Drept civil - Cerere valoare redusă

DREPT CIVIL

Cerere valoare redusă

SENTINȚA CIVILĂ NR. 166/19.04.2019

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași, la data de 08.02.2019, sub nr. 845/202/2019, reclamanta ... S.A. a chemat în judecată pe pârâtul RA în temeiul art. 1026 şi urm. din Codul de procedură civilă privind procedura referitoare la cererile de valoare redusă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de79,3 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii, la plata sumei de 109,46 lei, reprezentând penalităţi de întârziere conform contractului calculate până la data cesionării creanței, la plata penalităților de întârziere conform contractului de la data cesiunii până la data plății integrale a debitului, la plata sumei de 1.307,35 lei, reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că între .. Romania, în calitate de prestator de servicii, şi pârât, în calitate de client, s-au încheiat contracte pentru furnizare de servicii de telefonie înregistrate sub numărul de cod abonat .., contracte prin care societatea şi-a asumat obligaţia de a-i furniza pârâtului servicii de telefonie, iar acesta din urmă şi-a asumat obligaţia de a achita contravaloarea acestor servicii.

Reclamanta a precizat că pârâtul a fost înştiinţat cu privire la conţinutul Clauzelor contractuale principale (CCP), precum şi de Termenii şi Condiţiile Generale, iar ..Romania, pentru fiecare serviciu prestat, respectiv terminal de telecomunicaţii, a emis facturi lunare pe care pârâtul nu le-a achitat în termenul stabilit de părţi, astfel încât .. Romania a decis încetarea contractului în baza art. 9.2 din TCG și, ca urmare, a emis facturi pentru prejudiciul cauzat prin încetarea prematură a contractului, calculate potrivit art. 10.3 din TCG.

Reclamanta a învederat că, ulterior, la data de 01.05.2016, dreptul de creanţă al ..Romania a fost cedat către aceasta, conform contractului de cesiune de creanţă, iar pârâtul a fost înştiinţat cu privire la această cesiune potrivit art. 1578și art. 1580 din Codul civil, fiind efectuată și înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Reclamanta a subliniat că, având în vedere neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârât, deține, împotriva acestuia din urmă, o creanță certă, lichidă și exigibilă, compusă din contravaloarea serviciilor prestate de furnizor și neachitate de către pârât, despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului din culpa clientului, contravaloarea terminalului achiziționat prin plata în rate la data semnării contractului, precum și penalități de întârziere.

Reclamanta a arătat că acea creanţă reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii prestate şi neachitate, din sarcina pârâtului este solicitată în conformitate cu prevederile contractuale, agreate şi semnate de către parţi, unde au fost stabilite tipul serviciilor şi valoarea acestora, creanța reprezentând penalități de întârziere este solicitată a fi plătită de către pârât, astfel cum a fost însuşit de către pârât prin semnarea contractelor şi a prevederilor din cadrul secţiunii Clauzele contractuale principale şi Termeni şi condiţii generale, pârâtul fiind de drept în întârziere, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi şi datorând penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere.

În acest sens, reclamanta a reliefat că, astfel cum rezulta din facturile anexate, la data cesionării creanței, pârâtul acumulase penalități de întârziere în cuantum de 109.46 lei și, având în vedere dispozițiile Clauzelor contractuale principale (CCP) şi a Termenilor şi condiţii generale (TCG), paratul datorează în continuare penalități de întârziere în cuantum de 0,5% zi de întârziere, calculate până la plata integrala a debitului, cuantumul penalităților putând depăși contravaloarea debitului principal.

De asemenea, reclamanta a relevat că acea creanță reprezentând daune pentru încetarea prematură a contractului si cea reprezentând contravaloarea neachitata a dispozitivului achiziționat în rate au fost calculate în baza clauzelor contractuale, respectiv capitolul Efectele încetării contractului din TCG, art. 10.1

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1578, 1580 C. civ., art. 223 și art. 453 C. proc. civ.

În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a solicitat proba cu înscrisurile atașate la dosar (f. 10-41).

Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 lei, potrivit Ordinului de plată nr. 18122014315651/20.12.2018 (f. 3).

Reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ..

Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare.

