Acţiune în răspundere patrimonială. Prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta culpabilă şi în legătură cu serviciul a salariatului. Raportul dedus judecății derivă exclusiv din contractul de muncă încheiat între părţi. Necercetarea fondului. Rejudecare.

Între victimă, pe de o parte, şi inculpat şi persoana responsabilă civilmente, pe de altă parte, latura civilă a procesului penal este guvernată de dispoziţiile răspunderii civile delictuale, însă raportul dedus judecăţii în prezenta cauză este distinct, respectiv este cel creat între inculpat (angajat) şi persoana responsabilă civilmente (angajator). Or, acest raport derivă exclusiv din contractul de muncă încheiat între părţi. Reclamantul nu a invocat dispoziţiile art.1456 Cod civil privind regresul între codebitori, în situaţia în care debitorul solidar a executat obligaţia integral, şi nici normele privind subrogarea în drepturile creditorului conţinute de art.1593-1597 Cod civil, ci exclusiv prevederile din Codul muncii completate cu regula generală în materie de regres din art.1384-1385 Cod civil.

Aşa fiind, acest fine de neprimire al acţiunii întemeiat pe răspunderea contractuală în considerarea posibilităţii exclusive de recuperare a prejudiciului pe calea răspunderii delictuale potrivit dispoziţiilor art.1357 şi urm. Cod civil este o soluţie contrară dispoziţiilor legale inserate în cuprinsul art.1350 alin.3 Cod civil. Raportul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală este exact invers decât cel stabilit de prima instanţă, respectiv „niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi favorabile.”

Art. 1350 alin. 3 Cod civil

Art. 1384 alin.1 Cod civil

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 24.09.2019 sub număr de dosar .../118/2019, reclamanta [...] prin [...] a solicitat în contradictoriu cu pârâtul [...] obligarea acestuia la plata prejudiciului în cuantum de 642.723,19 lei din care 12.825,69 lei cu titlu de daune materiale, 628.897,5 lei daune morale şi 1000 lei cheltuieli judiciare în dosarul nr.322/202/2016, dobânda legală penalizatoare aferentă sumei solicitate calculată de la data plăţii acesteia, respectiv 4.04.2018 şi până la data achitării definitive a debitului, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3077 din 9 decembrie 2019, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de [...] prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul [...], ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele :

Faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) NCPC, instanţa este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii, excepţie de fond, absolută, cu caracter peremptoriu, deoarece o eventuală admitere a acesteia face de prisos cercetarea în fond a pricinii.

Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului în cuantum de 642723,19 lei, urmare a sentinţei penale nr. 270/27.09.2017 a Judecătoriei  Călăraşi, definitivă prin decizia penală nr. 378/A/21.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin hotărârea penală menţionată, inculpatul [...] a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente CNAIR-DRDP Constanţa la plata daunelor materiale şi morale către părţile civile.

Victima faptei ilicite a prepusului poate pretinde repararea prejudiciului care i-a fost cauzat, la alegerea sa, numai de la prepus, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357-1371 NCC, numai de la comitent, în condiţiile prevăzute de art. 1373 NCC, atât de la prepus cât şi de la comitent. Atunci când victima îi acţionează pe amândoi, conform art. 1382 NCC, răspunderea este solidară faţă de cel prejudiciat. Comitentul răspunde obiectiv pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului său. De aceea, după ce repară, în totul sau în parte, acel prejudiciu, în anumite condiţii, el are dreptul de a cere prepusului să-i restituie reparaţia acordată victimei. Temeiul legal al dreptului de regres îl constituie prevederile art. 1384  alin.1 NCC potrivit căruia cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Referitor la dreptul de regres al comitentului, în practica judecătorească şi literatura de specialitate au fost concretizate câteva principii. Unul dintre acestea, în ceea ce priveşte natra juridică a acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, s-a decis că este o acţiune civilă, de drept comun, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta cât priveşte condiţiile de fond şi întinderea răspunderii, procedura jurisdicţională şi căile de urmărire silită a recuperării sumelor pe care comitentul le-a plătit victimei ca despăgubire. Principalul argument al acestei soluţii îl constituie faptul că victima prejudiciului are dreptul să acţioneze, pentru despăgubiri, printr-o acţiune civilă, atât pe comitent, cât şi pe prepus, la alegere sa, pe amândoi, concomitent ori succesiv, sau numai pe unul dintre ei. Comitentul care, ca garant al prepusului, plăteşte despăgubirile pentru prepusul vinovat, preia, prin subrogare, drepturile şi acţiunile victimei, în măsura în care a efectuat plata despăgubirilor. Cum în patrimoniul victimei exista o acţiune civilă împotriva prepusului, această acţiune este preluată de către comitent. Temeiul juridic al acţiunii comitentului împotriva prepusului îl constituie art. 1357-1371 NCC,  adică acelaşi temei pe care îl avea şi acţiunea victimei împotriva prepusului.

Solidaritatea dintre comitent şi prepus este prevăzută în folosul victimei şi constituie măsură de garantare  a intereselor acesteia. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei. 

