Funcţionari publici cu statut special. Elementele răspunderii patrimoniale. Neindicarea clară a faptei ilicite şi lipsa legăturii de cauzalitate.

Rezumat:

Potrivit art. 4 din O.M.J. nr.1760/C/2013, răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special se angajează dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: 1) există o pagubă certă şi reală, determinată cantitativ şi valoric; 2) paguba s-a produs printr-o faptă cu caracter ilicit constând în încălcarea ori neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu care îi revenea unui funcţionar public cu statut special prin actele normative în vigoare, regulamente sau fişa postului; 3) încălcarea sau neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu s-a produs cu vinovăţie; 4) între faptă şi paguba materială există un raport de cauzalitate; 5) cel vinovat avea calitatea de funcţionar public cu statut special la data săvârşirii faptei cu caracter ilicit.

Or, fapta ilicită ar fi trebuit să rezulte cu suficientă claritate încât să poată exista o legătură de cauzalitate între aceasta și producerea prejudiciului. O instanță de judecată nu poate să realizeze o selecție din multitudinea de aspecte prezentate ale faptei ce ar fi generat prejudiciul.

Pe cale de consecință, actul atacat nu cuprinde descrierea clară și neechivocă a faptei ilicite imputate reclamantului, cu evidențierea obligației încălcate și eventual a măsurilor ce se impuneau a fi luate pentru achitarea facturilor și prevenirea acumulării de penalități de întârziere, în condițiile în care alocarea sumelor pentru plata facturilor a fost solicitată spre aprobare ANP.

Este de menționat că ANP a sistat în cursul anului 2010 alocarea fondurilor până la clarificarea legalității operațiunilor. În aceste condiții Penitenciarul B. a dispus achitarea din venituri proprii a unei părți din sumele evidențiate în facturi. Cu toate acestea, s-a considerat că reclamantul, în calitate de funcţionar public cu statut special, ar fi responsabil în parte de acumularea penalităților de întârziere ce constitui prejudiciul, fără evidențierea obligației a cărei îndeplinire ar fi dus la evitarea acumulării penalităților de întârziere. Prin urmare, nici legătura de cauzalitate cu prejudiciul produs nu a fost astfel evidențiată.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.11.2018 sub nr. .../40/2018, reclamantul reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a solicitat anularea Dispoziţiei de imputare nr. 40714 din 29.05.2018 a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, referitoare la imputarea în sarcina sa a sumei de 10.356,43 lei.

Prin sentinţa nr. 36 din 30 ianuarie 2019, Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a anulat Dispoziţia de imputare 40714/29.05.2018 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul, pârâta a considerat că instanţa de fond a interpretat eronat probele administrate, reţinând în hotărârea atacată la pag. 14 că dispoziţia de imputare nu identifică în mod clar care a fost fapta ilicită a intimatului - reclamant; că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că „fapta, chiar dacă constă într-o inacţiune trebuie să fie individualizată astfel încât nu poate legitima concluzia că este legal descrisă fapta de a nu lua nicio măsură în vederea evitării curgerii penalităţilor de întârziere atâta vreme cât nu se indică care a fost acea măsură/acele măsuri ce ar fi trebuit să fie luată/e de reclamant în calitatea sa de ordonator terţiar de credite.”, întrucât se poate observa că fapta a fost individualizată, arătându-se în mod concret măsurile pe care trebuia să le ia reclamantul în calitate de director al unităţii penitenciare.

Cu privire la virările eronate de sume către altă firmă decât cea căreia i se cuveneau, a susținut că instanţa de fond nu a menţionat că s-ar fi reţinut greşit vinovăţia reclamantului în procesul verbal de cercetare administrativă, respectiv în actul administrativ a cărei anulare se solicită și că prin urmare, rezultă că reclamantul a săvârşit cel puţin această faptă; că există o detaliere clară a faptei culpabile săvârşite de către reclamant.

Cu privire la condiţia vinovăţiei, a solicitat să se constate că aceasta există, întrucât potrivit fişei postului, dar şi în temeiul legii, directorul unităţii are mai multe responsabilităţii, printre care şi următoarele:

Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, stabileşte la art. 21 alin. (4) că „Ordonatorii terţiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate şi utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale."