În ședința publică din data de 19.04.2019, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile aflate la dosar, în temeiul art. 255 și art. 258 C. proc. civ., apreciind că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, iar, din oficiu, a pus în discuția părților caracterul abuziv al clauzei contractuale privind penalităţile de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, respectiv art. 6.1 din Termenii şi Condiţiile Generale și caracterul abuziv al clauzei privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului, respectiv art. 10.3 și 10.4 din Termenii şi Condiţiile Generale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 14.04.2015, între .. România S.A. şi pârâtul RA a fost încheiat Contractul seria .. (f. 10), în baza căruia ..Romania S.A. s-a obligat să furnizeze acestuia servicii de comunicații, perioada minimă de contractare fiind de 24 de luni. În temeiul contractului, pârâtul a primit și telefonul mobil .. 785 Smart 4 mini negru, la prețul special 0 euro, prin aplicarea unei reduceri de 56,99 euro față de prețul fără conectare al telefonului și o reducere de 1 euro prin utilizarea echivalentului a 100 puncte de loialitate. 

În baza Contractului seria UFE nr. 26669513/14.04.2015, .. România S.A. a emis facturile reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în cuantum de 198,23 lei și a penalităților de întârziere în cuantum de 109,46 lei (f. 12-17). Totodată .. România S.A. a emis şi factura în valoare de totală de 1.796,11 lei, din care 1.309,25 lei reprezentând daune reziliere contract (f. 16-17).

La data de 17.05.2016, între .. România S.A. şi reclamantă a intervenit Contractul de cesiune de creanțe nr. LEX-16-0236 (f. 33), având ca obiect sumele anterior enumerate, contract înregistrat în data de 23.05.2016 în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare, astfel cum rezultă din cuprinsul Extrasului A.E.G.R.M. depus la dosar (f. 36).

Prin cesiunea intervenită, reclamanta, în temeiul art. 1566 și urm. C. civ., s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile deţinute anterior de .. România S.A. faţă de debitoare, fiind, astfel, îndreptăţită să efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei preluate.

La data de 21.06.2016, cesiunea de creanță dintre .. România S.A. și reclamantă a fost notificată în scris debitoarei, în temeiul art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ., astfel cum rezultă din Notificarea cesiunii de creanțe (f. 37), fiind înregistrata la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sub nr. 2016-00044568189751-WCG, conform Extrasului A.E.G.R.M., aspecte necontestate de către pârât. Referitor la comunicarea cesiunii de creanțe, chiar dacă s-ar admite că, în lipsa unui document care să ateste transmiterea în fapt a Notificării cesiunii de creanțe (f. 37), creditoarea nu a probat că aceasta ar fi fost realizată anterior formulării cererii de chemare în judecată, instanța reține că reclamanta a efectuat comunicarea către pârât cel mai târziu odată cu cererea de chemare în judecată, potrivit art. 1580 C. civ..

În drept, art. 1026 C. proc. civ. limitează aplicabilitatea procedurii privind cererile cu valoare redusă la pricinile în care valoarea obiectului cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data învestirii instanței. În afara limitării privitoare la pragul valoric, soluționarea pricinii în baza acestei proceduri speciale este condiționată și de natura obiectului cererii, art. 1026 alin. (2) și (3) C. proc. civ. exceptând din domeniul de aplicare al cererilor cu valoare redusă anumite materii ori tipuri de litigii.

Observând că sumele reprezentând debit principal, penalități de întârziere și despăgubiri, în cuantum total de 1.496,11 lei pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată se situează sub pragul valoric prevăzut de art. 1026 alin. (1) C. proc. civ., precum și că obiectul cererii, reprezentat de pretenții în baza unui contract de prestări servicii, nu este exceptat de la judecata în procedura prevăzută de Titlul X C. proc. civ., instanța apreciază că sunt respectate condițiile de admisibilitate a cererii cu valoare redusă și că instanța a fost legal învestită cu soluționarea pricinii pe calea acestei proceduri speciale.

Cu privire la capătul de cerere vizând contravaloarea serviciilor de telecomunicații, instanța constată, cu titlu preliminar, că, potrivit art. 1350 alin. (3) C. civ., niciuna dintre părțile unui contract nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Prin urmare, având în vedere că între reclamantă și pârât au existat relații contractuale materializate prin Contractul seria UFE nr. 26669513/14.04.2015, răspunderea pârâtului va fi analizată prin prisma dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acord cu prevederile alin. (1) și (2) ale art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este ținută să îl repare în condițiile legii.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., dispoziție care consacră principiul pacta sunt servanda, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Constatând că reclamanta a ales să apeleze la remediul contractual al executării silite în natură a obligației, instanța va proceda la verificarea condițiilor cerute de lege sub acest aspect.

