Contract achiziţie publică. Obligarea la plata penalităţilor de întârziere în temeiul Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesio

Decizie 581 din 10.09.2019


Rezumat:

În speţă părţile litigante nu au prevăzut în contractele de achiziţie publică o clauză contractuală privind plata penalităților de întârziere, însă aceasta nu înlătură aplicarea Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate, potrivit cu care, în raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti şi pentru ipoteza în care aceştia nu au stabilit în contract penalităţile de întârziere, se aplică dobânda legală penalizatoare, sancţiune prevăzută de art. 3 din OG nr. 13/2011 şi la nivelul prevăzut de art. 3 alin. 21 şi 4 din OG.

Plata şi exigibilitatea penalităţilor de întârziere decurge din aplicarea normelor legale mai sus menţionate şi din clauzele contractuale care stabilesc natura obligaţiilor, termenele şi condiţiile de îndeplinire, aplicarea acestor sancţiuni nefiind condiţionată de emiterea unor facturi în acest sens.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 16 noiembrie 2017, reclamanta SCA. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. - prin primar, obligarea acestuia din urmăm la plata sumei de 561.689,32 lei reprezentând valoarea penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor legale penalizatoare pentru toate facturile neachitate sau achitate cu întârziere 30.12.2016 pentru facturile emise de reclamantă; la plata penalităţilor de întârziere datorate de la data de 30.12.2016 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei de plată a debitului principal pentru fiecare factură; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 97 din 07 februarie 2019, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea modificată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B., pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma de 570.704,8 lei dobânzi legale penalizatoare după cum urmează:

- 3.865,24 lei reprezentând dobânzi legale penalizatoare calculate pentru perioada 16.10.2014 -31.12.2016 aferentă contractului nr. 24036/5.09.2014;

- 349.465,56 lei reprezentând dobânzi legale penalizatoare calculate pentru perioada 3.11.2014 – 31.12.2016 aferentă contractului nr.27732/13.10.2014;

- 213.229,90 lei reprezentând dobânzi legale penalizatoare calculate pentru perioada 12.05.2015 – 31.12.2016 aferentă contractului nr.12360/22.04.2015;

- 4.010.78 lei reprezentând dobânzi legale penalizatoare calculate pentru perioada 16.10.2014 – 31.12.2016 aferentă contractelor nr.13981/16.05.2014, nr.13317/30.04.2015, nr.16636/20.05.2016;

- 133,32 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 11.03.2015 -31.12.2016 aferentă contractelor nr. 6125/26.02.201 şi nr.13082/1804.2016. Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 27.051 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul B. prin primar şi a solicitat admiterea căii de atac promovată, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei, pentru următoarele considerente:

În primul rând, a arătat că, în soluţionarea cauzei instanţa nu a luat în discuţie una dintre apărările fundamentale ale instituţiei pârâte, respectiv necesitatea emiterii de facturi constatatoare a acestor penalităţi, în condiţiile în care, fiind o autoritatea publică, întreaga activitate financiar contabilă este strict determinată, intrând sub incidenţa prevederilor Legii nr. 500/2002, care reglementează finanțele publice. Potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea cadru a finanţelor publice, orice cheltuială bugetară implică parcurgerea unor etape, respectiv angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata. Toate aceste operaţiuni sunt ulterioare înregistrării în instituţia publică a documentului de plată, respectiv a facturii, a instrumentului în temeiul căruia urmează a fi efectuată plata. În lipsa unui astfel de instrument constatator al obligaţiei de plată, autoritatea publică nu poate angaja o plată. Deşi aceste argumente au fost susţinute şi în faţa instanţei de fond, aceasta, soluţionând cauza, a omis să pună în discuţie acest aspect, respectiv necesitatea emiterii unor facturi de penalităţi emise de reclamantă împotriva instituţiei Municipiului B. În lipsa unui astfel de înscris nicio plată nu poate fi realizată de o instituţie publică, nerespectarea acestei obligaţii constituind contravenţie potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. 1 lit. b din Legea finanţelor publice. A angaja cheltuieli suplimentare, peste cele bugetate, fără existenţa înscrisului constatator (factură) reprezintă pentru instituţia publică încălcarea prevederilor legale statuate prin Legea nr. 500/2002. Sub un alt aspect, admiţând acţiunea reclamantei, instanţa a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011. În concret, după cum se poate observa din dispozitivul sentinţei ce face obiectul prezentei căi de atac, instanţa a obligat Municipiul B. la plata unei sume de bani cu titlu de dobândă legală penalizatoare, cu aplicarea greşită a normelor speciale, respectiv eludarea dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora, „În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenta stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea" - aceasta fiind dispoziţia legală aplicabilă prezentei cauze, fiind precizat la nivelul instanţei de fond faptul că în contractele încheiate de părţi nu a existat o clauză referitoare la penalităţi şi nici reclamanta nu a făcut dovada emiterii unui înscris constatator al acestora. Referitor la contractele invocate de reclamanta intimată ca temei a pretenţiilor sale, s-a arătat expres la nivelul instanţei de fond că în contractele nr. 27732/2014 şi nr. 16636/2016 nu sunt cuprinse clauze referitoare la penalităţile de întârziere, dar conţin clauza expresă potrivit căreia „Nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una dintre părţi, în mod culpabil şi repetat, dă dreptul părţii lezate de a considera contractul reziliat de drept şi de a pretinde plata de daune-interese"; aceeaşi clauză referitoare la rezilierea contractului şi plata daunelor interese se regăseşte şi în contractul nr. 12360/2015 care, de asemenea, nu conţine o clauză expresă referitoare la penalităţile de întârziere; contractele nr. 13317/30.04.2015 şi 13981/16.05.2014 nu au prevăzută o dispoziţie contractuală referitoare la penalităţile de întârziere. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile prevederilor O.G. nr. 13/2011 mai sus citate, raportat la situaţia de fapt analizată, respectiv inexistenţa în contracte a clauzelor referitoare la penalităţi, dublate de lipsa unui înscris constatator al acestora, este evident că în cazul admiterii cererii, dobânda aplicată ar fi trebuit să fie cea legală, iar nu cea dispusă de instanţa de fond, respectiv penalizatoare. Diferenţa este importantă pentru că. potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 21 din OG nr. 13/2011, diferenţa dintre dobânda legală penalizatoare si dobânda legală este de 8 puncte procentuale în raporturile dintre profesionişti si autorităţile contractante. Considerând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, dispunând în sarcina Municipiului B. o penalitatea mult majorată faţă de cea la care ar fi fost îndreptăţită reclamanta intimată, a solicitat admiterea prezentului recurs, casarea sentinţei instanţei de fond, iar în rejudecare să se dispună în sensul respingerii acţiunii.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul procedură civilă.

