă din CF nr. (...) (...) fila 213 vol. I din dosarul de fond), promisiune cu privire la care nu există un act scris și la recunoașterea căreia unul dintre foștii soți, respectiv apelanta, se opune și nu s-a făcut dovada achitării prețului.

Recunoașterea apelantului în cadrul declarației mai sus reținute se referă la faptul că s-a vândut doamnei (I) apartamentul contra sumei de 65.000 euro, această recunoaștere poate fi speculativă atât timp cât această susținere nu poate fi coroborată cu alte probe privind plata prețului; în cadrul declarației nu se recunoaște încasarea prețului în urma vânzării apartamentului. Lipsa înscrisului se justifică de către apelant prin existența unor relații de prietenie și de încredere între soții (...) și intervenientă.

În baza acestor relații de prietenie, instanța de fond a reținut că, chiar dacă valoarea actului juridic a cărui existență este pretinsă de intervenientă și nerecunoscută de pârâta reclamantă reconvențional depășește 250 lei, acesta poate fi probat și cu alte mijloace de probă (inclusiv martori), decât înscrisul, care să constate existența actului, reținând și susținerile contradictorii ale apelantei pârâte, prima instanță le-a interpretat că o atitudine nesinceră a acesteia atunci când afirmă că nu a încheiat cu intervenienta promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

De asemenea apelanta a recunoscut la interogatoriu ce i s-a luat la propunerea intervenientei că impozitul aferent imobilului din loc. (...) și utilitățile aferente acesteia le-a achitat intervenienta după anul 2009 dar susține că s-a întâmplat așa doar pentru ca ea să evite deplasări în (...) în acest sens.

În cadrul cererii de intervenție, intervenienta a solicitat obligarea foștilor soți la prezentarea notarului public în vederea încheierii contractului autentic de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul situat în localitatea (...), (...) și întabualrea acestuia. Raportat la capetele de cerere formulate, instanța are de verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prind executarea, validarea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Problema juridică ce trebuie lămurită se referă la proba vânzării, în lipsa unui înscris.

Conform art. 1191 vechiul Cod civil, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.

Vânzarea este un act consensual valabil încheiat prin simplul acord de voință, însă întocmirea unui act scris se impune sub aspect probator, părțile, în lipsa instrumentului probator cerut de lege, neputând dovedi actul în sens de negotium ce a avut loc între ele.

Proba cu martori devine aplicabilă în unele situații de excepție prevăzute de art. 1198 pct.1-4 vechiul Cod civil, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, în baza probelor administrate în cauză instanța de fond a considerat că părțile se regăsesc în ipoteza imposibilității preconstituirii probei scrise datorită relațiilor de prietenie și de încredere existente între ele.

Instanța de control judiciar nu a împărtășit această interpretare a instanței de fond reținând în primul rând că fiind vorba de un imobil, transferul dreptului de proprietate nu e opozabil terților decât prin transcrierea actului de vânzare (art. 1295 alin. 2 vechiul Cod civil) ceea ce presupune încheierea actului în formă scrisă sau chiar în formă autentică. Neexistând un act scris nu pot fi verificate condițiile art. 1073 și 1077 art. 948 vechiul Cod civil pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, nu s-a făcut dovada plății prețului (apelantul recunoaște că s-a vândut apartamentul, apelanta neagă acest lucru). Probatoriul în baza căruia prima instanță a reținut că s-a făcut dovada existenței promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare invocate de intervenientă se bazează pe reținerea de către aceasta a relațiilor de prietenie existente între foștii soți și intervenientă și pe atitudinea considerată nesinceră a apelantei de către instanța de fond datorită unor susțineri contradictorii ale acesteia; în baza acestor probe nu pot fi verificate condițiile de validitate ale promisiunii de vânzare-cumpărare, este adevărat că se poate reține existența unor relații de încredere mai ales între apelant și intervenientă și în situația în care am accepta că părțile au fost în prezența unei imposibilități morale de a-și procura o dovadă scrisă, consimțământul apelantului sau apelanților la vânzarea bunului comun nu poate fi suplinit în lipsa dovezii plății prețului pe seama celor doi soți. Sumele reținute de instanța de fond cu ocazia analizării cererii de intervenție s-au referit la diferite alte sume de bani transferate cu diferite ocazii, fie în contul apelantei, fie în contul apelantului și nu la plata prețului apartamentului.

În opinia instanței de control judiciar nu s-a putut reține că ar fi existat o imposibilitate morală de a preconstitui proba scrisă chiar dacă părțile erau în străinătate, având în vedere că ele aveau posibilitatea de a încheia în forma scrisă promisiunea de vânzare cumpărare prin mandatari cu procură specială așa cum au mai recurs la această metodă, de exemplu în dosarul nr. (...)/(...)/2014 al Tribunalului (...) în care s-a pronunțat decizia civilă nr. (...)/2017. Intervenienta (I) a dat procură specială pentru (...) ca în numele său și pentru ea să cumpere imobilul situat în România la adresa din (...) loc. (...), (...).

În consecință, în dezacord cu instanța de fond, în baza argumentelor mai sus reținute, tribunalul a respins în principiu și în fond cererea de intervenție.

Cu privire la gradul de contribuție al părților la achiziționarea bunurilor comune tribunalul, reapreciind probele a stabilit un grad de contribuție al apelantului reclamant la achiziționarea masei bunurilor comune de 75% și respectiv de 25 % pentru apelanta reclamantă.

Apelantul reclamant a plecat în SUA în 1988 unde cu timpul a întemeiat și o afacere, toate veniturile realizate de apelant au fost investite în țară în achiziționarea bunurilor ce fac obiectul partajului. Din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei rezultă că apelantul a trimis sume importante de bani de ordinul sutelor de mii de dolari SUA, bani ce au fost puși la dispoziția apelantei fie prin intermediul transferurilor bancare fie prin trimiterea banilor prin diferite persoane, apelantul având un potențial financiar ridicat. Apelanta conform evidenței cărții de muncă a fost angajată în perioade diferite 22.09.1981 - 03.05.1989; 01.03.1999 - 01.06.2000; 01.10.2007 - 15.11.2009. În opinia apelantului după 1999, angajarea apelantei era fictivă, doar să-și plătească contribuțiile pentru a beneficia de pensie și asigurare de sănătate. Din depoziția martorului (M1) rezultă că apelanta a lucrat la fosta (...) din (...) după care a ajutat-o pe mama ei făcând lucrări artizanale.

Faptul că apelanta a fost angajată fictiv nu este probat, dar în perioada în care se susține că a fost angajată după 2009 era plecată în SUA unde stătea câteva luni (depozițiile martorilor (M2), (M3) care era greu de realizat în situația unui angajat.

Contribuția apelantei la achiziționarea acestor bunuri s-a concretizat în baza probelor administrate în cauză în gestionarea banilor trimiși în țară, de a achiziționa bunuri, de a urma îndrumările date de apelant cu privire la efectuarea unor investiții, așa cum au relatat martorii audiați în cauză (M3), (M1) (filele 223 - 234 din dosarul de fond) apelanta s-a ocupat de organizarea muncii pe șantierul deschis cu ocazia edificării construcțiilor și de aprovizionare cu materialele de construcții, în opinia martorului a fost o femeie tot timpul ocupată cu munca din gospodărie și cu edificarea nu numai a construcțiilor de la adresa unde locuiește ea ci și a altor construcții care au fost date fetelor rezultate din căsătoria părților (depoziția martorului (M3) fila 233 vol. I dosarul de fond) s-a ocupat de creșterea și educarea copiilor care au rămas în România dar pentru a asigura creșterea și educarea acestora apelanta a beneficiat incontestabil de un suport financiar consistent care a ușurat cu mult gestionarea acestei probleme. Totodată în consens cu instanța de fond, tribunalul a reținut că administrarea și conservarea bunurilor dobândite au solicitat efort fizic și intelectual din partea apelantei pârâte-reconvenționale, totodată preocuparea de una singură de educarea copiilor a necesitat un efor suplimentar din partea ei.

Cu privire la modalitatea de a partajare a bunurilor comune, instanța a avut în vedere partajarea echilibrată în natură a bunurilor imobile, ținând cont de criteriile prevăzute de art. 673 ind. 9 vechiul Cod de procedură civilă, de opțiunile părților, de situația de fapt actuală precum și de posibilitățile locative ale apelantei, ea trăind în România iar apelantul în SUA, de cotele-părți.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs: reclamantul (R), pârâta (P) și intervenienta în interes propriu (I), solicitând admiterea recursurilor proprii pentru motivele indicate pe larg în cuprinsul acestora.