Potrivit art. 1516 alin. (1) din C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, atunci când fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese dacă i se cuvin, să ceară sau să treacă la executarea silită a obligației, să obțină rezoluțiunea contractului sau să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 1527 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă. Or, având în vedere că obligația pârâtului constă în plata unei sume de bani, instanța, dând eficiență principiului res genera non perunt, consacrat legislativ prin art. 1634 alin. (6) C. civ., constată că executarea silită în natură a obligației este, prin excelență, posibilă.

În acest sens, instanța admite că, pentru a fi acordată executarea silită în natură, trebuie să existe, în primul rând, un contract valabil încheiat între părți, să fi intervenit o neexecutare nejustificată a obligației pretinse, iar debitorul acesteia să fi fost pus, în prealabil, în întârziere.

În ceea ce privește condiția existenței unui contract valabil încheiat, Contractul seria ../14.04.2015 încheiat între părți îndeplinește toate exigențele prescrise de lege, atât formal, cât și sub aspectul condițiilor de fond.

Referitor la condiția neexecutării culpabile a obligației de către pârât, instanța notează că, potrivit art. 277 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic. Or, având în vedere că .. România S.A. este o societate cu scop lucrativ, înscrisă în registrul comerțului, că, în desfășurarea activității comerciale, o asemenea categorie de profesioniști emite, în general, facturi și că pârâtul nici nu a contestat veridicitatea respectivelor facturi, instanța reține că facturile fiscale existente la dosar întăresc afirmația reclamantei privind prestarea serviciilor de către .. România S.A..

Prin urmare, deși reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații contractuale prin furnizarea serviciilor de comunicații,pârâtul și-a nesocotit îndatorirea de plată a prețului serviciilor prestate.

Or, ținând cont de prevederile art. 1547 coroborat cu art. 1548 C. civ., simplul fapt al neexecutării obligației contractuale naște prezumția relativă a existenței culpei debitorului, care este ținut, astfel, să repare prejudiciul astfel cauzat. Mai mult, prezumția legală amintită este cu atât mai puternică cu cât este vorba despre o obligație de rezultat, în sensul art. 1481 alin. (1) C. civ.. Prin urmare, având în vedere că aceasta nu a fost răsturnată prin proba contrară, în acord cu art. 328 alin. (2) C. proc. civ., instanța reține că pârâtul, în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale ce îi incumbau.

În fine, relativ la condiția prealabilei puneri în întârziere, instanța constată că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise în perioada 06.08.2015-06.10.2015, iar, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., debitorul se află de drept în întârziere când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat. Așadar, întrucât pârâtul a neglijat să își execute obligația de plată pentru două luni consecutive, acesta se află de drept în întârziere.

Cu toate acestea, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, cu titlu de despăgubiri, numai suma de 79,3 lei, în temeiul principiului disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța constată că este învestită numai cu privire la pronunțarea unei soluții în legătură cu această din urmă sumă de bani, în ciuda faptului că sumele restante cuvenite reclamantei se ridică la valoarea de 198,23 lei, potrivit facturii atașate la dosar (f. 12-13).

Pe cale de consecință, instanța va admite capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 79.3 lei, cu titlu de contravaloare servicii de telecomunicații.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere în cuantum 292,13 lei, calculate de către creditorul cedent și a celor calculate de la data cesionării creanței și până la data plății integrale a debitului, instanţa constată că, prin art. 6.1. din Termenii şi Condiţiile Generale (f. 18-32), la care face trimitere pct. 4 din Contractul seria UFE nr. 26669513/14.04.2015, părţile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligaţiei de plată a preţului ce revine debitoarei, anume 0,5%/zi până la plata întregii sume, printr-o clauză penală supusă exigențelor stabilite de art. 1538 şi urm. C. civ., şi că acestea sunt incluse în facturile emise de către .. România S.A. și atașate la dosar.

Întrucât a dovedit neexecutarea obligaţiilor asumate de către debitoare, creditoarea, în temeiul art. 1538 alin. (4) şi 1539 C. civ., este în drept să ceară alături de executarea obligaţiei principale, constând în plata preţului serviciilor livrate, şi executarea clauzei penale moratorii, respectiv plata penalităţilor de întârziere, fără a fi obligată să dovedească un prejudiciu.