Intimata reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Municipiul B. prin primar şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata a arătat că sunt neîntemeiate criticile recurentului. Existenţa şi exigibilitatea penalităţilor nu este condiţionată de emiterea unei facturi, acestea fiind datorate ca urmare a întârzierii plăţii debitului principal, în temeiul relaţiilor contractuale care există între părţi. De remarcat este faptul că recurentul nu indică vreo dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea emiterii unei facturi pentru penalităţile de întârziere, însă, penalităţile nu sunt în sfera de TVA, astfel că nu este obligatorie facturarea (art. 286 alin. (4) lit. b) şi c) din Codul fiscal). Văzând şi dispoziţiile art. 319 alin. (6) din Codul fiscal, se poate observa că, pentru plata penalităţilor nu trebuie emisă factură, întrucât penalităţile nu reprezintă nici livrări de bunuri, nici prestări de servicii şi nici altă. Sunt neîntemeiate susţinerile recurentului, conform cărora soluţia de obligare a municipiului Suceava la plata sumei de 570.704,8 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi dobânzi legale penalizatoare este nelegală deoarece instanţa ar fi făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor OG nr. 13/2011, în sensul că dobânda aplicată ar fi trebuit să fie cea legală şi nu cea penalizatoare, criticând totodată faptul că nu sunt inserate în contracte clauze referitoare la penalităţi în cazul plăţii cu întârziere. Sub un prim aspect, aserţiunea conform căreia SC A. SRL nu ar fi inserat în contractele încheiate clauze privind dobânzi penalizatoare este nereală, deoarece în marea lor majoritate contractele sunt contracte de achiziţie publică care sunt propuse spre încheiere de autoritatea contractantă prin documentaţia de atribuire, astfel încât acestea nu pot suporta modificări propuse de ofertantul câştigător. De altfel, situaţia în care prin contract nu s-a prevăzut cuantumul penalităţilor de întârziere este reglementată de legislaţia în vigoare, prevăzându-se care este valoarea dobânzii legale penalizatoare datorate într-o astfel de situaţie. Invocând disp. art. 8, ale art. 6 alin. 1 din Legea nr. 72/2013, ale art. 3 alin. 21 şi alin. 4 din OG nr. 13/2011, art. 1535 din Codul civil, se poate observa că reclamantei i se datorează dobânzi legale penalizatoare chiar şi atunci când acestea nu sunt menţionate în contractul încheiat de părţi, dreptul la aceste dobânzi izvorând chiar din Lege. Principiul care stă la baza acestui drept la daune moratorii este principiul reparării integrale a prejudiciului, prejudiciu a cărui existenţă este prezumat absolut, conform art. 1535 alin. 1 Cod civil. Mai mult, a apreciat ca fiind incidente speţei şi disp. art. 1178, art. 1350, art. 1516 alin. 1, art. 1531 alin. 1 şi 2, art. 1530 din Codul civil. Aşadar, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr 13/2011 nu este de natură să schimbe faptul că SC A. SRL este îndreptăţită la plata dobânzilor penalizatoare. Invocând art. 2 din O.G. nr 13/2011 recurenta încearcă să distorsioneze sensul acestei dispoziţii legale încercând să argumenteze că în baza acestui articol dobânzile datorate ar fi altele şi nu cele penalizatoare, acordate de către prima instanţă, însă art. 2 nu face decât să prevadă că în lipsa unei stipulaţii exprese privind cuantumul dobânzilor remuneratorii şi penalizatoare, nivelul acestora va fi cel stabilit prin lege. Or, aşa cum s-a precizat mai sus, art. 3 alin. 21 din O.G. nr 13/2011 stabileşte nivelul dobânzii penalizatoare, nivel stabilit prin lege. Diferenţierea pe care recurenta o face între dobânda legală şi dobânda penalizatoare este puerilă în condiţiile în care există doar două tipuri de dobândă, respectiv dobândă remuneratorie şi dobândă penalizatoare, ambele fiind dobânzi legale întrucât sunt stabilite prin lege (Legea nr. 72/2013 şi O.G. nr 13/2011). Cu alte cuvinte, dobânda penalizatoare, care este incidentă în prezenta cauză, este o dobândă legală, atât dreptul la obţinerea acesteia, cât şi nivelul ei fiind reglementat prin lege. Nu în ultimul rând, a arătat că există autoritate de lucru judecat în sensul celor expuse mai sus – în acest sens fiind amintită sentinţa nr. 1008 din 17.10.2018. pronunţată de Tribunalul Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin respingere recursului prin decizia nr. 3170/12.12.2018 a Curţii de Apel Suceava în dosarul nr. ...., dosarul privind aceleaşi părţi, obiectul acţiunii fiind tot atragerea răspunderii contractuale a recurentului, în temeiul aceloraşi contracte ca cele din prezenta cauză (prezenta acţiune referindu-se doar la altă perioadă pentru calculul penalităţilor).