De asemenea, Fişa postului reclamantului cuprinde următoarele obligaţii „angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare, stabilirea destinaţiilor pentru sumele de bani repartizate, respectarea disciplinei financiare”.

Prin urmare, instanţa de fond interpretând eronat prevederile legale a ignorat că reclamantului îi revin obligaţii care impun stabilirea destinaţiilor pentru sumele de bani repartizate şi respectarea disciplinei financiare.

Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi că intimatul-reclamant a acţionat în sensul că a intentat acţiune în instanţă alături de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în vederea anulării contractelor de cesiune de creanţă atunci când a cunoscut că există suspiciuni în ceea ce priveşte legalitatea acestor contracte, întrucât pe de o parte reclamantul cunoştea încă din anul 2009 faptul că acele contracte de cesiune de creanţă nu sunt legale dar nu a dispus efectuarea niciunui demers pentru remedierea situaţiei, ba mai mult a continuat să încheie şi în anul 2010 astfel de contracte, iar pe de altă parte acesta nu a intentat acţiune în instanţă în mod benevol, ci la cererea imperativă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor că a comunicat unităţii inclusiv acţiunea în vederea asumării prin semnătură de către reclamant şi înaintării către instanţă.

A apreciat ca fiind de neînţeles faptul că aceeași instanţă, acelaşi complet, a reţinut prin sentinţa nr. 37 din 30.01.2019 pronunţată în dosarul nr. .../40/2018 în care s-a judecat acţiunea formulată de directorul adjunct economico-administrativ al Penitenciarului B. având ca obiect anulare act administrativ, dispoziţie de imputare emisă pe numele acestuia în baza aceleiaşi cercetări administrative în baza căreia s-a emis şi dispoziţia de imputare a reclamantului din prezenta cauză, următoarele: „Se reproşează reclamantei că nu a continuat şi finalizat demersurile începute, dar se omite din vedere că directorul economico - administrativ nu avea pârghiile necesare pentru a lua o decizie în numele unităţii care era reprezentată de directorul A. De altfel, reclamanta a şi arătat că a transmis mai departe punctul de vedere primit din partea directorului direcţiei economico - administrative din cadrul ANP, dar care nu a fost însuşit de directorul şi consilierul juridic al unităţii" (pag. 16 ultimul aliniat din sentinţa civilă nr. 37/30.01.2019 a Tribunalului Botoşani).

A considerat că din cele reţinute de instanţa de fond reiese în mod cert că directorul Penitenciarului B., în persoana reclamantului, avea pârghiile necesare pentru a lua o decizie în numele unităţii şi ca atare acesta era cel care trebuia şi era obligat să ia măsuri în vederea evitării înregistrării penalităţilor de întârziere în sarcina unităţii penitenciare, însă acesta nu a dispus nicio măsură şi nu a luat nicio decizie în acest sens, alegând să stea în pasivitate deşi cunoştea toată situaţia, fiindu-i adusă la cunoştinţă inclusiv de către directorul economico-administrativ.

Nu a înţeles motivul pentru care acest raţionament al instanţei din dosarul nr. .../40/2018 vizând un alt funcţionar public cu statut special nu a fost menţinut şi în cazul soluţionării prezentului litigiu.

Cu privire la legătura de cauzalitate, a considerat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu este întrunită nici această condiţie, motivând că fapta ilicită constă doar în faptul că nu s-a verificat legalitatea contractelor de cesiune de creanţă.

A arătat că comisia a stabilit în sarcina reclamantului mai multe fapte culpabile, astfel cum sunt detaliate prin Procesul verbal de cercetare administrativă, prin dispoziţia de imputare şi cum s-a detaliat şi anterior, inclusiv aprobarea plăţii unor sume în mod eronat către altă societate comercială (SC C. SRL); că legătura de cauzalitate între prejudiciul produs şi fapta imputată este dată de faptul că dacă reclamantul în calitate de director al unităţii nu accepta încheierea acelor contracte de cesiune de creanţă despre care cunoştea cu ce scop se doreau a fi încheiate (plata contravalorii facturilor către cesionarul SC C. SRL), întrucât în aceeaşi manieră a procedat şi în anul 2009, nu s-ar fi produs prejudiciul constând în penalităţi de întârziere la care a fost obligată unitatea; că în acest sens, comisia de cercetare administrativă a constatat că la data de 29.09.2009, prin intermediul unui executor judecătoresc, Penitenciarul B. a fost înştiinţat cu privire la încheierea contractului de cesiune de creanţă între SC D. SRL, în calitate de cedent, şi SC C. SRL, în calitate de cesionar, contract înregistrat cu nr. 425/11.08.2009; că în baza acestui contract de cesiune de creanţă, acceptat de penitenciar şi de reclamant în calitate de director al unităţii, aceasta a achitat contravaloarea facturii emise în contul cesionarului (SC C. SRL), iar contravaloarea garanţiei de bună execuţie, constituită prin reţineri succesive a fost achitată în contul cedentului (SC D. SRL).