Cu privire la cuantumul penalităților de întârziere stipulate în contract, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din OG nr. 13/2011, părţile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, fiind stabilite, însă, anumite limite în cazul contractelor încheiate între un profesionist şi un consumator.

În acest sens, instanţa constată că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc că rata dobânzii legale penalizatoare, în raporturile juridice dintre un profesionist și un consumator, cum este cazul în prezenta speță, se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus 4 puncte procentuale, dobânda legală penalizatoare din perioada anilor 2015-2019 oscilând între 5,75%/an și 6,50%/an. Or, aplicând procentul de 0,5%/zi întârziere, stipulat în contractul dintre părți, se ajunge la o dobândă anuală de 182,5%/an, calculată asupra debitului principal.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

De asemenea, prin art. 1 alin. (3) din Legea 193/2000 se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Instanţa reţine că, în prezenta cauză, reclamanta are calitate de profesionist, iar pârâtul are calitate de consumator, astfel cum sunt aceste noţiuni definite de dispoziţiile art. 2 din Legea 193/2000.

Instanţa reţine că Legea 193/2000 reprezintă transpunerea, în dreptul român, a Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza Oceano Grupo Editorial, C – 240/98, Cauza Pannon GSM, C - 243/08) şi ţinând cont de principiul interpretării conforme a legislaţiei interne având în vedere scopul şi finalitatea directivei, instanţa naţională poate analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze inserate într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, într-o decizie de speță, că, deşi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. Instanța supremă a mai precizat că, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică. În consecinţă, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris. (Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație şi Justiție având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar). Mai mult, intenția legiuitorului de a sancționa cu nulitatea absolută a clauzei abuzive inserate într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator se poate deduce din însăși formularea art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, care reiterează dreptul consumatorului de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, potrivit legii.

Potrivit Hotărârii Pannon GSM (Cauza C – 243/08), obiectivul urmărit de articolul 6 din Directiva 93/13/CEE nu ar putea fi atins dacă aceşti consumatori ar fi obligaţi să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi nu poate fi asigurată o protecţie efectivă a consumatorului decât dacă instanţei naţionale i se recunoaşte dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză. Instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

Astfel, instanţa poate analiza, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat cu consumatorii, iar efectul constatării caracterului abuziv constă în lipsirea clauzei de efecte faţă de consumator.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Instanţa reţine că, în prezenta cauză, contractul încheiat între Vodafone România S.A. şi pârât este un contract standard, căruia îi este aplicabil documentul Termeni şi Condiţii Generale ce reprezintă o serie de clauze contractuale generale, practicate de către profesionist pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, clauze care, de regulă, nu sunt negociate în mod direct cu consumatorul.

Legea prevede faptul că, în situaţia în care profesionistul pretinde că o clauză standard, preformulată, a fost negociată direct cu consumatorul, atunci profesionistului îi incumbă sarcina probei.În prezenta cauză, reclamanta a arătat că părţile au semnat contractul care produce efecte obligatorii potrivit dispoziţiilor de drept civil, iar penalitățile de întârziere reprezintă o evaluare anticipată a prejudiciului pentru neachitarea la timp a facturilor emise pentru serviciile prestate, pârâtul fiind de acord cu prevederile contractuale privind clauza penală moratorie prin semnarea acestui contract.

Instanţa nu poate reţine aceste apărări având în vedere faptul că, pe de-o parte, clauza penală moratorie este o clauză standard cuprinsă în documentul Termeni şi Condiţii Generale, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada negocierii directe a acestei clauze cu pârâtul.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea 193/2000, fără a încălca prevederile acestei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului, alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În anexa Legii 193/2000 sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, o serie de clauze considerate ca fiind abuzive, iar alin. (1) lit. b) şi i) din anexă prevăd că au caracter abuziv clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului şi care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Analizând conţinutul clauzei penale moratorii, instanţa reţine că, prin art. 6.1. din Termenii şi Condiţiile Generale, la care face trimitere pct. 4 din Contractul seria .../14.04.2015, părţile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligaţiei de plată a preţului ce revine debitoarei, anume 0,5%/zi până la plata întregii sume.

Stabilirea unor clauze ce prevăd penalități de întârziere de 0,5% pe zi se materializează într-o penalitate de 182,5% pe an, ceea ce este o cotă vădit disproporționată în raport de orice prejudiciu care ar putea fi în mod rezonabil presupus a fi ocazionat într-un contract de prestări servicii de telefonie. Acest aspect contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți şi consumatori, ţinând seama de caracterul de adeziune al contractului încheiat, respectiv de inexistența posibilității de negociere unei atare clauze prestabilite.

Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părţilor, legiuitorul indicând în mod expres la alin. (1) lit. i) din anexa legii, că este considerată clauză abuzivă acea prevedere contractuală care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

În acest sens, instanţa reţine că această clauză penală moratorie prevăzută de art. 6.1. din Termenii și Condițiile Generale nu a fost negociată în mod real şi direct cu pârâtul, impunându-i acestuia să plătească o dobândă nejustificat de mare în raport cu pagubele efectiv suferite de către reclamantă.

Pe cale de consecință, instanţa constată că această clauză penală moratorie are caracter abuziv, în sensul Legii nr. 193/2000, fiind lovită de nulitate absolută, motiv pentru care nu produce efecte faţă de pârât, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, astfel încât acesta din urmă nu datorează reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 0,5%/zi întârziere.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.307,35 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, având în vedere art. 9.1 teza finală coroborat cu art. 10.3. din Termenii și condițiile generale, la care face trimitere pct. 5.1 din Contractul seria ../14.04.2015, instanța reţine căcă acestea pot fi pretinse în cazul în care încetarea contractului ar fi intervenit înainte de expirarea perioadei minime contractuale, caz în care cuantumul despăgubirilor s-a stipulat ca pornind de la suma de 150 euro, durata minimă contractuală și numărul de luni rămase până la expirarea duratei minime contractuale și/sau prejudiciul corespunzător calculat potrivit formulei „Justă Despăgubire = (Suma Inițială/Perioada Minimă Inițială) x Număr de luni rămase până la încetarea contractului”, pentru fiecare cartelă SIM dezactivată, plătibilă în lei la cursul oficial de schimb BNR leu/euro de la data emiterii facturii.

Potrivit prevederilor art. 9.2 alin. (1) din Termeni şi Condiţii Generale, la care face trimitere pct. 5.1 din Contractul seria ../14.04.2015, Vodafone România S.A. poate înceta contractul din motive imputabile clientului, cu o notificare scrisă adresată cu 15 zile înainte de data încetării, în cazul în care clientul nu-și respectă în mod repetat obligația de plată a sumelor datorate, încetarea contractului având loc, potrivit art. 9.3, de plin drept, fără intervenția instanței judecătorești competente, fără drept la compensație sau despăgubiri.

Prin urmare, în cuprinsul contractului încheiat între .. România S.A. și pârât a fost inserat un pact comisoriu de ultim grad, în conformitate cu exigențele art. 1553 C. civ..

În ceea ce privește condiția trimiterii de către reclamantă a unei notificări scrise de reziliere, în condițiile prevăzute în contract, prin care să specifice data încetării raporturilor contractuale, instanța reține că, în factura 215342448/06.10.2015 (f. 16), având ca obiect, printre altele, „Taxa de reziliere”, este stipulată data de 05.10.2015 ca dată a sistării prestării serviciilor și, prin urmare, se poate lesne deduce că aceea este data la care reclamanta a înțeles să rezilieze contractul, dând eficiență pactului comisoriu.

Procedând la calificarea în drept a art. 10.3. din Termenii și condițiile generale, instanța reține că acesta instituie o veritabilă clauză penală pentru neexecutare, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ..

Prin urmare, având în vedere că debitoarea a pricinuit, în mod culpabil, rezilierea contractelor încheiate cu .. România S.A. și, astfel, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate pe parcursul perioadei minime contractuale stipulate, precum și că părțile contractante au procedat la o evaluare convențională anticipată a daunelor-interese compensatorii prin mecanismul clauzei penale, reclamanta este în drept să solicite obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului.

În acest sens, instanța reiterează că, în prezenta cauză, contractul încheiat între .. România S.A. şi pârât este un contract standard, căruia îi este aplicabil documentul Termeni şi Condiţii Generale ce reprezintă o serie de clauze contractuale generale, practicate de către profesionist pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, clauze care, de regulă, nu sunt negociate în mod direct cu consumatorul.

Legea prevede faptul că, în situaţia în care profesionistul pretinde că o clauză standard, preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, atunci profesionistului îi incumbă sarcina probei.