Analizând legalitatea sentinţei recurate prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului cât şi a motivelor invocate, care se încadrează la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă – Legea nr. 134/2010, Curtea constată recursul neîntemeiat.

O primă critică formulată de recurent, vizează dispoziţia greşită a primei instanţe constând în obligarea la plată în favoarea reclamantei-intimate a penalităţilor de întârziere - în condiţiile în care parte din contractele încheiate de părţile litigante nu conţin o atare clauză - pentru situaţia îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor contractuale (contract nr. 24036/2014; nr. 27732/13.10.2014, nr. 12360/22.04.2015, nr. 13981/16.05.2014, nr. 13317/30.04.2015, nr. 16636/20.05.2016; nr. 6125/26.02.201 şi nr. 13082/1804.2016).

Este real că părţile litigante nu au prevăzut în contractele de achiziţie publică mai sus enumerate clauza contractuală privind plata penalităţilor de întârziere, însă aceasta nu înlătură aplicarea Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate, potrivit cu care, în raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti şi pentru ipoteza în care aceştia nu au stabilit în contract penalităţile de întârziere, se aplică dobânda legală penalizatoare, sancţiune prevăzută de art. 3 din OG nr. 13/2011 şi la nivelul prevăzut de art. 3 alin. 21 şi 4 din OG.

Plata şi exigibilitatea penalităţilor de întârziere decurge din aplicarea normelor legale mai sus menţionate şi din clauzele contractuale care stabilesc natura obligaţiilor, termenele şi condiţiile de îndeplinire, aplicarea acestor sancţiuni nefiind condiţionată de emiterea unor facturi în acest sens. (De altfel, recurentul nici nu a putut identifica dispoziţia legală care prevede această condiţionare).

A doua critică formulată de recurent vizează greşita cuantificare a penalităţilor de întârziere şi a dobânzii legale penalizatoare, în opinia sa, prima instanţă raportându-se în mod greşit la dispoziţiile art. 3 alin. 21 şi 4 din OG 13/2011 şi Legea nr. 72/2013. Deşi critică reţinerile primei instanțe, recurentul se limitează la menţionarea diferenţei dintre cele două tipuri de dobânzi, de 8 puncte procentuale, fără a argumenta în vreun fel care este motivul pentru care nu ar fi aplicabilă dobânda legală penalizatoare, în contextul în care dispoziţia normativă este deplin aplicabilă („În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.”)

Constatând că prima instanţă a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, reţinând şi puterea de lucru judecat ce rezultă din considerentele sentinţei nr. 1008 din 17.10.2018. pronunţată de Tribunalul Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin respingere recursului prin decizia nr., 3170 din 12.12.2018 a Curţii de Apel Suceava în dosarul nr. .../86/2018 – dosarul privind aceleaşi părţi, obiectul acţiunii fiind tot atragerea răspunderii contractuale a recurentului, în temeiul aceloraşi contracte ca cele din prezenta cauză, în baza art. 496 alin. 1 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă – Legea nr. 134/2010 şi art. 3 alin. 21 din OG nr. 13/2011, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiat recursul.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 Cod procedură civilă, ca parte căzută în pretenţii, recurentul pârât va fi obligat să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 4760 lei, reprezentând onorariu apărător.