Analizând recursurile din perspectiva motivelor de casare invocate de recurenți, Curtea a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar Curtea a reținut că în recurs, spre deosebire de judecata în fața instanțelor de fond și apel, pot fi deduse judecății și analizate exclusiv motive de nelegalitate expres și limitativ enumerate în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs neavând posibilitatea să analizeze motivele de netemeinicie care vizează modul în care instanțele de fond și apel au reținut starea de fapt în prezenta cauză.

În consecință, criticile de netemeinicie din recursurile formulate se impun a fi respinse ca inadmisibile deoarece exced limitelor investirii instanței în calea de atac a recursului.

În cele ce urmează se vor analiza punctual motivele de casare invocare în cele trei recursuri formulate în cauză.

I. Recurentul reclamant (R) invocă incidența motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

2. Cu privire la soluția de respingere a cererii de intervenție în interes propriu a intervenientei (I) ca efect al admiterii apelului formulat de pârâta apelantă (P), se invocă motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865.

2.1. Legat de incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă de la 1865, se susține că motivarea instanței de respingere a acestei cereri este în primul rând contradictorie deoarece se analizează atât încheierea valabilă a antecontractului de vânzare cumpărare cât și plata prețului, instanța făcând confuzie între existența contractului și executarea obligației asumate susținându-se că dacă antecontractul de vânzare cumpărare nu ar fi fost valabil încheiat nu se impunea analiza plății prețului.

Soluția Curții:

Dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă sancționează cu nelegalitate o hotărâre care conține motive contradictorii, respectiv situația în care din considerentele contradictorii ale instanței de fond, unele dintre ele ar determina admiterea cererii, în timp ce alte considerente sunt de natură a atrage respingerea.

Considerentele instanței de apel care au dus la respingerea cererii de intervenție prin care se urmărea pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, invocându-se un antecontract încheiat în formă verbală, nu sunt contradictorii, neexistând considerente în favoarea admiterii acestei cereri, putându-se reține eventual, cu aplicare exigentă și formală a normelor de drept, o supramotivare.

Astfel, atunci când este investită cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, instanța trebuie să analizeze atât existența acordului de voință materializată într-un antecontract care, așa cum arată și recurentul, trebuie să îmbrace de regulă forma scrisă ad probationem, dar trebuie să verifice și executarea în întregime a obligației de către partea care solicită pronunțarea hotărârii, deoarece numai dovada indubitabilă a ambelor elemente, respectiv existența antecontractului și executarea obligației de una dintre părți, ce trebuie întrunite cumulativ, pot duce la admiterea cererii.

Corespunde adevărului juridic faptul că în situația în care instanța constată că nu s-a făcut dovada existenței antecontractului, analiza îndeplinirii obligațiilor corelative ale unui antecontract nedovedit este lipsit de eficiență, însă faptul că s-au analizat ambele elemente și s-a constatat că nu s-a dovedit antecontractul și nu s-a dovedit plata prețului de intervenienta în interes propriu, nu este o motivare contradictorie, ci o motivare axată pe două raționamente diferite care, coroborate susțin soluția de respingere a cererii, nefiind incident art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Mai mult trebuie ținut cont de faptul că instanța de apel are obligația să răspundă tuturor criticilor apelanților, caracterul devolutiv al apelului presupunând practic o nouă judecată amplă a fondului și cu atât mai mult cu cât instanța de apel a schimbat soluția instanței de fond, dând o altă interpretare înscrisurilor probatorii de la dosar, se impune, conform art. 295 Cod procedură civilă o analiză amplă și completă sub aspectul tuturor criticilor formulate de apelantă.

În consecință s-a respins și această critică de nelegalitate.

Se mai invocă același motiv de casare, respectiv contradictorialitatea hotărârii și în privința motivării instanței cu privire la imposibilitatea preconstituirii unui înscris, imposibilitate morală, reținută ca atare de instanța de fond dar înlăturată de instanța de apel, pe motivul că deși părțile erau în străinătate aveau posibilitate să încheie un înscris sub semnătură privată, prin mandatari cu procură specială așa cum au procedat în alt dosar, însă cu un paragraf anterior se arată că este adevărat că se poate reține existența unor relații de încredere între apelant și intervenientă însă și în situația în care s-ar accepta că părțile au fost în imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, consimțământul apelanților nu poate fi suplinit în lipsa dovezii plății prețului.

Nici aceste considerente nu sunt contradictorii, instanța de apel face o analiză distinctă a relațiilor de încredere între intervenientă și cei doi soți, ceea ce este firesc în condițiile în care unul recunoaște existența contractului verbal și plata prețului, iar celălalt neagă atât încheierea contactului cât și plata unei sume de bani cu titlu de preț. Nu este nimic neobișnuit în a recunoaște că, dintre cei doi membri ai familiei, unul se află în relații strânse cu o terță persoană, care ar putea determina o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, iar soția acestuia să nu aibă relații strânse cu persoana în cauză.

Totodată ceea ce subliniază instanța de apel este faptul că cele două elemente privind existența acordului de voință și plata prețului trebuie să fie întrunite și dovedite cumulativ, astfel în lipsa dovezii plății prețului, chiar dacă s-ar accepta ipoteza reținută de instanța de fond a imposibilității morale de preconstituire a înscrisului, tot nu s-ar putea pronunța o hotărâre în sensul dorit, deoarece nu s-a dovedit plata prețului.

În consecință motivarea nu este contradictorie ci consecventă și logică pe acest aspect.

Criticile de netemeinicie privind starea de fapt nu au fost analizate fiind inadmisibile.

2.2. Legat de incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă de la 1865, se susține că instanța de apel a confundat înscrisul constatator al convenției cu însăși convenția.

Soluția Curții:

Se critică sub acest motiv de casare nu interpretarea greșită a actului dedus judecății, așa cum prevede motivul de casare invocat ci modul de interpretare și forța juridică a unui înscris probator, respectiv o „Declarație” act unilateral ce emană de la reclamantul recurent.

Or, în jurisprudența sa constantă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă atunci când în recurs se critică modul în care instanța de apel a interpretat și valorificat o probă, conferindu-i o altă forță probantă decât instanța de fond. S-a reținut că felul în care instanța de fond a interpretat o probă în stabilirea stării de fapt nu poate face obiectul analizei în recurs.

De altfel instanța de apel a reținut că părțile nu au prezentat o convenție încheiată în formă scrisă cu privire la vânzarea apartamentului, aspect necontestat de către părți, care au susținut că a existat o înțelegere verbală, părțile aflându-se într-o imposibilitate morală de a întocmi un înscris, respectiv de a-și preconstitui un mijloc de probă impus de lege.

Astfel atâta timp cât însăși părțile recunosc că nu s-a preconstituit în cauză un înscris, care să facă dovada promisiunii sinalagmatice, instanța de apel nu avea cum să confunde un act unilateral ce emană de la una dintre părțile din litigiu cu o convenție, despre care părțile au recunoscut că nu există în formă scrisă.

Totodată din partea din considerentele hotărârii redată de recurent rezultă că instanța a dat calificarea corectă înscrisului, respectiv o declarație unilaterală a uneia dintre părți, respectiv a reclamantului, arătând însă că o asemenea declarație unilaterală, poate fi speculată neputând fi coroborată cu dovada plății prețului.

În consecință și această critică a fost respinsă pentru argumentele expuse mai sus.

2.3. Cu privire la incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, se susține că instanța de apel a făcut aplicabilitatea art. 1191 Cod Civil de la 1865 fără a ține cont de reglementările art. 1197 din același cod care permit dovedirea unui act juridic ce depășește valoarea de 250 lei și cu alte mijloace de probă, atunci când există un început de dovadă scrisă.

Soluția Curții:

Dispozițiile art. 1191 Cod Civil din 1865 instituie regula generală în materia probei actelor juridice civile, arătând că atunci când actul juridic are o valoare ce depășește 250 lei dovada acestuia se face cu înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.

Art. 1197 din același cod reglementează o situație de excepție respectiv aceea a posibilității probării actului juridic cu alte mijloace de probă inclusiv martori atunci când există un început de dovada scrisă.