A subliniat că această practică a fost menţinută fără excepţie pentru plăţile efectuate începând cu luna septembrie 2009 şi până la finele anului 2009; că în cursul anului 2010, acest mod de lucru a continuat, fiind astfel încheiate alte 4 contracte de cesiune de creanţă, respectiv contractele nr. 223/11.03.2010, nr. 307/07.04.2010, nr. 405/05.05.2010 şi nr. 553/08.06.2010, care au avut la baza creanţele generate de facturile nr. 2479/10.03.2010 - valoarea de 99.291,51 lei, factura nr. 2482/31.03.2010 - valoare de 175.405,29 lei, factura 2486/30.04.2010 - valoare de 137.734,21 lei şi factura nr. 2491/31.05.2010 - valoare de 16.675,06 lei.

A mai arătat că în urma neachitării facturilor menţionate anterior, prin adresele nr. 387/14.05.2010, 443/27.05.2010 şi 468/02.06.2010, antreprenorul SC D. SRL a notificat Penitenciarul B. cu privire la depăşirea termenului contractual de plată a facturilor emise şi precizat că aceste datorii sunt purtătoare de penalităţi de întârziere; că Penitenciarul B. a informat ANP cu privire la acest aspect (adresa nr. F36293/PBBT/03.06.2010, solicitând totodată alocarea fondurilor necesare achitării datoriilor către SC D. SRL.

A mai subliniat faptul că solicitările de fonduri se referă la SC D. SRL, fără a se menţiona că plata se va efectua în contul SC C. SRL, deşi prin încheierea contractelor de cesiune de creanţă unitatea şi implicit şi reclamantul cunoşteau că sumele reprezentând contravaloarea facturilor vor fi virate în contul cesionarului, respectiv SC C. SRL; că din analiza documentelor prezentate, comisia a constatat că în cursul anului 2010, ulterior primirii notei nr. 29568/DEA/ 29.03.2010 prin care fusese comunicată sistarea alocării de fonduri până la clarificarea legalităţii operaţiunilor, Penitenciarul B. a efectuat plăţi din venituri proprii atât către SC D. SRL, cât şi către SC C. SRL, după cum urmează:

a) Suma de 26.000 lei (din venituri proprii) a fost achitată cu O.P. nr. 689/28.05.2010, către SC C. SRL, reprezentând o plată parţială la factura nr. 2479/10.03.2010;

De asemenea, a fost plătită garanţia de bună execuţie în sumă de 1000 lei, cu O.P. nr. 690/28.05.2010, către SC D. SRL;

b) Suma de 24.856 lei (din venituri proprii) a fost achitată cu O.P nr. 821/29.06.2010, către SC C. SRL, reprezentând plată factura nr.2479/10.03.2017.

Astfel, ţinând cont de faptul că prin sentinţa civilă nr. 215 din 10.03.2011, Tribunalul Botoşani a constatat nulitatea contractelor de cesiune de creanţă nr.223/11.03.2010, 307/07.04.2010, 405/05.05.2010, 553/08.06.2010 încheiate între SC D. SRL şi SC C. SRL, Penitenciarul B. trebuia să întreprindă toate demersurile legale în vederea recuperării sumelor de 26.000 lei şi 24.856 lei achitate în contul SC C. SRL.

Ca urmare, prin nedispunerea niciunei măsuri de către reclamant în calitate de director al unităţii, Penitenciarul B. a înregistrat penalităţi de întârziere.

