Contractele încheiate de utilizatorii serviciilor de telefonie mobilă şi Orange sa intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000

Decizie 737/A din 06.06.2019


Prin sentinţa civilă nr. 333 din 18.07.2018, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti în dosarul nr. 253/224/2018 admisă în parte cererea formulată de reclamanta  I LTD în contradictoriu cu pârâtul T N, având ca obiect cerere de valoare redusă, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 437,79 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume în cuantum de 27,59 lei, calculată începând cu data de 27.08.2015 până la data de 30. 09.2016.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere contractuale şi a despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, între SC O R SA şi debitorul T N s-au derulat raporturi contractuale concretizate în contractul nr. -------/12.12.2012 pentru numărul de telefon ---------, beneficiarul fiind identificat cu codul de abonat ---------.

Prin acest contract Orange România SA s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice, iar pârâtul s-a obligat să plătească tariful pentru serviciile de care beneficiază, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare, iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi de întârziere  în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere.

În derularea acestui contract şi ca urmare a serviciilor prestate, pentru perioada 16. 05.2013-16.11.2013  Orange România a emis mai multe facturi, în valoare de 1.761,16 lei, pe care pârâtul nu le-a achitat.

În baza contractului de cesiune din data de 27.08.2015, cedentul Orange România a cedat mai multe creanţe, printre care şi creanţa împotriva pârâtului către S SaRL iar aceştia din urmă au cedat la rândul lor creanţa în favoarea reclamantei la data de 07.12.2017 identificat după codul de abonat, urmând ca cesionarul  să efectueze activităţi de recuperare a creanţelor cedate.

În drept, procedura cererilor de valoare redusă reglementată de art. 1025-1032 Cod procedură civilă este o procedură specială care se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

Potrivit art. 1350 Cod  civil:„(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.Conform art. 1516 Cod civil: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.Potrivit art. 1538 Cod civil: „(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”.

Examinând cererea reclamantei cu privire la obligarea pârâtului la plata debitului principal de 437,79 lei instanţa a reţinut următoarele:

Pentru serviciile prestate, Orange România a emis mai multe facturi printre care şi factura JAG034467147 ce cuprinde daune de 560,01 lei pentru rezilierea contractului şi factura  JAG034467146 ce cuprinde daune în sumă de 700,02 lei tot pentru rezilierea contractului.

Având în vedere dispoziţiile art. 1516 Cod civil, instanţa a apreciat că în materie contractuală, sarcina dovedirii executării obligaţiei revine debitorului, creditorul nefiind ţinut să probeze decât existenţa obligaţiei.

În cauza, reclamanta a dovedit relaţiile contractuale cu pârâtul şi obligaţia acesteia de a-i achita suma pretinsă, contractul însuşit de către pârât fiind suficient în acest sens, fără a mai fi necesară acceptarea expresă a facturilor întrucât facturile se emit lunar şi se expediază clientului. Totodată, instanţa a reţinut că în temeiul art. 663 alin. 2 Cod procedură civilă, este certă acea creanţă a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Obligaţiile se probează, printre alte mijloace de probă, cu facturi acceptate şi cu acte sub semnătură privată. Din acest punct de vedere, contractul depus la dosar de către reclamantă este un înscris sub semnătură privată şi, în măsura în care este însuşit de părţi are forţă juridică obligatorie, acestea fiind ţinute să-şi respecte întocmai obligaţiile asumate.

De asemenea, potrivit art. 663 alin. (3) Cod procedură civilă creanţa este lichidă, cuantumul său fiind determinat cu ajutorul facturilor depuse la dosarul cauzei şi este exigibilă, conform art. 663 alin. 4 Cod procedură civilă raportat la scadenţa fiecărei facturi.

În consecinţă, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 437,79 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate şi neachitate.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 63,34 lei, instanţa a reţinut următoarele:

Conform art. 5 din contractul încheiat de părţi, „neplata facturii în termenul sus menţionat poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere de 0,5%/zi întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii până la data achitării integrale a sumelor datorate către SC O R SA”.