Din solicitările de probațiune formulate în fața instanței de fond rezultă însă că reclamantul nu a invocat incidența art. 1197 Cod Civil de la 1864 și nu a cerut alte probe în dovedirea existenței convenției intervenite între părți și intervenientă, ceea ce s-a invocat a fost o altă cauză ce ar putea exonera partea de dovada actului printr-un înscris, respectiv o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului datorită relațiilor de prietenie dintre părți, pe care instanța de fond a reținut-o în timp ce instanța de apel a apreciat că o asemenea imposibilitate morală nu există în cauză.

Or, atâta timp cât nu s-a solicitat în fața instanței de fond și apel aplicarea art. 1197 Cod Civil de la 1864, nu s-a invocat existența unui început de dovada scrisă, nu se poate critica în recurs neaplicarea unei instituții din materia probelor pe care reclamantul recurent nici măcar nu a invocat-o în fața instanțelor de fond, cu ocazia punerii în discuție a probelor.

Totodată deși în fața instanței de apel a existat o discuție foarte amplă asupra probațiunii solicitate, consemnate în încheierea de ședință din 11 decembrie 2018 (filele 127 - 131 vol. II dosar al Tribunalului (...) nu s-au solicitat în probațiune, în contestarea apelului pârâtei, nici un fel de probe noi sub aspectul acestui capăt de cerere.

Practic recurentul reclamant schimbă direct în recurs motivul de imposibilitate a preconstituirii înscrisului probator, atâta timp cât în fața instanței de fond și apel a invocat imposibilitatea morală de preconstituire, iar în recurs invocă existența unui început de dovadă scrisă.

Ceea ce este însă esențial este faptul că instanța de fond nu a limitat probațiunea doar la înscrisuri sub aspectul dovedirii convenției și a administrat și alte mijloace de probă, acceptând chiar imposibilitatea morală de preconstituire, iar în apel nu s-au solicitat probe noi pe acest capăt de cerere, ceea ce însă a respins instanța de apel a fost premisa imposibilității morale de preconstituire astfel încât consecința acesteia a fost reactivarea regulii reglementată de art. 1191 Cod Civil din 1865.

În consecință și aceste critici de nelegalitate sunt nefondate.

Se mai susține la acest motiv de casare că instanța trebuia să aplice dispozițiile art. 978-982 Cod Civil de la 1865 care instituie reguli în materia interpretării convențiilor atunci când există neclarități în privința voinței reale și a voinței declarate a părților.

Or, atâta timp cât instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit existența unei convenții, nu se puteau aplica reguli din materia interpretării convenției deoarece premisa esențială a aplicării regulilor de interpretare a convențiilor este aceea ca ea să existe și să fie dovedită.

Celelalte aspecte de fapt și de netemeinicie invocate la acest punct au fost respinse ca inadmisibile.

3. Cu privire la modul în care instanța de apel a stabilit cota contributivă la dobândirea bunurilor comune de către cei doi soți, respectiv 75% în favoarea reclamantului și 25% în favoarea pârâtei, se invocă motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865.

3.1. Prima critică de nelegalitate a acestei soluții a instanței de fond este fundamentată pe art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, susținându-se că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, detaliindu-se mai apoi aspecte nereținute de instanța de apel sub aspect probator.

Soluția Curții:

Cu caracter preliminar Curtea a reținut că majoritatea covârșitoare a criticilor la acest motiv de casare sunt de netemeinicie recurentul fiind de fapt nemulțumit de modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat probele ajungând la concluzia că pârâta deține o cotă contributivă sensibil mai mare decât cea stabilită în favoarea sa de instanța de fond, cotă solicitată de altfel și de reclamant în cererea de chemare în judecată inițială, dar modificată mai apoi printr-o precizare de acțiune.

Toate aceste critici de netemeinicie nu au fost analizate, fiind inadmisibile în recurs.

Limitându-se strict la motivul de casare invocat, Curtea a reținut că nu este incident.

Motivarea instanței de apel, sub aspectul cotei contributive a soților la dobândirea bunurilor comune, răspunde în primul rând criticilor fiecărui apelant și, făcând o reinterpretare globală, clară și pertinentă a probelor administrate în fața instanței de fond și apel, stabilește o cotă contributivă diferită față de cea stabilită de instanța de fond.

Având în vedere amploarea și multitudinea bunurilor aflate în masa partajabilă, cu o valoare totală de 5.086.235 lei este evident că nu era posibilă o analiză matematică amănunțită a contribuției fiecărei părți pe fiecare bun, cu atât mai mult cu cât legea impune stabilirea unui procent global, cu privire la toate bunurile din masa de împărțit.

În acest sens corespunde exigențelor de legalitate și de motivare efectivă a hotărârii în sensul reglementat de art. 261 aliniat 1 pct. 5 Cod procedură civilă de la 1865, (potrivit căruia hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”) felul în care instanța de apel a răspuns argumentelor apelanților sub aspectul acestui capăt de cerere, analizând grupat dar clar situația contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, punând accentul pe aspectele esențiale ale cauzei, în cazul reclamantului pe contribuția materială covârșitoare a acestuia, rezultată din munca sa din SUA, iar în cazul pârâtei pe contribuția majoritară a acesteia în îndeplinirea obligațiilor familiale de creștere și educare a celor trei minore ale familiei și pe administrarea bunurilor comune din țară ale părților precum și organizarea muncii pe șantier și achiziționarea materialelor de construcție cu ocazia edificării construcțiilor comune, pentru care aceasta a depus efort fizic și intelectual.

Totodată instanța de apel a răspuns și criticilor reclamantului privind eventualitatea unei angajări fictive a pârâtei, arătând motivat că ea nu s-a dovedit, din motivele de recurs rezultând de fapt că recurentul-reclamant este nemulțumit de modul în care instanța a coroborat probele și modul de interpretare al acestora, pentru a ajunge la o cotă superioară celeia pe care a stabilit-o instanța de fond, în favoarea pârâtei, aspecte care însă nu se mai pot repune în discuție în recurs, fiind critici de netemeinicie.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 s-a reținut că dreptul la un proces echitabil presupune în principiu motivarea hotărârii care trebuie să convingă că s-a făcut dreptate și judecătorul a examinat probele. S-a mai reținut că acest drept nu este absolut, iar judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, însă „argumentele decisive pentru soluționarea cauzei, vor trebui totuși să se reflecte în hotărâre”(Cauza Hiro Balani contra Spaniei Hot. din 9.12.1994 și Ruiz Torja contra Spaniei Hotărârea din 9.12.1994)

Totodată s-a mai reținut că necesitatea motivării există și în calea de atac a apelului și recursului, chiar dacă întinderea motivării nu trebuie să fie aceeași.

Curtea a reținut în consecință că motivarea instanței de apel în privința capătului de cerere care vizează cota contributivă a soților la dobândirea bunurilor comune, respectă exigențele art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind expuse clar și motivat argumentele decisive care au conturat soluția instanței de apel.

3.2. A doua critică de nelegalitate a acestei soluții a instanței de fond este fundamentată pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul cotelor, invocându-se greșita aplicare a art. 357 alineat 2 Cod Civil și a art. 325 alineat 1 și 326 Cod Civil.

Soluția Curții:

Recurentul reclamant susține că instanța de apel trebuia să facă aplicabilitatea art. 357 alineat 2 Cod Civil în sensul că trebuia să analizeze atât contribuția la dobândirea bunurilor comune cât și contribuția la îndeplinirea obligațiilor comune, omițând să analizeze îndeplinirea obligațiilor comune ale părților.

Criticile sunt nefondate.

Dispozițiile art. 357 alineat 2 Cod Civil din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, adică anterior formulării cererii de partaj în prezentul dosar, prevăd obligativitatea stabilirii cotei contributive ce revine fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune cât și la îndeplinirea obligațiilor comune.

Masa partajabilă poate conține atât bunuri comune, eventuale creanțe comune cât și obligații comune, a căror constatare se impune a fi făcută de instanța de fond pe baza cererii părților.

În ceea ce privește obligațiile comune așa cum s-a reținut în doctrină și jurisprudență și în acest caz operează, ca și în cazul bunurilor, o prezumție relativă a contribuției egale la îndeplinirea obligațiilor comune, care însă poate fi răsturnată prin proba contrară, respectiv aceea că un soț a avut o contribuție mai mare la îndeplinirea obligațiilor comune. În acest sens instanța de fond și apel au reținut și motivat o cotă contributivă superioară a pârâtei la creșterea și educarea minorelor și la administrarea efectivă prin muncă proprie a bunurilor mobile din țară ale acestora, ținând cont de această contribuție superioară la îndeplinirea obligațiilor atunci când a făcut aplicabilitatea art. 357 alineat 2 Cod Civil din 2009, care a fost respectat și aplicat corect în cauză.