Referitor la solicitarea, respectiv alocarea fondurilor pentru plata facturilor emise în anul 2010 de către SC D. SRL, a menționat că deşi, încă din anul 2009, SC D. SRL a informat Penitenciarul B. cu privire la dificultăţile financiare cu care se confruntă, notificându-l totodată cu privire la cesiunile de creanţă în favoarea unei alte firme - SC C. SRL, reclamantul în calitate de director al penitenciarului, n-a dispus efectuarea niciunui demers în vederea verificării legalităţii acestor contracte de cesiune de creanţă încheiate şi devenite opozabile unităţii.

Faptul că anterior încheierii acestor contracte de cesiune de creanţă, SC D. SRL a dorit cesionarea lucrărilor rămase neexecutate în favoarea firmei SC C. SRL, cesionare care nu a produs efecte în cele din urmă din cauza avizului negativ al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, trebuia de asemenea să reprezinte un alt argument care se întărească necesitatea efectuării acestor verificări. Cu privire la toate aceste contracte de cesiune de creanţă, atât cele încheiate în anul 2009, cât şi mai ales cele încheiate în anul 2010 cu încălcarea prevederilor legale, intimatul - reclamant a avut o atitudine pasivă, acceptându-le şi urmărind să le pună în executare, dar fără ca măcar să informeze cu privire la aceste aspecte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în calitatea ei de ordonator de credite ierarhic superior.

A mai subliniat faptul că A.N.P. este cea care transmite către Penitenciarul B. adresa nr. 38182/DCEAN/11.08.2010, prin care se comunică faptul că SC D. SRL se află începând cu 23.02.2010 în procedura de insolvenţă, deşi obligaţia urmării derulării contractului de lucrări şi implicit a situaţiei societăţii comerciale cu care unitatea a încheiat acest contract revenea unităţii penitenciare; că ulterior acestei date a încheiat o serie de acte şi operaţiuni cu Penitenciarul B. cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 46 din Legea nr. 85/2006 cu modificările şi completările ulterioare, precum cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor menţionate anterior, solicitând imperativ semnarea şi depunerea acestei cereri la dosarul nr. 1115/40/2010 aflat pe rolul Tribunalului Botoşani. Aşa cum s-a precizat şi anterior, finalitatea acestui demers în instanţă a fost că prin sentinţa civilă nr. 215 din 10.03.2011, Tribunalul Botoşani a admis acţiunea promovată de penitenciar şi a constatat nulitatea contractelor de cesiune de creanţă nr.223/11.03.2010, 307/07.04.2010, 405/ 05.05.2010, 553/08.06.2010 încheiate între SC D. SRL şi SC C. SRL.

În consecinţă, dacă reclamantul ar fi dispus efectuarea unor verificări cu privire la îndeplinirea condiţiilor de legalitate pentru contractele de cesiuni de creanţă încheiate în anul 2010, se putea constata chiar de la momentul aducerii la cunoştinţă că aceste contracte erau întocmite cu încălcarea prevederilor legale în vigoare. Practic, încă de la acel moment, respectiv luna martie 2010, reclamantul în calitate de director al unităţii trebuia să dispună efectuarea demersurilor în instanţă pentru anularea cesiunii de creanţă, situaţie în care plăţile s-ar fi putut efectua către SC D. SRL, fiind îndeplinită astfel una din condiţiile pentru alocarea fondurilor de către ordonatorul de credite ierarhic superior şi astfel, nu s-ar mai fi înregistrat penalităţi de întârziere, respectiv o pagubă în bugetul unităţii.

A menționat că la momentul transmiterii solicitărilor de fonduri către A.N.P., bugetul aprobat pe anul 2010 pentru Penitenciarul B. avea prevăzute credite bugetare pentru efectuarea plăţilor aferente derulării contractului cu SC D. SRL; că decizia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a nu aloca fondurile necesare pentru plata facturilor emise începând cu luna martie 2010 a fost fundamentată pe prevederile art. 49 alin. 2 din Legea 500/2002 privind finanţele publice și a faptului că în urma controlului efectuat de reprezentanţii A.N.P. în luna martie 2010 au fost constatate o serie de nereguli privind legalitatea încheierii contractului de lucrări cu SC D. SRL, fiind necesară verificarea realităţii datelor înscrise în documentele (situaţiile de lucrări) prezentate la decontare.