Din acest punct de vedere, în mod greşit cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dispoziţiile răspunderii patrimoniale a salariatului, în temeiul art. 254 alin.1 din Codul muncii, atât timp cât reclamanta avea la dispoziţie acţiunea întemeiată pe regresul comitentului în baza disp. art. 1384 alin.1 NCC.

Faptul că între cele două părţi este încheiat un contract individual de muncă nu atrage incidenta disp. art. 254 alin.1 Codul muncii, întrucât însuşi raportul de prepuşenie prevăzut de art. 1373 NCC  presupune existenţa unui contract încheiat între comitent şi prepus; este vorba în primul rând de contractul individual de muncă dintre un angajator şi salariatul său; contractul de muncă poate fi de dreptul muncii sau un contract administrativ. Există însă şi raporturi de prepuşenie al căror izvor este extracontractual.

Pentru aceste considerente, având în vedere că regresul comitentului împotriva prepusului se poate realiza exclusiv în temeiul art. 1348 NCC, reclamanta înţelegând să se prevaleze de disp. art. 254 alin.1 din Codul muncii, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta [...] prin Direcţia  Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, invocând următoarele :

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului [...] la plata sumei de 642.723,19 lei, cu titlu de paguba/prejudiciu cauzat fostului angajator, motivat de împrejurarea că reclamanta, în calitate de parte responsabilă civilmente, în temeiul sentinţei penale nr. 270/27.09.2017 pronunţată de Judecătoria Călărași a achitat integral aceasta suma cu titlu de daune materiale şi morale în favoarea părţilor civile.

Având în vedere că la data săvârşirii faptei ilicite de către pârât, respectiv încălcarea cu buna ştiinţă a obligaţiilor legale şi de serviciu ce îi reveneau acesta era angajatul reclamantei, a înţeles să invoce în cuprinsul cererii, atât dispoziţiile legale din Codul Muncii (legea specială), cât şi pe cele din norma generală (Codul Civil).

Astfel, norma legală invocată în cuprinsul cererii viza răspunderea patrimonială a salariaţilor reglementată de art. 254 alin. 1 Codul Muncii, invocându-se totodată în cerere şi art. 1350 alin. 3, art. 1373 alin. 1, art. 1382 Cod Civil.

Motivul pentru care a considerat că acţiunea este una de dreptul muncii, precum si temeiul cererii prin care a solicitat obligarea pârâtului la repararea pagubei/prejudiciului cauzat fostului angajator are la baza contractul individual de muncă, astfel că datorita existenţei între părţi a unui contract de muncă şi ca urmare a faptei săvârşită de pârât, fostul angajator a dobândit calitate de parte responsabilă civilmente în dosarul penal, fiind obligat în solidar alături de inculpatul [...] la plata daunelor morale şi materiale către părţile civile.

Între părţi exista încheiat, la data săvârşirii faptei de către pârât, un contract individual de muncă, aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa penală nr. 270/27.09.2017, motiv pentru care urmare a plăţii de către reclamantă a daunelor morale şi materiale, s-a cauzat evident în patrimoniul companiei o pagubă/prejudiciu, reclamanta fiind astfel îndreptăţită în temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale să regreseze împotriva pârâtului pentru angajarea răspunderii patrimoniale urmare a faptei ilicite a acestuia.

Art. 254 alin. 1 Codul Muncii prevede expres faptul că salariatul răspunde pentru pagubele/prejudiciile cauzate angajatorului sau conform normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, în cauză reclamanta probând existenta unui contract individual de muncă între părţi.

In atare condiţii, acţiunea nu are caracter inadmisibil aşa cum a reținut prima instanţa de vreme ce reclamanta tinde la recuperarea pagubei ca urmare a solidarităţii pasive pe principiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Mai mult decât atât, raportul de prepuşenie decurge din raportul de muncă dovedit prin existenţa la data săvârşirii faptei de către pârât a unui contract individual de muncă valabil încheiat între reclamantă şi pârât.

Din punctul lor de vedere, instanţa de fond era ţinută a analiza dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile speciale prevăzute în Codul Muncii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale şi nicidecum să respingă ca inadmisibilă acţiunea.

În prezenta cauza nu se impunea admiterea excepţiei inadmisibilității acţiunii, ci verificarea pe fond a condiţiilor privind angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului şi prin prisma faptului că o astfel de excepţie poate fi eventual admisă numai atunci când legea prevede parcurgerea unei proceduri obligatorii prealabile demarării litigiului sau litigiul nu era de competenţa instanţelor judecătoreşti.

In concluzie, având în vedere argumentele de mai sus, solicită admiterea apelului şi în rejudecare, respingerea excepţiei inadmisibilității acţiunii, cu consecinţa anularii hotărârii criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Analizând apelul declarat prin prisma criticilor formulate, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art.476-480 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed:

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la plata prejudiciului produs societăţii angajatoare, în valoare de 642.723,19 lei

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.254 C. muncii, art.1373 alin.1, art.1384 alin.1, art.1385 C.civ.

Prejudiciul pretins a fost cauzat reclamantei de plata acestor sume în baza unor hotărâri judecătoreşti penale, respectiv sentinţa nr.270/2017 pronunţată de Judecătoria Călăraşi, definitivă prin decizia penală nr.378/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Verificând titlurile executorii mai sus menţionate, Curtea constată că reclamanta a fost obligată în solidar cu inculpatul [...] la plata sumei de 12.825,69 lei cu titlu de daune materiale şi 135.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea părţilor civile [...], [...], [...], [...], [...], [...] şi [...].

Reclamanta se prevalează în cauza pendinte de raportul de muncă dintre părţi consacrat în contractul individual de muncă nr.128/1994, arătând că prejudiciul a fost produs angajatorului printr-o faptă culpabilă, săvârşită în legătura cu munca de către salariatul pârât.

Tribunalul Constanţa a respins cererea ca inadmisibilă cu motivarea că acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului este o acţiune civilă, de drept comun, cu toate consecinţele corespunzătoare, iar prin plata despăgubirilor comitentul se subrogă în drepturile victimei, astfel încât temeiul juridic al acţiunii comitentului împotriva prepusului îl constituie art.1357- 1371 NCC, adică acelaşi temei pe care îl avea şi acţiunea victimei împotriva prepusului.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit, având în vedere că premisa este eronată. Astfel, în raport de limitele învestirii, în cauză nu este în discuţie o subrogare a comitentului în drepturile victimei prin plata efectuată cu titlu de despăgubiri, ci este în discuţie un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta culpabilă şi în legătură cu serviciul a salariatului.

De asemenea Curtea reţine că obligaţia comitentului faţă de victimă este o obligaţie principală şi prin urmare, răspunderea lui este independentă, autonomă de răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică şi faptul că, potrivit noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada existenţei vinovăţiei prepusului.

Dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde de prejudiciul cauzat de altul este reglementat cu valoare de regulă generală în art. 1384 Cod civil care, în alin.1, dispune că „(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Prin urmare, prepusul este răspunzător numai dacă i se dovedeşte vinovăţia sa proprie, aspecte ce vor face însă obiectul analizei cauzei pe fond.

În concluzie, comitentul nu răspunde în calitate de garant, iar obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală şi autonomă în raport de obligaţia delictuală a prepusului.

Totodată, este real că între victimă, pe de o parte, şi inculpat şi persoană responsabilă civilmente, pe de altă parte, latura civilă a procesului penal este guvernată de dispoziţiile răspunderii civile delictuale, însă raportul dedus judecăţii în prezenta cauză este distinct, respectiv este cel creat între inculpat (angajat) şi persoana responsabilă civilmente (angajator). Or, acest raport derivă exclusiv din contractul de muncă încheiat între părţi. Reclamantul nu a invocat dispoziţiile art.1456 Cod civil privind regresul între codebitori, în situaţia în care debitorul solidar a executat obligaţia integral, şi nici normele privind subrogarea în drepturile creditorului conţinute de art.1593-1597 Cod civil, ci exclusiv prevederile din C. muncii completate cu regula generală în materie de regres din art.1384-1385 Cod civil.

De asemenea, este de principiu stabilit că instanţa de judecată nu poate schimba temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, în acord cu prevederile art.22 alin.5 Cod procedură civilă.

Aşa fiind, acest fine de neprimire al acţiunii întemeiate pe răspunderea contractuală în considerarea posibilităţii exclusive de recuperare a prejudiciului pe calea răspunderii delictuale potrivit dispoziţiilor art.1357 şi urm. Cod civil este o soluţie contrară dispoziţiilor legale inserate în cuprinsul art.1350 alin.3 Cod civil. Raportul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală este exact invers decât cel stabilit de prima instanţă, respectiv „niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi favorabile.” Astfel, noul cod a consacrat expres ceea ce doctrina şi jurisprudenţa anterioară au susţinut, respectiv că, în principiu, un creditor prejudiciat nu are dreptul de a opta între cele două acţiuni, fiind ţinut să invoce în cererea sa numai temeiul contractual al răspunderii civile.

Prin urmare, având în vedere acest principiu consacrat expres de dispoziţiile noului Cod civil, nu se poate impune părţii soluţia de a recurge la calea dreptului comun atâta vreme cât există un raport contractual între părţi, de care reclamantul înţelege să se prevaleze.

Având în vedere că răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator acţionează în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, putem concluziona că devine aplicabilă regula instituită de prevederile art.1350 alin.3 Cod civil şi în prezenta cauză.

Raportul contractual dintre părţi este de dreptul muncii (nu de drept administrativ sau de altă natură) pentru că reclamantul a exhibat un contract individual de muncă, anexat cererii de chemare în judecată, care nu a fost contestat de partea adversă.

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că Tribunalul, în mod greşit, a soluţionat excepţia inadmisibilităţii, impunându-se admiterea apelului şi anularea sentinţei în conformitate cu prevederile art.480 al.3 Cod procedură civilă.

Având în vedere că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea va fi anulată şi trimisă cauza spre rejudecare către prima instanţă, apelantul solicitând expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.

Domenii speta

Spete similare