De altfel acest text de lege trebuie coroborat din punct de vedere procedural cu prevederile art. 673 ind. 5 Cod procedură civilă de la 1865 care prevăd expres modul și capetele de cerere asupra cărora instanța are obligația a se pronunța expres prin hotărâre în cazul partajului judiciar, stabilind cota parte din bunuri și creanțele născute din starea de coproprietate, precum și modalitatea concretă a împărțelii, dispoziții legale respectate în cauză.

În consecință nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, dispozițiile art. art. 357 alineat 2 Cod Civil din 2009 fiind corect aplicate.

Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 325 alineat 1 Cod Civil, potrivit căruia soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc și să contribuie potrivit mijloacelor proprii la cheltuielile căsătoriei și art. 326 Cod Civil potrivit căruia munca oricăruia dintre soți în gospodărie și la creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei, se aduc doar argumente factuale, de netemeinicie fără a se indica în concret modul de aplicare greșită a normelor de drept material, recurentul fiind nemulțumit de fapt de amploarea și importanța acordată de instanța de apel, îndeplinirii aceste obligații comune de către pârâtă, încercând să o minimalizeze, ducând-o în derizoriu, prin argumente de fapt și critici de netemeinicie a căror analiză nu este posibilă în prezentul recurs.

Este evident că în recurs nu este admisibilă reaprecierea întregii probațiuni cu consecința stabilirii unei alte cote contributive, așa cum a solicitat recurentul reclamant, deoarece s-ar încălca obligația instanței de recurs de a analiza doar motivele de nelegalitate ale deciziei apelate.

Pentru toate aceste motive analizate pe larg punctual în cele de mai sus, Curtea a reținut că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă așa cum au fost invocate de recurentul reclamant (R), recursul acestuia urmând a fi respins ca nefondat.

Curtea reiterează ideea că toate celelalte critici sau susțineri din recursul reclamantului invocă aspecte de fond și de netemeinice așa că se resping ca inadmisibile în recurs.

II. Recurenta pârâtă (...) invocă incidența motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 2, pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă, după cum urmează:

1. Cu privire de motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă de la 1865 se susține că hotărârea a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, deoarece în aprecierea recurentei completul de judecată a fost schimbat fără a exista o justificare în acest sens, în ședința publică din 9 aprilie 2019 doamna judecător (...), aflându-se în concediu medical a fost înlocuită pe baza procesului verbal din 08.04.2019 cu domnul judecător (...). Se mai susține că ar exista acest caz de casare chiar dacă părților li s-a pus în discuție în ședința publică din 09.04.2019 acest aspect și au arătat că nu au obiecțiuni.

Soluția Curții:

Principiul continuității completului de judecată, chiar dacă nu a fost reglementat expres la nivel de principiu prin Codul de procedură civilă de la 1865, ca și în prezentul Cod de procedură civilă, a fost consacrat implicit și se impune a fi respectat, dovadă în acest sens fiind chiar motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă care atrage casarea, în baza art. 312 aliniat 3 Cod procedură civilă de la 1865 a unei hotărâri care a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au participat la dezbaterile asupra fondului.

Stricto sensu în materie civilă acest text se interpretează astfel: hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod obligatoriu de către judecătorii în fața cărora la ultimul termen de judecată părțile au pus concluzii asupra fondului cauzei, participând la dezbateri asupra fondului.

Or, în ședința publică din 09.04.2019 judecătorii care au participat la dezbaterile asupra fondului, consemnate pe larg în încheierea de ședință de la acea dată (filele 195 - 201 dosar de apel vol. II) au fost aceiași judecători care au pronunțat prezenta hotărâre, dispozițiile legale fiind respectate.

Cât privește principiul continuității chiar dacă acesta trebuie respectat este importat de reținut că principiul nu este unul absolut, existând motive obiective care împiedică la un moment dat un judecător să intre în componența unui complet de judecată, cu ar fi un caz boală, pensionare, promovare la o instanță superioară sau excludere din magistratură. În acest caz o aplicare rigidă sau lipsită de orice exceptare a principiului continuității ar atrage o blocare a procesului sau tergiversarea nejustificată a acestuia pe un timp îndelungat, ceea ce contravine unui alt principiu la fel de important al procesului civil, cel al finalizării în termen rezonabil și previzibil a unei cauze.

În consecință este evident că starea de boală a judecătorului cauzei este o cauză legală de înlocuire a acestuia în complet în vederea continuării judecății, nefiind reglementat în Cod procedură civilă de la 1865 un motiv de amânare al cauzei, pe perioadă nedeterminată, până la însănătoșirea membrului din complet, în vederea respectării principiului continuității sub sancțiunea casării hotărârii.

Este evident că de la principiul continuității există excepții, respectiv situații în care judecătorul, pentru motive temeinic justificate, poate fi schimbat din componența completului de judecată, iar în prezenta cauză starea de boală a judecătorului cauzei, este un motiv temeinic justificat, constatat în procesul verbal de la dosar, schimbare ce nu a fost contestată de părțile litigante în acel moment.

În acest sens este conturată și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre exemplu în decizia civilă (...)/2008 în care se arată: „cum în speță hotărârea a fost dată de judecătorii care au participat la dezbaterea în fond a litigiului în ședința publică din acea zi, este lipsit de relevanță din perspectiva art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă faptul că din diferite motive, la termenele anterioare ar fi participat la judecată și alți judecători.

În consecință, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă, criticile în acest sens fiind respinse.

2. Cu privire de motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă de la 1865 recurenta pârâtă susține că hotărârea nu conține motivele pe care se sprijină, nefiind motivată în conformitate cu dispozițiile legale, sub aspectul cotelor contributive ale soților, instanța de apel neanalizând probele administrate, împrejurările de fapt esențiale și normele substanțiale și de procedură incidentă.

Soluția Curții:

Acest motiv de casare al nemotivării hotărârii sub aspectul stabilirii cotelor contributive ale soților în apel, a fost deja invocat în aceeași notă, de către recurentul reclamant, fiind respins motivat de instanța de recurs, astfel încât motivele invocate mai sus inclusiv sub aspectul exigențelor art. 6 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, analizate din oficiu de instanță și care au dus la respingerea acestui motiv de casare invocat și de către reclamantul recurent se mențin, așa cum au fost expuse pe larg în cele de mai sus, neimpunându-se o reluare a lor.

Totodată Curtea a reținut că sunt nefondate criticile suplimentare privind lipsa trimiterii la probe și la starea de fapt, deoarece în considerentele deciziei sale instanța de apel a răspuns motivelor de apel formulate, a făcut trimitere la probele administrate, în special la înscrisuri și martori, indicând și filele la care acestea se regăsesc, făcând o apreciere globală, punctuală și grupată a aspectelor esențiale ale cauzei, totodată normele de drept incidente sau a căror aplicare a fost contestată au fost invocate, indicate și interpretate raportat la fiecare motiv de apel în parte, analizat punctual și pertinent de instanța de apel, printr-o hotărâre amplă ce conține 37 de pagini, cauza fiind una complexă.

3. Referitor la cel de al treilea motiv de casare, invocat de recurenta pârâtă, reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, se susține că decizia instanței de apel este lipsită de temei legal sau dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul soluțiilor privind creanța de 50.000 lei încasată de recurentă de la (C); cota de ¼ din terenul situat în localitatea (...); constatarea faptului că imobilul casă din (...) (...) este bun comun și nu bun propriu al recurentei și cu privire la bijuteriile în valoare de 10.000 dolari.

Soluția Curții:

Cu caracter preliminar Curtea a reținut că majoritatea covârșitoare a criticilor la acest motiv de casare invocate de recurenta pârâtă sunt de netemeinicie, recurenta fiind de fapt nemulțumită de modul în care instanța de apel a interpretat probele ajungând la concluzia enunțată în privința masei și a cotelor contributive.

Toate aceste critici de netemeinicie nu au fost analizate, fiind inadmisibile în recurs.