În opinia instanţei, stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Raportat la prezenta cauză instanţa a reţinut, în primul rând, că legiuitorul a prezumat caracterul ne-negociat al unui contract încheiat între un consumator şi un profesionist. Or, în condiţiile în care cuantumul clauzei penale este stabilit în Condiţiile Generale, document ce nici măcar nu a fost semnat de către consumator, instanţa a apreciat că este dincolo de orice dubiu cu această clauză nu a fost negociată de către părţi.

În al doilea rând, penalităţile solicitate de reclamantă depăşesc cuantumul dobânzii legale şi se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, clauza fiind instituită exclusiv în favoarea reclamantei, neexistând o clauză similară stipulată în favoarea pârâtei, atunci când reclamanta este cea care nu îşi îndeplineşte obligaţiile.

În considerarea celor anterior enunţate, instanţa a apreciat ca nulă clauza art. 5 din „Clauzele contractuale de bază” sens în care a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere ca neîntemeiată.

De asemenea, reclamanta a solicitat plata dobânzii legale aferente debitului principal. Referitor la acest aspect, instanţa a reţinut că dobânda legală se aplică numai la obligaţiile ca¬re constau într-o sumă de bani şi numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării obligaţiilor băneşti, ea reprezentând daune interese moratorii. Având în vedere aceste aspecte instanţa a obligat pârâtul şi la plata acestora începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata taxei de reziliere în valoare de 1.260.03 lei, instanţa a reţinut următoarele:

Stipularea în condiţiile generale ale contractului a unei clauze prin care clientul este obligat la plata unei taxe de reziliere constând în contravaloarea abonamentului contractat înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale în situaţia în care contractul încetează înainte de perioada minimă contractuală contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu con¬sumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană) precum şi de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum şi de a le interpreta în concordanţă cu deciziile Curţii de Justiţiei ale Comunităţilor Europene (art. 249 alin. 3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98). Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficienţă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Legea sancţionează situaţiile în care consumatorul care doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici concordantă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, chiar dacă pârâtul T N a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu se înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Faţă de aceste considerente instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei prin care reclamanta şi-a asigurat dreptul de a solicita de la beneficiar contravaloarea abonamentelor rămase până la sfârşitul perioadei contractuale distinct de despăgubirea întemeiată pe prejudiciul cauzat ca urmare a rezilierii culpabile şi pe cale de consecinţă să respingă ca neîntemeiată şi cererea de obligare la plata sumei de 1260,03 lei, întrucât acesta are ca temei tocmai clauza apreciată ca abuzivă şi care potrivit celor anterior arătate este lipsită de efecte între părţi.

De asemenea, dat fiind că pârâtul a pierdut procesul, culpa sa procesuală fiind dovedită, instanţa, în temeiul art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, reţinând admiterea în parte a cererii, l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru. Hotărârea este executorie de drept, în baza art. 1031 alin. 3 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel  în termenul legal creditoarea I LTD , care a solicitat schimbarea sentinţei şi pe cale de consecinţă obligarea intimatului pârât şi la plata sumei de bani reprezentând taxa de reziliere.

În motivarea cererii de apel se arată că prin cererea de chemare în judecata, apelanta a solicitat obligarea intimatului pârât la plata sumelor de bani reprezentând creanţa restantă ca urmare a rezilierii contractului încheiat de acesta cu Orange România, creanţa care a fost ulterior cesionata către S SaRL. Ulterior, aceasta creanţă a fost recesionată către apelanta, care a devenit astfel succesorul cu titlu particular al S SaRL în acest dosar, preluând toate drepturile şi interesele acestei societăţii în prezentul litigiu.

Solicitarea reclamantei viza obligarea debitorului la plata unei sume totale de 1761,16 lei defalcat pe următoarele categorii de creanţe:debit principal;penalităţi de Întârziere şi dobânda legala penalizatoare;taxa de reziliere stabilita prin contract în cazul rezilierii.

In urma analizării actelor depuse, instanţa de fond a respins în mod nejustificat capătul ele cerere al apelantei privind taxa de reziliere, motivând ca sunt incidente la Legea 193/2000.Astfel, se solicită a se observa ca, referitor la petitul despăgubirilor, instanţa de fond din oficiu a constatat caracterul abuziv al clauzei din contractul încheiat de parti, privitor la obligarea consumatorului la plata despăgubirilor pentru încetarea prematura a contractului, în baza Legii 193/2000.