Instanţa constată că, în prezenta cauză, reclamanta a arătat că părţile au semnat contractul care produce efecte obligatorii potrivit dispoziţiilor de drept civil, iar taxa de reziliere constituie o despăgubire justă, pârâtul fiind de acord cu prevederile contractuale privind taxa de reziliere prin semnarea acestui contract.

Instanţa nu poate reţine aceste apărări având în vedere faptul că, pe de-o parte, clauza privind taxa de reziliere este o clauză standard cuprinsă în documentul Termeni şi Condiţii Generale, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada negocierii directe a acestei clauze cu pârâtul.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea 193/2000, fără a încălca prevederile acestei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului, alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În anexa Legii 193/2000 sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, o serie de clauze considerate ca fiind abuzive, iar alin. (1) lit. b) şi r) din anexă prevăd că au caracter abuziv clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului şi care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Analizând conţinutul clauzei privind taxa de reziliere, instanţa reţine că, potrivit art. 9.1 teza finală coroborat cu art. 10.3. din Termenii și condițiile generale, aceasta poate fi pretinsă în cazul în care încetarea contractului ar fi intervenit înainte de expirarea perioadei minime contractuale, caz în care cuantumul despăgubirilor s-a stipulat ca pornind de la suma de 150 euro, putând ajunge la 350 euro, durata minimă contractuală și numărul de luni rămase până la expirarea duratei minime contractuale și/sau prejudiciul corespunzător calculat potrivit formulei „Justă Despăgubire = (Suma Inițială/Perioada Minimă Inițială) x Număr de luni rămase până la încetarea contractului”, pentru fiecare cartelă SIM dezactivată, plătibilă în lei la cursul oficial de schimb BNR leu/euro de la data emiterii facturii.

În speță, având în vedere că pârâtul a achiziționat și un telefon model ..785 Smart 4 mini negru, așadar un terminal cu capabilități LTE, acestuia îi este aplicabilă suma inițială de 350 euro, potrivit art. 10.3 din Termenii și Condițiile Generale.

Instanţa constată că această clauză nu a fost negociată în mod real şi direct cu pârâtul, îi impune acestuia să plătească o taxă care nu reprezintă despăgubirile necesare acoperirii prejudiciului suferit de către reclamantă ca urmare a încetării contractului înainte de perioada minimă de 24 de luni, nu sunt prevăzute compensaţii destinate pârâtului în situaţia în care contractul este reziliat din culpa reclamantei, iar această taxă de reziliere presupune, în esență, ca pârâtul să plătească, fără contraprestație, suma de 14,58 euro pentru fiecare lună rămasă din perioada minimă contractuală și pentru care a intervenit rezilierea contractului.

De asemenea, deși reclamanta a făcut dovada existenţei unei subvenţii acordate pârâtului în vederea achiziţionării unui telefon mobil la preţ redus, aceasta nu a solicitat obligarea pârâtului la restituirea diferenţei de preţ între suma pe care acesta a plătit-o la achiziţionarea respectivului telefon mobil şi preţul de piaţă al acestuia, iar taxa de reziliere are un alt temei, respectiv încetarea raporturilor contractuale înainte de perioada minimă de 24 de luni prevăzută în contract.

Pe cale de consecință, instanţa constată că stipulația de la art. 10.3 și 10.4 din Termenii şi Condiţiile Generale, privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului constituie o clauză abuzivă, fiind lovită de nulitate absolută, motiv pentru care nu produce efecte faţă de pârât, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, astfel încât acesta din urmă nu datorează reclamantei despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului calculate potrivit contractului.

Față de considerentele anterior expuse, instanţa va admite în parte cererea de valoare redusă formulată de către reclamanta .. RO S.A. în contradictoriu cu pârâtul RA va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 79,3 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat, și va respinge capătul de cerere privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului, ca neîntemeiat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către creditoare, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

În acest sens, instanța constată că reclamanta a depus la dosar, cu respectarea termenului prevăzut de art. 452 C. proc. civ., Ordinul de plată nr. 18122014315651/20.12.2018 (f. 3), care constituie dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 50 lei.

Având în vedere soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi cuantumul debitului la care a fost obligat pârâtul, prin raportare la valoarea taxei judiciare de timbru aferentă acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, instanţa urmează să acorde reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 50 lei.

Pe cale de consecință, instanța va obliga pârâtul, în baza art. 451 alin. (1) și art. 1032 alin. (1) C. proc.civ., la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru. 

În temeiul art. 1031 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea este executorie de drept.

Domenii speta

Spete similare