Totodată, alocarea de către A.N.P. a fondurilor solicitate de Penitenciarul B., în condiţiile în care contractele de cesiune de creanţă încheiate în anul 2010 nu au respectat prevederile Legii nr. 85/2006 cu modificările şi completările ulterioare, aspect certificat ulterior prin sentinţa civilă nr. 215 din 10.03.2011 a Tribunalului Botoşani, ar fi însemnat încălcarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Cu privire la stabilirea contravalorii lucrărilor executate şi neachitate la scadenţă şi a penalităţilor de întârziere datorate conform contractului de 0,1 % pe zi, a arătat că Comisia de cercetare administrativă a stabilit că potrivit celor patru contracte de cesiune de creanţă, declarate nule de către instanţa de judecată în luna martie 2011, valoarea obligaţiilor de plată ale Penitenciarului B. faţă SC D. SRL era în sumă totală de 429.106,07 lei, din care unitatea a achitat în anul 2010, din venituri proprii, suma de 53.000 lei, rezultând un rest de plată în sumă de 376.106,07 lei; că în urma constatărilor controalelor efectuate de A.N.P. în lunile septembrie 2010, respectiv iulie 2011, din care au rezultat neconcordanţe între stadiul fizic al execuţiei lucrărilor şi plăţile efectuate (nota nr. 56044/DEA/13.09.2010, nota nr. 61719/DEA/16.08.2011), SC D. SRL a emis mai multe facturi către Penitenciarul B., unele care au stornat nişte obligaţii de plată ale unităţii, altele care au generat noi obligaţii de plată.

Astfel, ulterior ultimei cesiuni de creanţă din 08.06.2010, în perioada septembrie 2010 -august 2011, au fost emise de către SC D. SRL un număr de 10 facturi, din care 7 facturi de storno, rezultând faptul că în niciun moment din această perioadă, penitenciarul nu cunoştea cu exactitate valoarea corectă, conformă cu realitatea de pe teren, a obligaţiilor de plată către furnizorul de lucrări. Abia, în urma emiterii ultimei facturi, respectiv factura nr.2535/30.08.2011, valoarea totală a debitului Penitenciarului B. a fost stabilită la suma de 94.843,16 lei, sumă care a şi fost plătită în luna decembrie 2011, în baza sentinţei nr. 2758 din 08.11.2011, pronunţată de Tribunalul Botoşani.

Este important de menţionat şi faptul că, în urma pronunţării sentinţei nr. 2758 din 08.11.2011, prin care penitenciarul a fost obligat la plata sumei de 94.843,16 lei reprezentând contravaloare lucrări executate şi neachitate la scadenţă şi a penalităţilor de întârziere datorate conform contractului de 0,1 % pe zi, întârzieri calculate de la data scadenţei facturilor de plată şi până la data plăţii efective, unitatea penitenciară nu a uzat de calea de atac legală, sentinţa rămânând definitivă prin neformularea cererii în anulare.

În acelaşi sens, ţinând cont de situaţia incertă a obligaţiilor de plată, generată de numeroasele facturi emise sau stornate de către SC D. SRL care au avut la bază lucrări executate şi nedecontate sau lucrări nexecutate care au fost decontate, toate în perioada de referinţă 2008-2010, comisia a considerat că Penitenciarul ar fi trebuit să formuleze calea de atac împotriva sentinţei menţionate, solicitând calculul penalităţilor de la momentul stabilirii valorii certe a obligaţiilor de plată, respectiv 30.08.2011.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că, aşa cum reţine şi în ultimul raport de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar .., valoarea debitului de 94.843,16 lei se compune din soldul a cinci facturi, după cum urmează:

-factura 2486/30.04.2010-valoarea neachitată în urma stornării - 37.360,18 lei;

-factura 2491/31.05.2010 - valoarea neachitată în urma stornării - 16.664,33 lei;

-factura 2604/25.11.2010 - valoarea neachitată în urma stornării - 35.329,60 lei;

-factura 2710/21.07.2011 - valoarea neachitată- 632,81 lei;

-factura 2535/30.08.2011 - valoarea neachitată- 4.856,24 lei.

Din analiza solicitărilor de fonduri transmise de către Penitenciarul B. la A.N.P., comisia a constatat faptul că doar pentru primele două facturi s-a solicitat alocarea sumelor necesare achitării acestora. Având în vedere aceste aspecte, cât şi faptul că exista pe rol o acţiune în instanţa care avea ca obiect emiterea unei ordonanţe de plată solicitată de SC D. SRL, A.N.P. era în imposibilitatea de a aloca fonduri pentru plata unor facturi a căror valoare nu era certă şi care făceau obiectul acţiunii susmenţionate.