Potrivit art. 14 NCPC:„(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât dupa citarea sau înfăţişarea părţilor, daca legea nu prevede altfel. Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, dupa caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de proba de care înţeleg sa se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

(2) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se refera pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauza.

(3) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocata în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţa din oficiu.

(4) Instanţa este obligata, în orice proces, sa supună discuţiei pârtilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de proba care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii "

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental, atât al dreptului procesual civil, cât şi al dreptului procesual penal, în sensul ca în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultata şi cealaltă parte. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nici o măsura (cum este în speţă, anularea unei clauze din contract) să nu fie ordonata de către instanţa înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor care au înţeles cu privire la aspectele suspuse judecaţii.

Acest principiu domina întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

In Noul Cod de Procedura Civila, principiul contradictorialităţii este consacrat în terminis, în cadrul art. 14, unde sunt enumerate şi câteva dintre elementele structurante, respectiv: dreptul părţilor de a discuta şi a argumenta orice chestiune de drept invocata în cursul procesului, inclusiv de instanţa: obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept care au fost puse în prealabil în discuţia părţilor ce pot fi afectate de soluţia pe care o va pronunţa. Tocmai de aceea, ca un instrument juridic de proiective, NCPC a consacrat instituţiile juridice ale introducerii forţate în cauza a unui terţ şi a principiului rolului activ al judecătorului, care trebuie să pronunţe o hotărâre dreapta, care să nu prejudicieze ilegal nicio parte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât ca principiul contradictorialităţii presupune faptul ca toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, ca fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătura cu pretenţia dedusa judecaţii. Contradictorialitatea se manifesta atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.

În acest sens, Înalta Curte a precizat că judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, iar atunci când constata ca partea care lipseşte nu a fost legal citata, dispune amânarea judecaţii şi refacerea procedurii de citare. Neprocedând în acest mod şi soluţionând excepţia de nelegalitate în absenţa unuia din emitenţii actului, curtea de apel a pronunţat o hotărâre netemeinica şi nelegala, care urmează a fi casata, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţa. (Decizia nr. 2610 din 4 iunie 2014 pronunţata în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect soluţionare excepţie de nelegalitate a actului administrativ).

În Cauza 472/11 - Banif Plus Bank Zrt, raportat la Directiva 93/13 /CEE - Clauze abuzive care figurează în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a interpretat art. 6 al. 1 şi art. 7 al. 1 din Directiva, în sensul ca instanţa naţionala care a constatat din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale are obligaţia de a informa părţile din litigiu cu privire la acest aspect şi sa le dea posibilitatea să îl discute în contradictoriu, potrivit modalităţilor prevăzute în aceasta privinţa de normele naţionale de procedura.

CJUE a declarat ca pentru a se aprecia cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază cererea cu care este sesizata, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate celelalte clauze ale contractului. Astfel, prima instanţa avea obligaţia, mai ales în cadrul unei proceduri speciale scrise, să informeze părţile, atunci cand se invoca din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze, şi să ceara părţilor fie să îşi prezinte în scris concluziile asupra acestui aspect, fie să îl citeze pentru următorul termen de judecata.

Respectarea acestui principiu are o importanţă deosebita în realizarea justiţiei prin procesul civil, deoarece asigura realizarea dreptului constituţional la apărare al pârtilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului. în aplicarea acestui principiu, Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a decis ca partite în litigiu trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţa despre toate piesele din dosar, de natura a conduce la soluţia ce o va pronunţa instanţa (Hotărârea CEDO din 22 februarie 1996, pronunţata în cauza Bulut c. Austriei; Hotărârea CEDO din 22 iunie 2000, pronunţata în cauza Coeme şi alţii c. Belgiei). Prin sentinţa recurată s-a adus atingere şi dreptului la apărare.

Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituţional, fiind consacrat prin art. 24 al Legii fundamentale, şi depăşeşte interesul părţilor, întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând, de asemenea, casarea hotărârii. Nerespectarea principiului contradictorialităţii aduce atingere şi dreptului la apărare. De aceea, faptul de a fi admisă cererea reclamantului fără ca pârâtul să aibă posibilitatea de a-şi expune propriul punct de vedere, adică de a se apără, daca soluţia pronunţata îi este nefavorabilă acestuia din urma, pune partea în imposibilitatea de a se apăra şi astfel i se produce o vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin anularea hotărârii (CA. Timişoara, Secţia a II-a civilă, dec. nr. 193/2012, în CATBJ 2012,1, p. 63, şi în BCA nr. 1/2012).