Analizând strict motivul de casare din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă Curtea a reținut că nu este incident pentru motivele ce succed:

3.1. În privința soluțiilor privind creanța de 50.000 lei încasată de recurentă de la (C) se aduc exclusiv critici de netemeinicie, fiind criticată modalitatea de administrare și interpretare a probelor fără să se invoce un text de lege în concret care a fost aplicat greșit.

Indicarea generică a faptului că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale în materia prezumpțiilor juridice, fără a se indica în concret un text de lege aplicat greșit și modul în care s-a produs această greșeală, face imposibilă analiza criticii formulate din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, iar a răspunde criticilor de netemeinicie ale recurentei pârâte ar însemna încălcarea limitelor analizei de nelegalitate în recurs.

3.2. Cu privire la cota de ¼ din terenul situat în localitatea (...) s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 643 Cod Civil, susținându-se că terenurile au fost dobândite în timpul căsătoriei iar nu la 23.03.2017 când tribunalul a pronunțat decizia civilă (...) din 23.03.2017, ținând cont că la data contractului de vânzare cumpărare bunul era comun, iar faptul că doar intimatul a fost parte în acel dosar nu schimbă natura bunului dobândit în timpul căsătoriei.

Problema de drept care se impune a fi soluționată în acest caz este aceea a momentului și a modului de dobândire a bunului imobil teren de către cumpărător sau cumpărători atunci când contractul de vânzare cumpărare se încheie printr-un mandat fără reprezentare, precum și forța probantă în prezenta cauză a unei hotărâri judecătorești care constată existența mandatului fără reprezentare doar pentru și în favoarea unuia dintre soți, recunoscându-i expres doar acestuia calitatea de proprietar, celălalt soț înțelegând să nu formuleze o asemenea acțiune în contradictoriu cu mandatarul ce a contractat în numele său și care este fratele acesteia.

Așa cum rezultă și din decizia apelată, în privința acestui teren instanța de fond a reținut calitate de bun comun, fundamentându-se pe ideea că, convenția de vânzare cumpărare, respectiv plata prețului cu privire la aceste terenuri a intervenit în anul 2009, când părțile erau căsătorite, însă instanța de apel a reținut că aceste terenuri nu sunt bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale apelantului reclamant deoarece prin decizia civilă nr. (...) din 23.03.2017 a Tribunalului (...), depusă la dosar, s-a constatat că s-au transmis din patrimoniul pârâtului (D) în patrimoniul reclamantului (R), cota de ¼ din terenurile situate în localitatea (...), care fac obiectul prezentului litigiu. Tribunalul a mai reținut că pârâta (P) are un drept de creanță, putând solicita daune de la apelant, însă nu poate solicita includerea bunului în masa partajabilă, apreciind că în baza hotărârii judecătorești precitate terenul a intrat în patrimoniul reclamantului (R) la data pronunțării deciziei civile (...) respectiv în anul 2017, când părțile erau divorțate.

Analizând decizia civilă nr. (...) din 23.03.2017 a Tribunalului (...) (aflată la fila 78 - 87, vol. IV dosar de fond al Judecătoriei (...), Curtea a reținut că prin considerentele acestei decizii, într-un proces purtat între (R) în calitate de reclamant apelant și (...) în calitate de pârât intimat, reclamantul a susținut că anterior anului 2009 împreună cu cumnatul său de la acea dată (...), fratele soției de atunci (P), cu martorul (M4) și fratele martorului (M4), aceștia fiind verișori cu familia soției, au identificat mai multe terenuri în localitatea (...) pe care au decis să le cumpere în cote egale de ¼ fiecare.

S-a mai susținut că deși contractele autentice s-au încheiat în anul 2009, antecontractele de vânzare cumpărare s-au perfectat anterior, dată la care s-a plătit și prețul, nefiind posibilă încheierea actelor autentice față de nefinalizarea procedurii de întăbulare a titlurilor proprietarilor vânzători ai terenului.

Se mai arată că, deoarece la data perfectării actelor autentice la începutul anului 2009, nici apelantul (...) (...) și nici soția de la acea dată (...) (în prezent (...)(...) nu erau în țară s-a convenit ca în actele autentice să apară în calitate de cumpărător, (...), fratele soției, în baza unui mandat fără reprezentare.

Analizând aceste susțineri Tribunalul (...) a reținut faptul că prin contractele autentice încheiate la BNP (...) cu nr. (...) din 20.03.2009, pârâtul (...) (fratele intimatei (P), la data tranzacției cumnatul lui (R), a achiziționat prin mandatarul (M4), (care a dobândit la rândul său și o cotă de ½ teren în nume propriu), terenul în litigiu, în consecință (...) au devenit proprietari în cote de ½ fiecare în baza contractului autentic încheiat în anul 2009.

Raportat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare s-a reținut că mandatul fără reprezentare invocat este guvernat de dispozițiile Codului Civil de la 1864, dublată de jurisprudența și doctrina în domeniu, aspect necontestat de părți nici în prezentul litigiu.

Analizând instituția juridică a mandatului fără reprezentare, instanța a ajuns la concluzia că „prin contractul de vânzare cumpărare intervenit între terțul vânzător și mandatarul fără reprezentare, nu se transmite dreptul de proprietate în patrimoniul mandantului ci în patrimoniul mandatarului-cumpărător; contractul de mandat fără reprezentare nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, mandatarul nefiind promitent-vânzător al bunului cumpărat de la terț, astfel cum nici mandantul nu este promitent-vânzător, iar (desigur, în lipsă de novație) contractul translativ de proprietate prin care mandatarul transmite dreptul de proprietate dobândit de la terț la mandant, nu este un contract de vânzare cumpărare; contractul de mandat fără reprezentare dă naștere obligației – de a face – în sarcina mandatarului, ca după cumpărarea bunului, să transmită dreptul de proprietate mandantului; forma contractului de mandat fără reprezentare, tocmai datorată lipsei reprezentării, nu trebuie să îmbracă forma necesară ad validitatem pentru contractul preconizat a fi încheiat de mandatar.

Reținând astfel, existența contractului de mandat fără reprezentare, obligația pârâtului de a transmite reclamantului cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra terenurilor, respectiv refuzul pârâtului de a executa de bună-voie această obligație (poziția procesuală a pârâtului fiind elocventă în acest sens), tribunalul a admis apelul și a admis ca întemeiată cererea de chemare în judecată, pronunțând o hotărâre judecătorească prin care se transmite, din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantului, cota de ½ din cota de ½ (1/4) din dreptul de proprietate asupra terenurilor în discuție.”

Totodată, cu ocazia analizării și respingerii excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prin încheierea civilă din 6 februarie 2017 (fila 152, vol. I, dosar de apel al Tribunalului (...) în același dosar Tribunalul a reținut: „ca regulă generală, creanța mandantului împotriva mandatarului, având ca obiect obligația de a încheia cu privire la bunul, obiect al mandatului fără reprezentare, act translativ de proprietate, se naște la data perfectării contractului între mandatar și terț, însă; c) prescripția extinctivă a acestei creanțe (guvernată de dispozițiile Decretului 167/1958) nu curge, decât din momentul din care mandatarul nu mai recunoaște obligația sa față de mandant (art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958); d) în ipoteza în care contractul de mandat fără reprezentare a fost încheiat (chestiune care face obiectul cercetării fondului prezentei cauze), în speța de față, un asemenea refuz poate fi reținut în cauză, din anul 2012, astfel încât; e) dacă contractul de mandat există, prescripția dreptului mandantului, corelativ obligației mandatarului, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului dobândit de la terț către mandant, curge din anul 2012, ceea ce înseamnă că; f) la data sesizării primei instanțe (16.05.2014), termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, creanța nu era prescrisă, excepția fiind nefondată.”

Rezultă, analizând raporturile juridice intervenite între (R) și (D), că instanțele au stabilit că în baza unui mandat fără reprezentare, (D) a achiziționat pe seama soților (...) un teren, pe baza unui contract de vânzare cumpărare autentificat în anul 2009, cu privire la care s-a plătit anterior prețul și s-a încheiat și un antecontract de vânzare cumpărare, iar în baza acestui contract autentic din 2009, încheiat între (...) în calitate de mandatar fără reprezentare și vânzătorul proprietar, se naște în patrimoniul mandanților, soții (...), un drept de creanță, respectiv acela de a solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, drept în privința căruia prescripția curge de la data refuzului explicit am mandatarului de a transmite acest drept, stabilit ca fiind anul 2012.