Din Nota prezentată de reclamant comisiei de cercetare administrativă şi din celelalte înscrisuri nu au rezultat aspecte care să contribuie la exonerarea de răspundere a acestuia, aceasta precizând în apărarea sa în faţa comisiei de cercetare, doar faptul că „aspectele vizate privesc perioada 2011 - 2015, perioadă în care nu mai deţineam funcţia de director al Penitenciarului B. (...). Prin urmare nu pot oferi informaţii în legătură cu aspectele semnalate. Menţionez că problemele privind derularea investiţiei Pavilion Vizită Reeducare şi Popotă Cadre derulate în perioada 2008 - 2011 au făcut obiectul unor cercetări administrative dispuse de conducerea ANP şi a unui dosar soluţionat cu NUP de către Parchetul Militar”. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a nuanţat starea de fapt arătând că de fapt nu se face vinovat de cele reţinute de comisia de cercetare administrativă.

În ceea ce priveşte invocarea de către instanţa de fond a motivului de nelegalitate decurgând din faptul că dispoziţia de imputare şi procesul verbal de cercetare administrativă nu conţin criteriul în baza căruia s-a stabilit procentul de 25 % din pagubă în sarcina reclamantului, a menţionat pârâta că s-a reţinut de către comisia de cercetare faptul că aceasta a avut o contribuţie semnificativă la crearea prejudiciului prin acţiunile şi mai ales prin inacţiunile sale cu privire la gestionarea relaţiei contractuale a Penitenciarului B. cu furnizorul de lucrări SC D. SRL.

A considerat că instanţa de fond nu a ţinut cont de apărările instituţiei pârâte prin care s-a arătat că potrivit art. 8 alin. (1) din OMJ nr. 1760/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, când paguba a fost produsă de mai multe persoane, cuantumul răspunderii fiecăreia se stabileşte în raport cu măsura în care fiecare a contribuit la producerea ei.

Comisia de cercetare a stabilit că răspunderea persoanelor vinovate de crearea prejudiciului se stabileşte în raport cu măsura în care fiecare a contribuit la producerea ei, stabilind în sarcina intimatului - reclamant procentul de 25% din valoarea totală a pagubei.

A solicitat admiterea cererii de recurs, desfiinţarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantului.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinţei atacate.

A considerat că criticile aduse prin cererea de recurs nu sunt reale, deoarece aşa cum este consemnat în hotărârea atacată, dispoziţia de imputare nu identifică în mod clar care este fapta ilicită pe care a săvârşit-o în concret; că în dispoziţia de imputare se menţionează că el - reclamantul - în calitate de director al unităţii, nu a luat măsuri pentru verificarea condiţiilor de legalitate a contractelor de cesiune de creanţă încheiate în anul 2010 şi nu a dispus efectuarea de demersuri în instanţă în vederea anulării contractelor de cesiune de creanţă, făcând referire la atribuţii din fişa postului pe care comisia de cercetare administrativă - în mod greşit - le-a interpretat, fără a preciza în mod clar care ar fi fost măsurile ce trebuiau luate.

A susținut că penalităţile de întârziere sunt urmarea plăţilor efectuate cu întârziere (nerespectarea termenelor scadente) pentru lucrările prestate de antreprenor pentru care s-au efectuat solicitări de fonduri de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor, dar care n-au fost alocate; că acest aspect este stipulat şi în procesul verbal de cercetarea administrativă nr. 37312/07.05.2018 unde se menționează că „a fost sistată repartizarea de fonduri pentru lucrările executate”; că motivul pentru care Penitenciarul B. nu a plătit la timp conform termenului scadent facturile pentru care s-au calculat penalităţi de întârziere este acela că structura centrală a sistat plata oricăror sume aferente contractelor de lucrări, aşa cum bine a concluzionat instanţă de fond.

A arătat că în adresa nr.29152/DCEAN/ANP/12.03.2018 referitoare la imputabilitatea sumelor plătite de unitate, se menționează că aceste sume se vor stabili ulterior plăţii, ca urmare a efectuării unei cercetări administrative; că prin acest răspuns se înţelege că pârâta trebuia să vireze fondurile necesare conform solicitărilor Penitenciarului B. în vederea efectuării plăţilor conform termenelor scadente şi concomitent să dispună directorului unităţii efectuarea unei cercetării administrative la nivelul unităţii şi astfel nu se mai înregistrau penalităţile care fac obiectul prezentei acţiuni.