Ca atare, se impune anularea hotărârii instanţei cu privire la respingerea capătului de cerere privind taxa de reziliere, întrucât a fost data cu încălcarea dispoziţiilor obligatorii cu privire la contradictorialitatea procesului civil, afectând grav drepturile legitime ale apelantei.

In plus, instanţa de judecata a analizat superficial şi dispoziţiile din materia contractelor încheiate de consumatori cu societăţile prestatoare de servicii.

Astfel, normele Legii nr. 193/2000 stabilesc ca, pentru a fi considerata abuziva, o clauza contractuala trebuie sa îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii;

• nu a putut negocia clauzele contractului încheiat cu profesionistul;

• contractul astfel încheiat a fost încă de la început dezechilibrat în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile panilor;

• profesionistul a acţionat cu rea-credinţă la momentul încheierii contractului.

Toate aceste condiţii se evaluează exclusiv prin raportare la un consumator dat, în concreto, iar nu la consumatorul general şi abstract.

Conform art. 14 alin. 4 NCPC, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocata în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Alin. 5 prevede obligaţia instanţei de a pune în discuţie, în orice proces, toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Astfel, clauza cu privire la taxa de reziliere a contractului nu poate fi considerata abuziva, deoarece aceasta a fost redactata într-un limbaj clar şi inteligibil, iar furnizorul de servicii şi-a îndeplinit obligaţia de informare în ce priveşte efectul nerespectării clauzei, şi prin urmare orice persoana cu o pregătire medie, diligenta, avea posibilitatea să prevadă consecinţele nerespectării acesteia.

Mai mult decât atât, condiţiile contractului au fost clare şi fără echivoc, fapt pentru care debitorul a citit şi a înţeles drepturile şi obligaţiile pe care le are şi a fost de acord cu acestea, semnând contractul de furnizare servicii.

Faptul că în general contractele furnizare servicii conţin şi clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia ca indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile contractului, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronata este şi ipoteza ca în astfel de situaţii consumatorul nu poate influenta clauzele respective.

Companiile de comunicaţii prezintă publicului diferite pachete de servicii, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Debitorul a avut posibilitatea de a negocia preţul contractului, insa nu a apelat la aceasta soluţie, ci a acceptat oferta companiei de comunicaţii, fără a fi supus vreunei presiuni din partea acesteia, intimatul parat având deplina libertate cu privire nu doar la tipul de abonament pe care ¡1 dorea, ci inclusiv cu privire la opţiunea în sine de a contracta sau nu.

O astfel de atitudine nu poate fi altceva decât dovada clara a faptului ca debitorul a considerat drept corect şi rezonabil nivelul costurilor stipulate. În caz contrar, ar fi putut refuza oferta făcuta şi ar fi putut lansa o contraoferta sau ar fi putut accepta condiţiile oferite de către o alta companie de comunicaţii.

Contractul în sine nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul pârâtului, ci are menirea de a sancţiona partea contractanta în situaţia nerespectării convenţiei, pe care şi-a asumat-o.

Acest contract a fost semnat de pârât, şi prin urmare acesta şi-a asumat nu doar drepturile de a, beneficia de serviciile prestate de SC O R SA, ci şi obligaţiile corelative de plata a serviciilor de care a beneficiat. Astfel, la data de 12.12.2012 s-a încheiat contractul între SC O R SA şi pârât, contractul având ca obiect pachetul de servicii de comunicaţii electronice, începând cu data de 16.05.2013 pârâtul nu a mai achitat facturile emise de către furnizor, motiv pentru care ulterior s-a încheiat şi contractul de cesiune de creanţe.

În ceea ce priveşte taxa de reziliere a contractului în cuantum de 1 260,03 lei, aceasta este prevăzuta de contractul încheiat de părţi, reziliere care intervine ca urmare a neachitării la scadenta a facturilor, care are loc la iniţiativa creditorului fără punerea în întârziere, fără preaviz, conform condiţiilor generale ale contractului citit, semnat şi asumat de către mimatul parat, (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 125/07.12.2017 pronunţata de Tribunalul Dolj),

Debitorul a semnat contractul fără obiecţiuni, dar la scurt timp după încheierea acestuia nu a mai achitat facturile emise. În acest caz, singura opţiune a creditorului era aceea de a înceta la rândul său prestarea serviciilor. În aceasta situaţie, în cazul în care, din culpa debitorului, rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri, la plata unei sume egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale. În prezenta cauza, pârâtul a încălcat obligaţia contractuala privind plata serviciilor prestate, motiv pentru care datorează şi despăgubiri constând în contravaloarea abonamentului contractat înmulţit cu numărul de luni ramase până la expirarea perioadei minime contractuale, aşa cum este reglementata de contract.

Pentru ca debitorul să poată fi obligat la plata despăgubirilor prevăzute, este necesar ca respectivul contract să fi încetat ca urmarea neplăţii facturilor emise în baza contractului încheiat între părţi, care să dea naştere dreptului acesteia de a percepe taxa de reziliere.

Potrivit art. 1350 Cod Civil, orice persoana trebuie sa îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când fără justificare nu-şi îndeplinesc aceasta îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu. Astfel, se solicită schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul de a obliga pârâtul şi la plata sumei reprezentând taxa de reziliere.

Apelul a fost  iniţial înregistrat în dosarul nr.253/224/2018 pe rolul Secţiei I-a Civilă a Tribunalului Maramureş , care prin încheierea din data de 04.04.2019  a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale  invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de apel în favoarea Tribunalului Maramureş - Secţia II Civilă, de contencios administrativ şi fiscal pe rolul căreia cauza a fost  înregistrată în dosarul nr.253/224/2018*, fiind constatată  competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului.

 Intimatul T N, legal citat, nu şi-a exprimat poziţia procesuală în apel.

Probe noi nu s-au încuviinţat  în apel.

Analizând cererea de apel formulată de apelanta I LTD prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate, reţine următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Dragomireşti apelanta  I LTD,  în calitate de  reclamant a solicitat obligarea intimatului T N,  în calitate de pârât la plata sumei totale de  1761,16 lei  compusă din :suma de 437,79 lei reprezentând debitul principal, respectiv contravaloarea serviciilor prestate;suma de 63,34leireprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, calculate conform prevederilor contractuale; suma de 27,59 lei, reprezentând dobânda legală penalizatoare de 4%, calculată de la data cesiunii  de creanţă până la data de 30.09.2016 , iar suma de 1260,03 RON  reprezentând daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, calculate conform prevederilor contractuale.

Prima instanţă a admis în parte cererea formulată de apelanta-reclamantă  I LTD  şi s-a dispus obligarea intimatului-pârât T N la plata către reclamantă a sumei de 437,79 lei reprezentând contravaloare serviciilor prestate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume în cuantum de 27,59 lei,  fiind stabilită şi  obligaţia de plată  a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse ca neîntemeiate capetele privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere contractuale şi a despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că obligaţia de plată  a penalităţilor de întârziere  şi  a taxei de reziliere este abuzivă şi contrară dispoziţiilor legale incidente în cauză, arătând în esenţă că potrivit Legii nr. 296/2004 dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, o asemenea clauză fiind abuzivă. Astfel, dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu mai poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, astfel de clauze fiind considerate nule de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Potrivit art. 13 Cod procedură civilă dreptul la apărare este garantat; părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii; părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului; ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Iar conform art. 14 Cod procedură civilă părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea; părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu; instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În fine, art. 480 alin. (6) din acelaşi act normativ când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Analizând procedura urmată în faţa primei instanţe, tribunalul a constatat că  prima instanţă a invocat din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd taxa de reziliere şi plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal , ultimă soluţie pe care apelanta  nu a atacat-o,fără a solicita rejudecarea  acestui capăt de cerere, ci exclusiv a soluţiei de respingere a cererii apelantei cu privire la obligaţia intimatului de a achita daunele de reziliere prematură a contractului,  întemeiată pe constatarea a caracterului abuziv al acestor clauze, fără a da posibilitatea părţilor de a discuta şi argumenta temeinicia acestei chestiuni de drept.

Constatând că judecarea cauzei s-a realizat în faţa primei instanţe fără a fi respectate dreptul  la apărare a părţilor şi  principiul contradictorialităţii, în temeiul art. 480 alin. 5  Cod procedură civilă  tribunalul a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă I LTD  şi  a anulat  în parte sentinţa  în limita  soluţiei  atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii apelantei-reclamantei privind obligarea intimatului-pârât la plata taxei de reziliere.

În rejudecarea  acestui capăt  de cerere, tribunalul  a constatat că între SC O R SA şi intimatul-pârât T N G V s-a încheiat Contractul având ca obiect prestarea de servicii de telefonie şi internet aferente abonamentului Cangur 12 încheiat pe o perioadă minimă contractuală de abonament de 24 luni.

Prin Contractul de cesiune de creanţe încheiate la data de 27.08.2015, SC O R SA a cesionat apelantei-reclamante I LTD creanţa pe care o deţinea împotriva intimatului-pârât, fiind justificată calitatea procesuală activă a apelantei.

Potrivit art. 1270 şi art. 1516  Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; creditorul are dreptul la  îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Conform art. 1535 Cod civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, fără a trebui să dovedească un prejudiciu, iar în conformitate cu art. 1538 din acelaşi act normativ, clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) şi r) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant; permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

În examinarea pretenţiilor  care fac obiectul rejudecării cauzei în apel cu privire la

 cererea de obligare la plata taxei de reziliere, instanţa de apel a constatat că  potrivit alineatului 1.16 din Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentelor Orange, contractul poate înceta fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi la data menţionată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către Orange România dacă clientul nu a plătit integral sumele datorate în termen de 25 de zile de la data emiterii facturii. În acest caz, clientul va datora Orange România, despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea Perioadei minime contractuale, Clientul va fi obligat, pe lângă eventuale alte despăgubiri, la plata unor despăgubiri egale cu Valoarea Abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea Perioadei minime contractuale .

Deşi soluţia primei instanţe întemeiată pe constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la obligaţia de plată a daunelor de reziliere a contractului a fost desfiinţată,  în rejudecare tribunalul a analizat caracterul abuziv al acestei clauze contractuale şi a respins cererea apelantei pe acelaşi motiv.

Având în vedere prevederile art. 1247 Cod civil cât şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-243/08, Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Győrfi), tribunalul constată că prima instanţă avea dreptul şi obligaţia de a invoca din oficiu a caracterului abuziv al clauzei contractuale privind daunele de reziliere a contractului.

Motivul care a dus la anularea în parte a hotărârii primei instanţe a constat în faptul că părţile nu au avut posibilitatea de a-şi exprima poziţia procesuală în raport la această chestiune de drept invocată de instanţă din oficiu, drepturile procesuale ale părţilor fiind vătămate. Or, prin cererea de apel apelanta şi-a expus argumentele pentru care apreciază că prevederile contractuale referitoare la taxa de reziliere nu au un caracter abuziv, aşadar vătămarea suferită de apelantă prin modul de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, a fost înlăturată.

Aşadar, trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, tribunalul constată că prezentul litigiu intră în domeniul de incidenţă al Legii nr. 193/2000, dat fiind faptul că raportat la contractul de prestări servicii încheiat, S.C. Orange România S.A. şi intimatul persoană fizică , deţin calităţile de profesionist, respectiv de consumator, în sensul art. 2 din acest act normativ.

În al doilea rând, prevederea contractuală reglementată de 1.16 din Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentelor Orange prin care a fost stipulată  obligaţia intimatului la plata unor despăgubiri egale cu Valoarea Abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea Perioadei minime contractuale,  nu a fost negociată direct cu intimatul creând astfel în detrimentul acestuia un dezechilibru contractual, contrar bunei-credinţe. Sub aspectul lipsei de negociere, instanţa reţine faptul că potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Analizând contractul încheiat între părţi, având ca obiect prestarea de servicii de telefonie telecomunicaţii, din care face parte şi Secţiunea „Termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor Orange”, instanţa constată că acestea au natura juridică a unor contract de adeziune, care conţin clauze standard, fiind redactat unilateral de către SC O R SA şi impus intimatului care nu a avut decât posibilitatea de a-l accepta ca atare. Împrejurarea că intimatul şi-a însuşit contractul prin semnătură, nu este de natură să conducă la concluzia că  art. 1.16 din Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentelor Orange a făcut obiectul negocierii directe între părţi, câtă vreme, este de notorietate faptul că aceste condiţii generale de vânzare practicate de către operatorul de telefonie sunt impuse consumatorului, acesta din urmă având doar posibilitatea de a le accepta în bloc, sau de a refuza oferta comerciantului, nu şi pe aceea de a influenţa conţinutul clauzei.

În plus, având în vedere natura juridică a contractului, instanţa reţine faptul că potrivit alineatului 3 al articolului 4 din Legea nr. 193/2000, revenea apelantei sarcina de a face dovada caracterului negociat al clauzei contractuale, dovadă care, în speţă, nu a fost făcută.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorului, instanţa apreciază că obligaţia intimatului de a plăti apelantei despăgubiri egale cu Valoarea Abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea Perioadei minime contractuale este disproporţionat de mare comparativ cu pagubele suferite de comerciant prin rezilierea contractului din culpa intimatului. Practic, în temeiul art. 1.16. apelanta este îndreptăţită să solicite intimatului plata integrală a serviciilor de care aceasta ar putea beneficia potrivit contractului, deşi apelanta nu mai prestează acesteia niciun serviciu.

Instanţa nu contestă faptul că prin nerespectarea perioadei minime contractuale, creditoarea ar putea suferi un prejudiciu, însă o justă despăgubire nu poate fi evaluată la întregul preţ al contractului. Mai mult decât atât, din prevederile cuprinse în Secţiunea „Termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor Orange” rezultă că taxa de reziliere se datorează automat, fără a fi necesar ca reclamanta să dovedească existenţa şi cuantumul prejudiciului suferit. În acest sens, art. 1.16. prevede faptul că, în cazul încetării contractului prin reziliere, clientul va datora Orange România despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat, pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit celor de mai sus, la plata unor despăgubiri egale cu Valoarea Abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea Perioadei minime contractuale.

În ceea ce priveşte lipsa bunei-credinţe a apelantei, în preambulul Directivei 93/CEE/93 se prevede faptul că, la aprecierea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că în ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate că, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (pct.69, Hotărârea din 14.03.2013, Mohamed Aziz, C 415/11, Nep.).

Din ansamblul circumstanţelor cauzei a reieşit faptul că S.C. Orange S.A. nu a acţionat în mod echitabil faţă de intimat, întrucât nu i-a acordat acesteia posibilitatea efectivă de a negocia clauzele contractuale, ci, profitând de poziţia sa dominantă, a impus acestuia un set de condiţii generale de vânzare în detrimentul său. Mai mult, având în vedere modul de calcul şi valoarea taxei de reziliere, instanţa apreciază că apelanta nu se putea aştepta în mod rezonabil ca, în urma unei negocieri individuale, intimatul să accepte o clauză contractuală care îl obligă la plata aceleiaşi sume de bani atât în situaţia în care beneficiază de serviciile apelantei cât şi în situaţia în care nu beneficiază de aceste servicii. Un argument în acest sens este şi faptul că în contract nu au fost stabilite daune echivalente şi în sarcina apelantei în cazul neexecutării contractului, respectiv pentru cazul în care nu şi-ar îndeplini obligaţiile de a furniza serviciile la care s-a obligat prin contract.

Având în vedere aceste considerente, instanţa constată că art. art. 1.6. din Termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor Orange contravin dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, motiv pentru care potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, aceasta nu poate produce efecte juridice împotriva debitoarei.

Pentru aceste considerente ,tribunalul a respins cererea apelantei I LTD privind obligarea intimatului la plata sumei pretinse cu titlu de taxă de reziliere, ca fiind neîntemeiată.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, chiar dacă, cererea de apel a  fost admisă întrucât în rejudecare au fost respinse în tot pretenţiile apelantei, tribunalul a  apreciat că apelanta este cea care a căzut în final în pretenţii. Pentru acest motiv,a respins  cererea privind obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată,ca neîntemeiată.