Rezultă deci că dreptul de creanță, acela de a solicita transmiterea dreptului de proprietate de la mandatarul fără reprezentare către mandant, a fost valorificat, în termenul general de prescripție, doar de către reclamantul (R), instanța dispunând pronunțarea unei hotărâri prin care s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantului (R).

În acest context, corect a reținut instanța de fond faptul că deși ambii soți au deținut un drept de creanță față de (...), singurul care și-a valorificat efectiv acest drept și a solicitat transmiterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate dobândit prin intermediul mandatarului aparent, a fost reclamantului (R), astfel încât în prezent dreptul de proprietate se află în patrimoniul său, în baza unei decizii definitive a instanței care și-a produs efectele la data pronunțării în anul 2017, dată la care reclamantul (R) era deja divorțat, astfel încât bunul este propriu al acestuia, intrând în patrimoniul său după divorț, astfel încât nu putea fi inclus în masa partajabilă, cum legal a reținut instanța de apel.

În consecință, spre deosebire de situația mandatului cu reprezentare, caz în care bunul imobil dobândit de o persoană identificată ca și cumpărător la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, intră direct la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în patrimoniul cumpărătorului reprezentat de un mandatar la data încheierii convenției, ambii identificați, în cazul unui mandat fără reprezentare, identitatea cumpărătorului nefiind cunoscută pentru vânzător, neapărând în acte, neputând fi înscris astfel în evidențele de carte funciară pentru opozabilitate față de terți, nu există practic în mod obiectiv posibilitatea (mai ales că este vorba despre un imobil teren), să se recunoască dreptul de proprietate al mandantului fără reprezentare, direct de la data perfectării contractului de vânzare cumpărare prin persoana interpusă, ci pentru a deveni proprietar, valorificându-și dreptul de creanță față de mandatar, acesta trebuie să solicite expres prin bună învoială, sau în caz de refuz, printr-o acțiune în justiție, transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul mandatarului fără reprezentare în patrimoniul mandantului și abia de la data acestei transmiteri, mandantul fără reprezentare devine titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil.

În consecință dreptul a intrat în patrimoniul acestuia în anul 2017 și terenul este un bun propriu, în timp ce pârâta nu a făcut dovada valorificării dreptului de creanță opozabil propriului frate, astfel încât chiar dacă antecontractul a intervenit în anul 2009, plata prețului s-a făcut la această dată iar vânzarea-cumpărarea prin mandatar fără reprezentare s-a perfectat în același an, bunul nu a intrat în patrimoniul soților în timpul căsătoriei astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 643 Cod Civil, neputându-se reține calitatea de coproprietari a părților la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către (R), în anul 2017.

3.5. Referitor la contribuția soților la dobândirea bunurilor comune se aduc de asemenea în mod exclusiv critici de netemeinicie, urmărindu-se reaprecierea probelor și determinarea unei cote egale de 50% pentru fiecare soț ținând cot de contribuția excepțională a pârâtei recurente la dobândirea acestora, detaliată pe larg în motivele de recurs.

Așa cum s-a arătat și cu ocazia analizei recursului reclamantului sub acest aspect, este evident că în recurs nu este admisibilă reaprecierea întregii probațiuni cu consecința stabilirii unei alte cote contributive, așa cum a solicitat și recurenta pârâtă, deoarece s-ar încălca obligația instanței de recurs de a analiza doar motivele de nelegalitate ale deciziei apelate.

Pentru toate aceste motive analizate pe larg punctual în cele de mai sus, Curtea a reținut că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 2, 7 și 9 Cod procedură civilă de la 1865, așa cum au fost invocate de recurenta pârâtă (P), recursul acesteia fiind respins ca nefondat.

Toate celelalte critici sau susțineri din recursul pârâtei, invocă aspecte de fond și de netemeinice așa că au fost respinse ca inadmisibile în recurs.

III. Recurenta intervenientă în interes propriu (I) a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, toate vizând respingerea de instanța de apel a propriei cereri de intervenție în interes propriu.

Majoritatea criticilor acestei recurente se suprapun aproape în qvaziunanimitate cu cele ale recurentului (R), care de asemenea a criticat în recurs soluția de respingere a cererii de intervenție în interes propriu a intervenientei (I), sub aspectul motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, Curtea făcând deja o analiză detaliată a acestora la punctele 2.1, 2.2. și 2.3. din analiza recursului reclamantului, argumente care se mențin și în privința susținerilor similare ale recurentei (I), neimpunându-se reiterarea acestora, argumente în baza cărora se impune a se reține că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865, așa cum au fost invocate de intervenienta în interes propriu.

Argumentele în plus ale intervenientei sub aspectul incidenței art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă privesc posibilitatea speculării în cauză a declarației de recunoaștere formulate de reclamant, afirmație care a existat în motivarea instanței de apel fără însă a fi contradictorie cu raționamentul ce a stat la baza respingerii acestei cereri, criticile fiind în esență de netemeinicie coroborate pe buna credință a intervenientei și pe explicarea detaliată a stării de fapt și a motivelor ce au determinat-o să încheie convenția, aspecte ce nu pot fi analizate în recurs.

Toate argumentele suplimentare expuse pe larg de intervenientă în recursul propriu, peste cele analizate deja cu ocazia analizei recursului reclamantului, vizează aspecte de fond de netemeinicie, urmărind a dovedi că din coroborarea probelor ar rezulta că între părți au existat relații strânse de prietenie, existând o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, că în acest context nu era necesară dovada cu înscrisuri a convenției, convenția verbală fiind valabilă, plata fiind executată, bunul aflându-se în posesia sa de mai bine de 10 ani, plătind impozitul, susținând că se impunea ca instanța să admită cererea și să facă aplicarea dispozițiilor art. 978, 1073 - 1077 Vechiul Cod Civil.

Aceste argumente sintetizate mai sunt privesc aspecte de fond de netemeinicie și nu de nelegalitate, de modul în care instanța a aplicat, a interpretat normele de drept în cauză, urmând a fi respinse ca inadmisibile.

Cu toate că acest motiv de recurs a fost anterior analizat pe larg în recursul reclamantului, răspunzându-se punctual argumentelor invocate, văzând soluțiile diametral opuse în această privință a instanței de fond și apel, precum și faptul că numeroase critici din două dintre cele trei recursuri formulare în cauză au vizat acest aspect, dar și faptul că, în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei s-a invocat de recurenta pârâtă prin avocat și s-a pus în discuția contradictorie a părților incidența în cauză a deciziei 12/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Recurs în Interesul Legii, Curtea a apreciat că se impun unele lămuriri suplimentare sub aspectul acestei cereri.

Astfel, în timp ce instanța de fond a reținut în privința cererii de intervenție a numitei (I) că ar fi întemeiată, admițând-o, instanța de apel a ajuns la o concluzie contrară, respingând cererea.

Motivele care au fundamentat soluția instanței de fond au fost legate de o analiză amplă a probelor, reținându-se că deși între părți nu s-a întocmit un înscris sub semnătură privată care să facă dovada promisiunii sinalagmatice, a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, care exceptează părțile de dovada tranzacției în formă scrisă, instanța apreciind că între foști soți (...) și intervenienta în interes propriu (I) a intervenit o promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare prin care primii s-au obligat, la data de 20.09.2009, să vândă intervenientei în interes propriu, imobilul casă de locuit situat în localitatea (...), (...), la prețul convenit de 65.000 euro, preț pe care promitenta cumpărătoare l-ar fi plătit.

La baza acestei concluzii au stat răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei care ar fi recunoscut relațiile de prietenie între intervenientă și fostul soț, (...) (...) cu care ar fi derulat mai multe afaceri în SUA, când se aflau ambii acolo, deținând împreună o societate comercială înființată în SUA; precum și unele viramente bancare pentru sume mai mari de 98.000 de dolari, respectiv 16.200 euro, intervenite între părți, aceste probe stând la dovada imposibilității morale de preconstituire a înscrisului.

S-au mai avut în vedere de instanța de fond declarațiile apreciate ca nesincere, contradictorii, făcute de pârâtă cu ocazia interogatoriului, aceasta susținând inițial că a făcut ea însăși investiții la casa din (...), ca mai apoi să revină și să spună că investițiile au fost făcute de intervenientă, recunoscând și plata impozitului de aceasta, mai reținând instanța că dacă intervenienta ar fi plătit impozitul doar pentru ca pârâta să nu se deplaseze până la Cluj, aceasta din urmă trebuia să ceară ulterior chitanțele însă acestea nu se aflau în posesia ei ci a intervenientei care le-a depus la dosar. S-a mai reținut și declarația martorei (...) care ar fi auzit o discuție intervenită între soții (...) și intervenientă în America cu privire la vânzarea imobilului.

Aceste probe cât și recunoașterea reclamantului au stat la baza dovezii promisiunii sinalagmatice.

S-a mai reținut că promitenții vânzători au predat imobilul promitentei cumpărătoare, iar aceasta din urmă a plătit prețul și a făcut investiții la imobilul aflat în stare de semifinisare la data promisiunii. Se invocă mai apoi normele incidente reținute pentru admiterea acestei cereri, respectiv art. 969, 1073 și 1077 Cod Civil de la 1864.

De reținut că instanța de fond nu face trimitere explicită la probele care au format convingerea instanței că prețul s-a plătit, reținând pur și simplu că s-a plătit.

Instanța de apel însă modifică în tot soluția de admitere a acestei cereri respingând-o, reținând că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, interpretând greșit probele administrate.

S-a reținut în acest sens că părțile au recunoscut că nu pot prezenta o convenție în formă scrisă în privința imobilului obiect al promisiunii sinalagmatice, că din interogatoriul pârâtei a rezultat că între intervenientă și apelantul reclamant au existat relații de prietenie și încredere, însă nu a recunoscut că în baza acestei relații s-ar fi acceptat încheierea, fără nici un fel de acte, a tranzacției imobiliare cu intervenienta, de asemenea s-a recunoscut că imobilul nu mai este folosit de soții (...), proprietarii de carte funciară, arătându-se că a fost lăsată cheia la fiul intervenientei.

În fapt tribunalul concluzionează că promisiunea vizează un bun comun al soților (...), cu privire la care nu există un act scris, nu s-a făcut dovada plății prețului iar pârâta nu recunoaște existența actului.

S-a mai reținut că declarația de recunoaștere în formă scrisă a apelantului reclamant cu privire la existența tranzacției, este speculativă cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada plății prețului.

Mai apoi instanța de apel concluzionează că în cauză părțile nu se găsesc într-o situație de excepție, respectiv o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului și în lipsa formei scrise a tranzacției care nu a fost dovedită în condițiile art. 1191 Cod Civil de la 1864, nefiind incidente situațiile de excepție reglementate de art. 1198 pct. 1-4 Cod Civil, în lipsa unui act nu se mai pot verifica condițiile art. 1073, 1077 și art. 948 Cod Civil.

Totodată se face trimitere la lipsa dovezii plății prețului și la faptul că instanța de fond a reținut existența promisiunii sinalagmatice fundamentându-se pe relațiile de prietenie între foști soți și intervenientă și pe atitudinea nesinceră a apelantei, considerată contradictorie, probe care însă nu pot face dovada promisiunii sinalagmatice de vânzare cumpărare.

Instanța de apel mai introduce spre finalul motivării acestui capăt de cerere o nuanță, arătând că s-a făcut dovada relațiilor de încredere mai ales între apelantul reclamant și intervenientă și chiar acceptând că a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului constatator al promisiunii sinalagmatice, în lipsa dovezii plății prețului, consimțământul apelantului sau al apelanților nu poate fi suplinit.

Rezultă deci, din starea de fapt câștigată cu putere de lucru judecat în cauză, că instanța de apel a făcut o analiză distinctă și nuanțată a relațiilor dintre cei doi soți și intervenientă.

Astfel dacă în privința reclamantului (R), s-a recunoscut că au existat relații de prietenie, care ar putea naște o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, putându-se accepta eventual în privința acestuia, forma verbală a antecontractului, s-a reținut fără echivoc că nu s-a făcut nici în privința acestuia, dovada plății prețului, iar declarația prin care reclamantul apelant recunoaște tranzacția nu face dovada plății.

Într-adevăr în conținutul declarației autentice date în fața consulului Ambasadei României în SUA în 16.10.2012, reclamantul (R) declară pe proprie răspundere că i-a vândut prin contract de vânzare cumpărare imobilul din (...), (aflat în litigiu), contra sumei de 65.000 euro, nimic mai mult (fila 200 vol. I, dosarul Judecătoriei (...).

Se poate astfel accepta că printr-o motivare subsidiară, instanța de apel a reținut că între reclamantul (R) și intervenienta (I) a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, datorită relațiilor strânse și afacerilor comune derulate în SUA, putându-se accepta între aceștia existența unei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului, însă în lipsa dovezii plății prețului, nici față de acesta nu se poate reține în mod cumulativ îndeplinirea condițiilor care să ducă la suplinirea consimțământului.

Mai mult s-a constatat că acesta recunoaște fără echivoc existența tranzacției, printr-un act oficial, respectiv faptul că a vândut intervenientei imobilul la un preț determinat, iar imobilul a fost inclus în lotul său cu ocazia partajului, ceea ce înseamnă că în urma partajului va deveni unic proprietar, astfel încât în privința sa, atâta timp cât nu contestă și susține existența acestei tranzacții, respectiv nu refuză expres încheierea contractului de vânzare cumpărare autentic cu intervenienta, nu există interes în a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, deoarece admiterea acestei cereri este condiționată și de refuzul explicit al proprietarului promitent vânzător de a încheia contractul autentic cu promitentul cumpărător, or în acest caz, în privința reclamantului nu există un asemenea refuz, perfectarea actului putând fi realizată pe cale extrajudiciară prin bună învoială.

În privința pârâtei însă, așa cum s-a reținut deja, nu s-a dovedit existența antecontractului, nu s-a dovedit existența unor relații strânse de prietenie, nu s-a dovedit plata prețului, singurele dovezi clare vizează o anumită situație de fapt, respectiv predarea posesiei bunului în urmă cu 10 ani către intervenientă, care a făcut investiții la acesta și a plătit impozitul, probe care pot naște un dubiu, dublate fiind de atitudinea contradictorie, chiar nesinceră a pârâtei cu ocazia luării interogatoriului, în privința investițiilor și a plății impozitului.

Aceste probe însă care pot da naștere la un dubiu în privința titlului cu care intervenienta deține imobilul de mai bine de 10 ani, plătind și impozit, nu sunt în măsură să facă dovada indubitabilă a existenței promisiunii sinalagmatice între intervenientă și pârâtă.

De asemenea este important de subliniat că, așa cum a reținut în fapt instanța de apel, nu s-a făcut nici o probă în privința plății prețului, chiar întrebările instanței de recurs, adresate în ședință cu publică reprezentanților părților cu privire la locul, modul, momentul plății prețului au rămas parțial fără răspuns, reclamantul declarând, prin intermediul reprezentantului avocat, că plata s-a făcut în SUA în numerar, când părțile locuiau acolo, arătându-se că nu se cunosc alte detalii referitoare la momentul și modul plății.

De asemenea trebuie precizat că deși în susținerea imposibilității morale de preconstituire a înscrisului se invocă existența unor viramente bancare între membrii familiei extinse a promitenților vânzători și intervenientă, deși s-a întrebat expres în recurs, nu se susține că oricare dintre aceste viramente ar reprezenta plata prețului, de asemenea nu se susține că prețul s-ar fi plătit prin virament bancar, deși raportat la valoarea imobilului existau obligații legale în acest sens.

Este adevărat că în jurisprudență s-a mai acceptat și în cazul unor promisiuni sinalagmatice care vizau imobile case sau terenuri, (rar și cu titlu absolut excepțional), existența unei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului, în general între membrii aceleiași familii, dar și în aceste cazuri izolate probațiunea privind existența actului și mai ales plata integrală a prețului, dovedită cu înscrisuri probatorii, era foarte clară și indubitabilă, numai în aceste condiții instanța putând pronunța o hotărâre care să țină loc de contract.

În drept Curtea a reținut că promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare este un antecontract prin care părțile se obligă să încheie în viitor la un preț stabilit un contract de vânzare cumpărare. Marea deosebire între promisiune și vânzarea efectivă este aceea că în timp ce vânzarea dă naștere unei obligații de „a da”, forma autentică impunându-se ad validitatem, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului, promisiunea dă naștere doar unei obligații de „a face” adică de a încheia în viitor un contract de vânzare cumpărare în termenii prestabiliți, corelativ dreptului de creanță al beneficiarului promisiunii, care poate solicita ulterior perfectarea contractului.

Fiind doar o promisiune de vânzare, din perspectiva formei sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 1191 Cod Civil potrivit căruia ad probationem în prezenta cauză se impunea ca această convenție să fie dovedită printr-un înscris sub semnătură privată sau autentic, deși ca negotium iuris, aceasta exista prin simplul acord de voință al părților.

În cazul imposibilității morale de preconstituire a înscrisului, aspect reținut cu caracter subsidiar de instanța de apel, în baza art. 1198 Cod Civil, proba actului juridic ca negotium iuris, poate fi acceptată și prin alte mijloace de probă, reclamantul recunoscând chiar printr-un act întocmit în fața ambasadei că a vândut bunul intervenientei.

Din perspectiva efectelor ce le produce, o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare, instanța a reținut că aceasta oferă posibilitatea părții care și-a executat integral obligația, de a solicita instanței, în măsura în care promitentul nu mai vrea să-și execute obligația de a încheia contractul de vânzare cumpărare în formă autentică și în măsura în care bunul se mai află în proprietatea promitentului-vânzător, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare în temeiul art. 1073 și 1077 Cod Civil, ca o executare în natură a unei obligații de a face dar și în baza dispozițiilor art. 5 alin. 2 din titlul X al Legii 247/2005, care reglementează circulația juridică a terenurilor și care prevede expres că: ”În situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la un teren, cu sau fără construcții, una din părți refuză să încheie ulterior contractul, partea care și-a îndeplinit obligația, poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract”, dispoziții în vigoare la data încheierii promisiunii.

Rezultă deci că, deși în privința reclamantului promisiunea este recunoscută și instanța de apel recunoaște în mod subsidiar existența unei imposibilități morale de preconstituire a înscrisului, reținându-se însă nedovedirea plății prețului, și totodată în privința sa nu există dovada refuzului, condițiile art. 1073 și art. 1077 Cod Civil analizate mai sus nefiind îndeplinite, în cazul promitentei pârâte nu s-a dovedit fără urmă de tăgadă existența tranzacției, nu s-a dovedit imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului și nici plata prețului, astfel nici în privința acesteia condițiile art. 1073 și 1077 Cod Civil de la 1864 nefiind întrunite.

Totodată prin Decizia 12/2015 pronunțată în Recurs în Interesul Legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligatorie pentru instanțe, s-a reținut în mod neechivoc faptul că: ”În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1073 și art. 1077 din Codul civil de la 1864, art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, art. 1.279 alin. (3) teza I și art. 1.669 alin. (1) din Codul civil, în situația în care promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși nu are calitatea de proprietar exclusiv al acestuia, promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalți coproprietari.”

Această decizie a fost invocată cu ocazia concluziilor pe fondul recursului de către recurenta pârâtă, fiind pusă în discuția contradictorie a părților, intervenienta și reclamantul susținând că nu este incidentă deoarece s-a dovedit acordul pârâtei.

În cauză însă, potrivit aspectelor analizate pe larg mai sus, s-a făcut dovada acordului doar a unuia dintre coproprietari, respectiv a reclamantului (R) care recunoaște tranzacția dar neexistând nici o dovadă clară și indubitabilă a acordului celuilalt coproprietar (P), sunt incidente dispozițiile Deciziei 12/2015 pronunțate în RIL, care interzic executarea promisiunii prin pronunțarea unei hotărâri în acest caz.

În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „Pronunțând hotărârea, instanța nu încheie contractul în locul părților, ci verifică existența elementelor acestuia în înțelegerea acestora și, numai în măsura în care acestea se regăsesc, iar refuzul uneia dintre părți era nejustificat, atunci instanța pronunță hotărârea care să suplinească această cerință.

Hotărârea judecătorească pronunțată în acest caz asigură executarea silită a obligației de a face, legal asumată prin promisiunea de vânzare, și nu împrumută natura juridică a contractului de vânzare-cumpărare. Prin hotărârea pronunțată de instanță se valorifică dreptul creditorului (promitent-cumpărător) de a obține în natură executarea obligației de a încheia contractul apt să transmită dreptul de proprietate, asumată de debitor (promitent-vânzător), hotărârea judecătorească neputând fi confundată cu însuși contractul de vânzare, în sens de negotium.

Pe de altă parte, din perspectiva actualului Cod civil, prin mecanismul pronunțării hotărârii care ține loc de contract pentru întregul imobil, deși promisiunea de vânzare a fost făcută doar de către un coproprietar, se ajunge să se creeze coproprietarilor vătămați o situație juridică defavorabilă, comparativ cu situația în care aceștia s-ar fi aflat dacă s-ar fi încheiat însuși contractul de vânzare.

Astfel, chiar dacă promisiunea nu se confundă cu vânzarea propriu-zisă, elementele esențiale ale acesteia (lucrul vândut și prețul) trebuie să fie convenite de părți încă de la data promisiunii. Atât sub imperiul vechii reglementări, cât și din perspectiva actualului Cod civil, promisiunea trebuie să conțină toate clauzele esențiale ale contractului promis, în lipsa cărora promisiunea nu ar putea fi executată.

În situația analizată, promitentul-vânzător își asumă obligația de a încheia contract de vânzare-cumpărare și de a transmite proprietatea asupra întregului imobil, deși, la momentul încheierii promisiunii de vânzare, el deține doar o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate.

Pentru a-și putea executa promisiunea de vânzare a întregului bun, promitentul-vânzător ar trebui ca, anterior încheierii contractului promis, să devină proprietar exclusiv al bunului (fie prin partaj, fie într-o altă modalitate juridică), întrucât, în situația în care ar încheia totuși un contract de vânzare pentru întregul bun, deși nu este proprietar decât pe o cotă-parte, ar nesocoti principiul instituit de art. 641 alin. (4) din Codul civil (principiu recunoscut și anterior în materia coproprietății), respectiv acela potrivit căruia actele de dispoziție cu privire la bunul comun nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor.

Conform prevederilor actualului Cod civil, sancțiunea actului juridic încheiat cu încălcarea acestui principiu este inopozabilitatea actului față de coproprietarul care nu a consimțit, expres sau tacit, la încheierea acestuia [art. 642 alin. (1) din Codul civil].”

Rezultă deci în mod indubitabil că și în situația în care se reține încheierea antecontractului între reclamant și intervenientă, actul fiind recunoscut fără rezerve de aceste părți, în lipsa dovezii încheierii antecontractului cu celălalt coproprietar, respectiv pârâta (P), promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură sub forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare pentru întregul bun, ținând cont și de considerentele obligatorii ale Deciziei 12/2015 pronunțate în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Desigur aceste considerente sunt dublate și de lipsa oricărei dovezi privind plata prețului, dar aceasta este o condiție suplimentară care, așa cum au arătat și recurenții, nu se mai impune a fi reanalizată, odată ce s-a dovedit lipsa antecontractului, cel puțin în privința pârâtei recurente, iar această lipsă a consimțământului celuilalt coproprietar împiedică pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să suplinească acordul ambilor coproprietari, chiar și acele situații (ne este cazul în prezenta cauză) în care se dovedește în mod cumulativ existența antecontractului și plata prețului, doar în privința unuia dintre coproprietari.

Pentru toate aceste motive de drept, neputându-se reține motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 2, pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă, invocate de recurenți, Curtea în baza art. 312 Cod procedură civilă de la 1865, a respins ca nefondate recursurile civile introduse de recurentul reclamant (R), cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat (...), de recurenta pârâtă (P), cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat (...) și de recurenta intervenientă în interes propriu (I), cu domiciliul procedural ales în loc. (...), (...), împotriva deciziei civile nr. (...)/Ap din 10 mai 2019, pronunțată de Tribunalul (...), pe care a păstrat-o în totalitate.

În baza art. 274 Cod procedură civilă de la 1865 văzând căderea în pretenții și culpa procesuală a tuturor recurenților, au fost respinse și cererile recurenților privind cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Bunuri şi valori imobiliare

Cadastru. Intabulare

Contracte

Coproprietate şi indiviziune

Mandat, mandatari

Opozabilitate, inopozabilitate

Situaţii la divorţ

Contract de vânzare cumpărare imobil teren încheiat în timpul căsătoriei prin mandatar fără reprezentare. Promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare verbală

Domenii speta

Spete similare

Decizie - 11.10.2016

Sentinţă civilă - 30.09.2013

Decizie - 17.12.2019

Decizie - 18.04.2006

Sentinţă civilă - 22.09.2010