Un alt aspect prezentat în mod eronat este acela că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat refacerea cercetării administrative Penitenciarului B., iar acesta a refuzat să realizeze cercetarea conform cerinţelor OMJ nr. 1760/C/2013 şi a solicitat în mod nelegal scăderea din evidenţa financiar contabilă sumei de 41.425,72 lei reprezentând penalităţi de întârziere a facturilor datorate către SC D. SRL, fără a demonstra cu înscrisuri aceasta susţinere şi a arătat că timp de doi ani de la luarea la cunoştinţă despre penalităţile pe care unitatea era obligată să le plătească nu şi-a exprimat niciun punct de vedere şi nu a dispus nicio măsură.

În ce priveşte faptul că dispoziţia de imputare şi procesul verbal de cercetare administrativă nu conţin criteriul pe baza căruia s-a stabilit contribuţia sa la producerea prejudiciului în procent de 25%, acestea limitându-se doar la redarea dispoziţiei legale incidente, fără arătarea modului cum s-a făcut aplicarea concretă a normei, a considerat că acest procent nu poate fi reţinut în mod aleatoriu, fără a se demonstra în concret măsura în care el a contribuit la producerea pagubei.

În fine, a susținut că individualizarea răspunderii şi stabilirea sumei de imputat s-a făcut arbitrar, absolut nejustificat şi implicit - evident nelegal, ceea ce impune anularea deciziei contestate, inclusiv pentru acest motiv.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta a reiterat susținerile din cererea de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantului ca fiind neîntemeiată.

A considerat ca nereală afirmaţia intimatului - reclamant din cuprinsul întâmpinării, cum că nu ar fi întrunite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii materiale, în sensul că dispoziţia de imputare nu identifică în mod clar care este fapta ilicită pe care a săvârşit-o în concret.

Cu privire la afirmaţia cum că Administraţia Naţională a Penitenciarelor ar fi solicitat refacerea cercetării administrative Penitenciarului B., iar acesta a refuzat să realizeze cercetarea conform cerinţelor OMJ nr. 1760/C/2013, a precizat că aceasta este total eronată, intimatul-reclamant aflându-se într-o mare eroare, întrucât aşa cum se poate observa din Procesul verbal de cercetare administrativă, ANP a solicitat prin nota nr. 68940/10.02.2016 întocmită de Direcţia Economico- Administrativă, completarea şi finalizarea cercetării administrative realizată de Penitenciarul B., de către Serviciul Inspecţie Penitenciară (fila 3 din Procesul verbal) şi nicidecum Penitenciarului B.

Referitor la afirmaţia intimatului-reclamant cum că Procesul verbal de cercetare administrativă şi Dispoziţia de imputare nu conţin criteriul pe baza căruia s-a stabilit contribuţia acestuia la producerea prejudiciului în procent de 25%, potrivit art. 8 alin. (1) din OMJ nr.1760/2013 pentru aprobarea Metodologiei privind stabilirea răspunderii patrimoniale a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, când paguba a fost produsă de mai multe persoane, cuantumul răspunderii fiecăreia se stabileşte în raport cu măsura în care fiecare a contribuit la producerea ei, a susținut că Comisia de cercetare a stabilit că răspunderea persoanelor vinovate de crearea prejudiciului se stabileşte în raport cu măsura în care fiecare a contribuit la producerea ei, reținând în sarcina intimatului - reclamant procentul de 25% din valoarea totală a pagubei, motivat de faptul că prin acţiunile şi mai ales prin inacţiunile sale, aşa cum au fost detaliate în Procesul verbal de cercetare administrativă şi în cererea de recurs formulată de ANP, cu privire la gestionarea relaţiei contractuale a Penitenciarului B. cu furnizorul de lucrări SC D. SRL, domnul comisar şef de penitenciare A. a avut o contribuţie semnificativă la crearea prejudiciului în valoare de 41.425,72 lei.

Analizând recursul declarat de reclamantă, ale cărui motive de critică se subsumează prevederilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod proc. civilă, arătând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind recurenta că erau îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantei.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanța de fond a interpretat greșit probele administrate și prevederile legale aplicabile, deoarece fapta ilicită săvârșită de reclamant rezultă din procesul-verbal de cercetare și din dispoziția de imputare.

Contrar susținerilor recurentei, Curtea constată că deși motivarea actului administrativ atacat, cât și a procesului verbal de constatare cuprind o prezentare amplă a situației de fapt ce a făcut obiectul cercetărilor, totuși nu a fost desprinsă din această succesiune de evenimente fapta ilicită ce a fost imputată reclamantului într-o formă suficient de precisă încât să permită stabilirea obligației încălcate.

 Astfel, recurenta susține că reclamantul, în calitate de funcţionar public cu statut special, nu a luat nicio măsură pentru verificarea condiţiilor de legalitate a contractelor de cesiune încheiate în anul 2010 şi nu a dispus, încă de la momentul notificării penitenciarului cu privire la încheierea contractelor de cesiune de creanţă, efectuarea demersurilor în instanţă în vederea anulării contractelor de cesiune de creanţă, în vederea îndeplinirii condiţiilor pentru alocarea fondurilor de către ordonatorul de credite ierarhic superior. S-a mai imputat reclamantului că, deşi Administraţia Naţională a Penitenciarelor a comunicat în data de 29.03.2010, sistarea repartizării fondurilor până la clarificarea situaţiei privind legalitatea contractului de lucrări încheiat, reclamantul nu a luat nicio măsură pentru evitarea înregistrării penalităţilor de întârziere, limitându-se doar a aproba solicitarea de fonduri pentru plata acestora.

După prezentarea situației de fapt, recurenta a apreciat că prejudiciul de 41.425,72 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru achitarea cu întârziere a contravalorii unor facturi a fost cauzat și de către reclamantul din prezenta cauză.

Potrivit art.4 din O.M.J. nr.1760/C/2013, răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special se angajează dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: 1) există o pagubă certă şi reală, determinată cantitativ şi valoric; 2) paguba s-a produs printr-o faptă cu caracter ilicit constând în încălcarea ori neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu care îi revenea unui funcţionar public cu statut special prin actele normative în vigoare, regulamente sau fişa postului; 3) încălcarea sau neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu s-a produs cu vinovăţie; 4) între faptă şi paguba materială există un raport de cauzalitate; 5) cel vinovat avea calitatea de funcţionar public cu statut special la data săvârşirii faptei cu caracter ilicit.

Or, fapta ilicită ar fi trebuit să rezulte cu suficientă claritate încât să poată exista o legătură de cauzalitate între aceasta și producerea prejudiciului. O instanță de judecată nu poate să realizeze o selecție din multitudinea de aspecte prezentate a faptei ce ar fi generat prejudiciul.

Pe cale de consecință, actul atacat nu cuprinde descrierea clară și neechivocă a faptei ilicite imputate reclamantului, cu evidențierea obligației încălcate și eventual a măsurilor ce se impuneau a fi luate de ANP pentru achitarea facturilor și prevenirea acumulării de penalități de întârziere, în condițiile în care alocarea sumelor pentru plata facturilor a fost solicitată spre aprobare instituţiei.

Este de menționat că ANP a sistat în cursul anului 2010 alocarea fondurilor până la clarificarea legalității operațiunilor. În aceste condiții Penitenciarul B. a dispus achitarea din venituri proprii a unei părți din sumele evidențiate în facturi. Cu toate acestea, s-a considerat că reclamantul, în calitate de funcţionar public cu statut special, ar fi responsabil în parte de acumularea penalităților de întârziere ce constitui prejudiciul, fără evidențierea obligației a cărei îndeplinire ar fi dus la evitarea acumulării penalităților de întârziere. Prin urmare, nici legătura de cauzalitate cu prejudiciul produs nu a fost astfel evidențiată.

Față de cele reținute anterior se constată că analizarea punctuală a fiecărei apărări referitoare la situația de fapt reținută nu este utilă soluționării cauzei din moment ce fapta ilicită imputată reclamantului nu a fost individualizată pentru a fi posibilă verificarea apărărilor formulate în raport de conținutul acesteia.

Având în vedere aspectele reținute anterior, se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea normelor de drept material, nefiind întemeiat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare