Vechime în muncă/încadrarea activităţii de procuror în condiţii speciale de muncă

Sentinţă civilă 511 din 07.11.2019


- Solicitare de recunoaştere a vechimii suplimentare pentru fiecare an lucrat ca procuror, invocându-se dispoziţiile art.28 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art.7 alin.4 din Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de stat, HG nr.1822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice  pentru  poliţişti.

În raport de aceste acte normative s-a învederat că, în calitate de procuror, a  îndrumat activitatea organelor de cercetare penală, răspunzând pentru modul de soluţionare a cauzelor penale, considerând că ar fi inechitabil ca activitatea desfăşurată de către organele de cercetare penală să fie încadrată în condiţii speciale de muncă, iar activitatea desfăşurată de procuror să fie apreciată ca desfăşurându-se în condiţii normale, apreciind acest tratament ca şi discriminatoriu.

Invocarea HG nr.1822/2004 pentru încadrarea activităţii de procuror în aceleaşi condiţii de muncă cu activitatea organelor de cercetare penală care este îndrumată şi  pentru  care răspunde procurorul, nu constituie un argument în sprijinul temeiniciei acţiunii.

În acest sens se reţine că fiecare categorie socio-profesională, respectiv familie ocupaţională are o reglementare juridică distinctă în materia organizării muncii, încadrării locurilor de muncă în condiții de muncă, salarizare, în raport de specificul fiecărei activităţi.

Dispoziţiile legale aplicabile unei categorii socio-profesionale nu se pot aplica şi altei profesii, cu referire la încadrarea activităţii în condiţii deosebite/speciale de muncă, decât în condiţiile legii, iar prevederile HG nr.1822/2004 referitoare la încadrarea activităţii desfăşurate de poliţişti în condiţii deosebite/speciale de muncă, nu se pot aplica şi activităţii procurorului.

Faţă de dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 821/03.07.2008 a Curţii Constituționale, s-a concluzionat că instanţa nu poate da alt înţeles şi altă aplicare legilor, decât cel prevăzut  în respectivele acte normative. -

Tribunalul Mehedinţi  - sentinţa din 07.11.2019

Deliberând asupra acţiunii de faţă, reţine  următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.09.2019, reclamanta SC a chemat în judecată pe pârâţii P de pe lângă ÎCCJ, P de pe lângă CA C şi P de pe lângă TM  solicitând ca prin hotărâre judecătorească:

-să se dispună recunoaşterea vechimii suplimentare de 15 luni pentru fiecare an lucrat în funcţia de procuror, începând cu data de 10.11.1999 şi până la data de 16.12.2014, ca urmare a desfăşurării activităţii în alte condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art.3 alin.1 lit.i), art.18 alin.2 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice;

- să se constate achitată contribuţia individuală de asigurări sociale pentru perioada menţionată;

- să fie obligaţi pârâţii la achitarea eventualelor diferenţe de contribuţii de asigurări sociale datorate de către angajator şi neachitate până în prezent, în raport cu munca desfăşurată în alte condiţii.

În fapt, reclamanta a arătat că în perioada 10.11.1999-16.12.2014 a desfăşurat activitate ca procuror în cadrul P de pe lângă J DTS, fiind suspendată din funcţie la data de 16.12.20114, iar ulterior fiind eliberată din funcţie la data de 19.07.2019.

Conform  art.3 cap. VIII/Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea nr.284/2010 „(1) Salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului prevăzut la art. 1 din prezentul capitol se stabilesc ţinându-se seama de criteriile prevăzute la art. 5 lit. c) din prezenta lege, precum şi de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, echilibrul puterilor în stat, de importanţa socială a muncii, de participarea personalului din cadrul fiecărei categorii la buna funcţionare a sistemului judiciar, de răspunderea, complexitatea, riscurile fiecărei funcţii, de obligaţia de păstrare a confidenţialităţii, de pregătirea profesională, de interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal şi de exigenţele impuse de documentele internaţionale privind funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi statutul magistraţilor.(2) Salarizarea judecătorilor şi procurorilor trebuie să le asigure o reală independenţă economică, condiţie necesară pentru protecţia acestora împotriva oricărei atingeri aduse independenţei şi imparţialităţii lor în înfăptuirea actului de justiţie.(3) Personalul îşi păstrează drepturile câştigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcţie sau, după caz, în specialitate dobândite în condiţiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Art.7 alin.4 din Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de stat,  dispune că „accesul la informaţii secrete de stat şi secrete de serviciu este garantat pentru judecători şi procurori, sub condiţia depunerii jurământului”.

De asemenea, art.5-11 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor, dispun că „procurorii şi judecătorii sunt supuşi unor numeroase interdicţii referitoare la conduita, desfăşurarea unor activităţi şi respectarea unor obligaţii”.

Din analiza acestor texte de lege rezultă că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în condiţii grele, vătămătoare şi periculoase de muncă, de risc şi suprasolicitare neuropsihică, fiind supuşi în acelaşi timp unor obligaţii de păstrare a confidenţialităţii atât pentru secretul profesional, cât şi în ceea ce priveşte informaţiile secrete de stat şi secrete de serviciu la care au acces prin efectul legii, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile Legii nr.50/1996, OUG nr.177/2002- art. 30 şi OUG nr.27/2006- art. 7.

Prin acţiune, s-u invocat dispoziţii din Legea nr.263/2010, respectiv art.28 care prevede  că activitatea se poate desfăşura în condiţii de muncă normale, deosebite şi speciale, art.6 alin.1 pct. I, II care prevede persoanele asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii, inclusiv persoanele numite în cadrul autorităţii judecătoreşti, art.6, art.2 lit, a), d) referitoare la principiile unicităţii şi egalităţii pe baza cărora se organizează şi funcţionează sistemul public de pensii.

Faţă de aceste dispoziţii reclamanta a susţinut că Legea nr.263/2010 nu stabileşte în mod cert locurile de muncă în care se desfăşoară activitatea în alte condiţii, ci cu titlu exemplificativ menţionează la art.3 alin.1 lit.i) că aceste locuri reprezintă activităţile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale care implică un pericol permanent de vătămare corporală gravă, invaliditate, mutilare, suprimare a vieţii ori de pierdere a libertăţii - captivitate, terorism, răpiri, luări de ostatici ori alte asemenea situaţii - şi pentru care nu se pot lua măsuri de prevenire şi protecţie.

Reclamanta a susţinut că aceste prevederi sunt deopotrivă aplicabile magistraţilor, prin raportare la specificul activităţii desfăşurate, a condiţiilor grele, vătămătoare şi periculoase de muncă, risc şi suprasolicitare neuropsihică.

În art.4 din HG nr.1822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, au fost stabilite criteriile de încadrare în aceste condiţii, respectiv: natura factorilor nocivi şi efectele acestora asupra sănătăţii, intensitatea de acţiune a acestor factori, durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi sau de risc, existenţa unor condiţii de muncă ce implică efort fizic mare în condiţii nefavorabile de microclimat, zgomot intens, vibraţii sau alte noxe profesionale, existenţa unor condiţii de muncă ce implică solicitare nervoasă deosebită, atenţie încordată, concentrare şi ritm de lucru intense, existenţa unor condiţii de muncă ce implică suprasolicitarea nervoasă determinată de risc de accidentare sau vătămare corporală, asocierea efectelor  factorilor de risc menţionaţi.

Faţă de aceste criterii reclamanta a învederat că, în raport de specificul activităţii desfăşurate de magistraţi (condiţii de muncă grele, vătămătoare, risc, suprasolicitare neuropsihică, păstrarea confidențialității, riscul intentării unor acţiuni în repararea erorilor judiciare), în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea vechimii suplimentare de 12 luni pentru un an lucrat în alte condiţii, începând cu data numirii în funcţie.

Referitor la criteriile stabilite prin HG nr.1822/2004 a susţinut că faţă de prevederile Codului de procedură penală, organele de cercetare penală îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea directă a procurorilor, răspunderea pentru modul de soluţionare a unei cauze penale revenind în exclusivitate procurorului, care are dreptul şi obligaţia de a veghea la buna desfăşurare a urmării penale şi la soluţionarea legală a cauzelor.

Aşa fiind, reclamanta a susţinut că ar fi inechitabil ca activitatea desfăşurată de organele de cercetare penală să fie încadrată în condiţii speciale şi alte condiţii de muncă, iar activitatea desfăşurată de procurori şi de judecători (care controlează şi răspund pentru activitatea efectuată de organele de cercetare penală), să fie apreciată ca o activitate desfășurată în condiţii normale.

Prin acţiune a fost invocată şi decizia nr.87/01.06.1999 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că apare discriminatorie recunoaşterea beneficiului unor drepturi doar în favoarea persoanelor care sunt încă în activitate la locuri de muncă sau în activităţi caracterizate prin condiţii deosebite, nu şi în favoarea celor care, anterior, au lucrat în aceleaşi condiţii, ori s-au încadrat la locuri de muncă care nu mai au acelaşi caracter.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile legale invocate prin cerere.

În susţinerea acţiunii reclamanta a depus, în copie, următoarele înscrisuri: carnetul de muncă, adeverinţele nr.3044/VI/14/18.09.2019 şi nr.3046/VI/14/18.09.2019 emise de Pâde pe lângă TM, deciziile nr.87/1999 şi nr.258/2004 pronunţate de Curtea Constituţională.

În baza art.201 alin.1 Cod proc. civ acţiunea şi actele anexate au fost comunicate pârâţilor.

În termen legal a formulat întâmpinare pârâtul P de pe lângă CA C, în nume propriu şi în numele pârâtului P de pe lângă TM, prin care s-au invocat următoarele excepţii:

1.Lipsa calităţii procesuale pasive, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea vechimii suplimentare în muncă, cât şi în ceea ce priveşte achitarea eventualelor diferenţe ale contribuţiei individuale de asigurări sociale în raport cu veniturile salariale obţinute din activitatea de procuror, în raport de disp. art.245, art.247 Cod proc. civ., art.1, art.45, art.50, art.154 alin.2, art.156 din Legea nr.263/2010.

În motivarea excepţiei s-a arătat că din împrejurările de fapt şi de drept prezentate în cuprinsul cererii, nu rezultă că reclamanta  formulează, în concret, pretenţii  faţă de  pârâţi.

Recunoaşterea vechimii suplimentare este un drept de asigurări sociale garantat de stat şi se exercită în condiţiile Legii nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prerogativa verificării stagiului de cotizare şi a punctajului mediu anual ale asiguratului aparținând altei autorităţi.

Faptul că angajatorul  (fostul angajator în cauză)  are obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă contribuţia de asigurări sociale conform art.146 Cod fiscal, nu înseamnă că se justifică prezenta cerere în contradictoriu cu pârâţii din cauză, întrucât acţiunea nu poartă asupra unui litigiu de muncă, ci se solicită valorificarea unui drept de asigurări sociale şi din acest punct de vedere nu există nici un raport obligaţional între reclamantă şi pârâţi.

Faţă de disp. art.16 alin.4 Codul muncii s-a arătat că dovada vechimii în muncă pentru  funcţia de procuror aferentă perioadei de referinţă se face cu carnetul de muncă sau cu alte documente justificative verificabile, angajatorul purtând întreaga răspundere  pentru  valabilitatea şi corectitudinea actelor utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.

Angajatorul putea sta în instanţă şi putea fi obligat numai pentru pretenţii ce derivă din raporturile de muncă, într-un litigiu supus jurisdicției muncii reglementată de art.266 Codul muncii, însă faţă de obiectul cererii – recunoaşterea stagiului de cotizare pentru valorificarea vechimii în muncă aferentă unor perioade anterioare, drept de asiguri sociale şi de natura juridică a dreptului solicitat – declararea /achitarea contribuţiilor  de asigurări sociale  - drept material fiscal, reclamanta nu justifică interesul recunoaşterii vechimii suplimentare în muncă de către pârâţi şi nici legitimarea procesuală pasivă a acestora, pârâţii neavând nicio legătură cu actul juridic dedus judecăţii şi în virtutea textelor de lege care definesc noţiunea de vechime în muncă, locuri de muncă în condiţii speciale, pârâţii nu pot fi obligaţi la respectarea sau la realizarea dreptului.

2. În temeiul art.245- art.247 raportat la art.35, art.193 alin.2 Cod proc. civilă, excepţia caracterului subsidiar al acţiunii în constatare în raport de cererea în realizarea dreptului prevăzută de Legea nr.263/2010 şi Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prematuritatea cererii de chemare în judecată, dreptul reclamantei nefiind născut.

În acest sens s-a susţinut că acţiunea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.32 alin.1  Cod proc. civ., întrucât îi lipseşte interesul care, în speţă, nu este actual, din cererea de chemare în judecată rezultând că se solicită plata unor eventuale sume reprezentând contribuţii de asigurări sociale care nu ar fi fost declarate/achitate de angajator în perioada de referinţă.

Interesul reclamantei nu este nici personal, întrucât numai ANAF şi CNPP pot recurge la verificări în ceea ce priveşte virarea la bugetul de stat a contribuţiilor de asigurări sociale ale contribuabililor sistemului public de pensii, potrivit dispoziţiilor art.50 din Legea nr.263/2010, astfel că verificarea şi certificarea stagiului de cotizare pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor de stat de către asigurat şi, după caz, de angajator, cade în sarcina CNPP prin casele teritoriale de pensii.

Potrivit art.41 din Legea nr.263/2010 activitatea privind administrarea creanţelor provenind din contribuţii de asigurări sociale se realizează de către organul fiscal central în baza prevederilor Codului de procedură fiscală şi dacă se constată că  s-au săvârşit contravenţii de către angajator în sensul depunerii unor declaraţii nominale de asigurare eronate sau nerespectării termenului de plată, se colaborează cu Casa Naţională de Pensii Publice pentru schimbul de informaţii referitoare la declararea/achitarea contribuţiilor de asigurări sociale.

Având în vedere natura juridică a dreptului solicitat/drept material fiscal reglementat în temeiul normelor juridice referitoare la corelarea veniturilor fiscale ale statului şi luând în considerare obiectul cererii - obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale datorată pentru perioade anterioare rezultate dintr-un raport de drept fiscal pentru care există obligaţia de declarare/achitare a contribuţiilor de asigurări sociale (art.31- 36 din Legea nr.263/2010), reclamanta are deschisă calea acţiunii în instanţă, numai după ce organele fiscale competente constată nereguli în ceea ce priveşte cotele de contribuţii de asigurări sociale plătite de angajator, situaţie în care ANAF emite decizii de sancţionare potrivit art.41, fie certifică stagiul de cotizare conform art.50, situaţie în care reclamanta trebuie să facă dovada unei cereri adresate casei teritoriale de pensii.

Nedepunerea unei cereri conform art.50 din Legea nr.263/2010, respectiv a unei contestaţii conform art.272 din Legea nr.207/2015, echivalează cu  un fine de neprimire şi atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

3.În temeiul art.245 Cod proc. civilă, prescripţia dreptului material la acţiune, arătându-se că instanţa nu este învestită cu un litigiu de muncă în care sarcina probei revine angajatorului, ci cu un litigiu prin care se solicită valorificarea de drepturi de asigurări sociale, astfel că sarcina probei revine reclamantei care trebuie să producă dovezi în sensul reţinerii unor cote greşite a contribuţiilor de asigurări sociale declarate anual de către angajator la organul fiscal central în perioada de referinţă, invocându-se în acest sens art.107 al.11 din  Legea nr.263/2010.

Din perspectiva jurisdicţiei asigurărilor sociale, reglementată de art.152 şi următoarele din Legea nr.263/2010, cererile îndreptate împotriva Casei Naţionale de Pensii Publice sau împotriva caselor teritoriale de pensii pentru eventuale diferenţe ale contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator şi neachitate,  sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani de la naşterea dreptului.

Faţă de faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20.09.2019 şi de împrejurarea că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea ca procuror până la data de 16.02.2014, pârâţii au apreciat că eventualele diferenţe ale contribuţiei de asigurări sociale datorate de către angajator şi neachitate s-au prescris, întrucât au trecut mai mult de 3 ani de la data ultimei plăţi a contribuţiei asigurărilor sociale de stat, respectiv 25.03.2015.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătându-se că instanţa este chemată să interpreteze dispoziţiile actelor normative ce reglementează stabilirea stagiului de cotizare pentru asiguraţii sistemului public de pensii, cu luarea în considerare a vechimii în magistratură, ca şi perioadă asimilată activităţii desfăşurate în condiţii de muncă deosebite sau speciale, prin raportare la Legea nr.263/2010 - art.3 alin.1 lit.i), art.6 alin.1 pct.I lit.c), art.18 alin.2 şi art.28 alin.2, Legea nr.284/2010 - cap. VIII, Legea nr.182/2008, Legea nr.303/2004.

 Pentru  a beneficia de prevederile unui act normativ este necesar ca acesta să fie în fiinţă, în vigoare la data la care se solicită aplicarea unor dispoziţii la o situaţie concretă.

Prin OUG nr.103/2017 au fost abrogate disp. art.3 alin.1 lit.i), art.6 alin.1 pct.I lit.c), art.18 alin.2 şi art.28 alin.2 din Legea nr.263/2010, astfel că nu mai produc efecte juridice.

Art.30 din Legea nr.263/2010 enumeră expres şi limitativ locurile de muncă în condiţii speciale, iar potrivit art.152 din aceeaşi lege dovada stagiului de cotizare se face cu carnetul de muncă ori cu adeverinţă eliberată de angajator.

Faţă de dispoziţiile Legii nr.263/2010 s-a susţinut că reclamanta nu se află în nici una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege sau în anexele la aceasta, deoarece în perioada de referinţă nu a desfăşurat activitate în condiţii de muncă deosebite sau în condiţii speciale pentru care se acordă perioade suplimentare la vechimea în muncă, care să constituie stagii de cotizare în condiţii normale, aceasta fiind îndreptăţită în continuare numai la valorificarea perioadelor în care a exercitat mandatul de procuror în condiţiile art.6 alin.1 pct.II, fiind asimilată din punct de vedere al drepturilor şi obligaţiilor persoanelor prevăzute la pct.I.

Din înscrisurile depuse la dosar care atestă vechimea în muncă nu rezultă că este îndeplinită condiția cerută de legiuitor pentru încadrarea activităţii de procuror (pe perioada mandatului) în categoria condiţiilor de muncă deosebite sau speciale.

Textele legale enunţate în cererea de chemare în judecată folosesc noţiuni ca: răspundere, complexitate, riscurile fiecărei funcţii, obligaţia de respectare a confidențialității, vechime în  funcţie, accesul la informaţii, secrete de sat şi de serviciu, însă condiţiile speciale de muncă nu sunt stabilite prin Legea salarizării nr.284/2010, Legea nr.182/2002, Legea nr.303/2004, cum greşit consideră reclamanta, ci de  Legea nr.263/2010.

Prin întâmpinare, s-a mai arătat că legea nu asimilează vechimii în muncă suplimentară  perioada mandatului din activităţi judecătoreşti, în materia pensiei, noţiunea de „vechime în magistratură ” având incidenţă exclusiv în ipotezele reglementate de art.82 alin.3 şi 5 care se aplică în situaţia în care solicitantul a împlinit vârsta de 60 de ani şi urmăreşte valorificarea dreptului la pensie de serviciu.

În speţă, nu se urmăreşte valorificarea dreptului reglementat de Legea nr.303/2004, angajatorul putând fi chemat în judecată numai în această situaţie. 

Per a contrario, dacă reclamanta are pretenţii referitoare la pensia de asigurări sociale reglementată de Legea nr.263/2010, la calculul şi la cuantumul pensiei publice, pretenţiile acesteia sunt greşit îndreptate împotriva Ministerului Public, întrucât recunoaşterea vechimii suplimentare de 3 luni la an nu este atributul angajatorului, ci al altor autorităţi, cărora nici instanţa nu se poate subroga.

În concluzie, s-a apreciat că acţiunea nu poate fi admisă, întrucât s-ar adăuga la legea privind sistemul unitar de pensii.

La primul termen de judecată a depus întâmpinare şi pârâtul P de pe lângă ÎCCJ prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ssusţinându-se că pretenţiile reclamantei izvorăsc din raporturile de muncă pe care aceasta le-a avut cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, ca ultim angajator.

În susţinerea excepţiei s-a invocat şi decizia în interesul legii nr.13/2016  pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ale cărei dispoziţii sunt aplicabile mutatis mutandis.

De asemenea, s-a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 20.09.2016, faţă de faptul că reclamanta solicită plata unor drepturi începând cu anul 2014, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 20.09.2019, invocându-se disp. art.247 Cod proc. civ, art.2500, art.2501 alin.1, art.2503 alin.2, art.2512 alin.1, art.2513, art.2517 Cod civil.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată invocându-se HG nr.1025/2003, învederându-se că din analiza acestor dispoziţii rezultă că parchetele nu fac parte din categoria unităţilor care obţin aviz pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale.

Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Tribunalul reţine următoarele: 

Reclamanta SC a desfăşurat activitate ca procuror, din data de 10.11.1999, în cadrul P de pe lângă J DTS, de la data de 01.09.2002 a desfăşurat activitate la P de pe lângă J O, iar la data de 01.08.2008 a revenit ca procuror la P de pe lângă J DTS în cadrul căruia a continuat să desfăşoare activitate până la data de 16.12.2014, aşa cum rezultă din  menţiunile efectuate în carnetul de muncă şi din adeverinţele nr. 3044/2019 şi nr.3046/2019 eliberate de P de  pe lângă TM.

Prin acţiunea dedusă judecăţii formulată în contradictoriu cu pârâţii P de pe lângă ÎCCJ, P de pe lângă CA C şi P de pe lângă TM, reclamanta solicită recunoaşterea vechimii suplimentare de 15 luni pentru fiecare an lucrat în funcţia de procuror, pentru perioada 10.11.1999 - 16.12.2014, ca urmare a desfăşurării activităţii în alte condiţii, să se constate achitată contribuţia individuală de asigurări sociale pentru perioada menţionată, respectiv să fie obligaţi pârâţii să achite eventualele diferenţe ale contribuţiei de asigurări sociale datorate de către angajator şi neachitate până în prezent, raportat la condiţiile de muncă solicitate.

În baza art.248 alin.1 Cod proc, civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor  invocate  prin întâmpinare de către pârâtul  P de pe lângă CA C, în nume propriu şi  în numele  pârâtului  Pde pe lângă  TM .

Obiectul cauzei este cel stabilit de reclamantă în baza principiului disponibilităţii reglementat de art.9 alin.2 Cod proc. civilă, respectiv „ obligație de a face” în sensul încadrării  activităţii de procuror în alte condiţii de muncă conform  Legii nr.263/2010 şi HG nr.1822/2004, constatare achitare contribuţii de asigurări sociale/plată eventuale contribuţii de asigurări sociale, raportat la desfăşurarea activităţii în alte condiţii.

Raportat la obiectul cauzei şi la împrejurarea că reclamanta a desfăşurat activitate ca procuror în cadrul P de pe lângă J DTS/P de pe lângă J O , unităţi de parchet fără  personalitate juridică, arondate P de pe lângă TM, conform art. 89 al. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se apreciază că P de pe lângă CA C nu are  calitate  procesuală  pasivă în cauză, întrucât între acest pârât şi reclamantă nu s-au stabilit raporturi de serviciu.

Împrejurarea că această unitate de parchet are calitatea de ordonator secundar de credite, nu îi conferă calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât raporturile de serviciu s-au stabilit între reclamantă şi P de pe lângă T M, care are personalitate juridică şi este ordonator terţiar de credite, conform art. 93 din Legea nr. 304/2004  .

Cât priveşte chemarea în judecată în calitate de pârât a P de pe lângă ÎCCJ, Tribunalul constată că, deşi a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune,  întâmpinarea nu a fost depusă în termenul legal, respectiv în 25 de zile de la comunicarea acţiunii, ci a  fost depusă la primul termen de judecată.

Prin urmare, faţă de disp. art.208 alin.2 Cod proc. civilă, P de pe lângă ÎCCJ  este decăzut din dreptul de a invoca excepţii.

Din oficiu, se apreciază că pârâtul P de pe lângă ÎCCJ nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, întrucât reclamanta a desfăşurat activitate în cadrul unor unităţi de parchet arondate P de pe lângă T M.

Împrejurarea că potrivit art.70 alin.4 din Legea nr.304/2004, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite, nu-i atrage acestui pârât legitimare procesuală pasivă în speţă, cât timp raporturile de serviciu ale reclamantei s-au stabilit  cu P de pe lângă T M.

În acest sens se are în vedere și decizia în interesul legii nr.13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  prin care s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale art. 7 alin. (3) din OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, coroborate cu prevederile art. 4 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii şi ale art. 222 din Codul civil... Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială”.

Prin această decizie s-a reţinut că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale, iar în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze ( pct.47, 49 din decizie).

Deşi această decizie vizează litigii în care era chemat în judecată Ministerul Afacerilor Interne, raportat la calitatea acestuia de ordonator principal de credite, raţionamentul juridic reţinut de Înalta Curte este pe deplin aplicabil şi în cauza de faţă referitor la  pârâţii P de pe lângă ÎCCJ/ordonator principal de credite şi P de pe lângă CA C/ordonator secundar de credite.

Faţă de considerentele expuse se apreciază întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul P de pe lângă CA C urmând să fie admisă excepţia şi să fie respinsă acţiunea faţă de acest pârât.

De asemenea, va fi respinsă acţiunea faţă de pârâtul P de pe lângă ÎCCJ ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În raport de motivele anterior expuse, urmează să fie respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul P de pe lângă T M.

Cât priveşte excepţia lipsei de interes a cererii invocată de pârâtul P de pe lângă TM, se constată că este neîntemeiată.

Art.32 Cod proc. civilă reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi dispune că „ orice cerere  poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: are capacitate procesuală în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie, justifică un interes”.

Art.33 Cod proc. civilă  dispune că ”Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.”

Faţă de obiectul principal al acţiunii - recunoaşterea desfăşurării activităţii de procuror în alte condiţii de muncă, obiect accesoriu - constatare achitare contribuţii de asigurări sociale/plată eventuale contribuţii de asigurări sociale, raportat la desfăşurarea activităţii în alte condiţii, se apreciază că reclamanta are interes în promovarea acţiunii.

În speţă se solicită ca activitatea desfăşurată ca  procuror să fie încadrată în alte condiţii de muncă, respectiv condiţii deosebite şi speciale, specifice organelor de cercetare penală a căror activitate a supravegheat-o şi a controlat-o, invocându-se ca temeiuri juridice Legea nr.263/2010, respectiv HG nr.1822/2004, apreciindu-se că faţă de petitele cererii are interes în promovarea prezentei acţiuni.

În ce priveşte excepţia prescripției dreptului material la acţiune invocată de pârâtul P de pe lângă TM, se apreciază că şi această excepţie este neîntemeiată.

În acest sens, se reţine că excepţia a fost invocată cu privire la plata eventualelor diferenţe ale contribuţiei de asigurări sociale (petitul 3 al cererii), însă acest petit este accesoriu capătului de cerere principal, respectiv încadrarea activităţii de procuror în condiţii deosebite/speciale de muncă conform Legii nr.263/2010 şi HG nr.1822/2004.

Prin urmare, excepţia se impune a fi analizată în raport de capătul de cerere principal, cu atât  mai mult cu cât petitul 3 vizează  „achitarea eventualelor diferenţe ale contribuţiei de asigurări sociale”.

În acest sens se reţine că potrivit deciziei nr.13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 Codul de procedură civilă, art. 111 Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 Codul civil, respectiv art. 268 alin.2 Codul muncii, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.

Faţă de perioada în litigiu -10.11.1999-16.12.2014 - se reţine că până la data de 01.04.2001 activitatea a fost încadrată în grupele I, II de muncă conform Ordinului nr.50/1990, care a fost abrogat prin Legea nr.19/2000, iar după această dată activitatea a fost încadrată în condiţii deosebite/speciale de muncă, conform Legii nr.19/2000, respectiv  conform Legii nr.263/2010, de la data de 01.01.2011.

Având în vedere obiectul principal al cauzei, perioada în litigiu şi dispoziţiile deciziei nr.13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constată neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cât priveşte excepţia caracterului prematur/inadmisibil al acţiunii invocată de pârâtul P de pe lângă TM  raportat la nedepunerea unei cereri conform art.50 din Legea nr.2630/2010, respectiv o contestaţie conform art.272 Cod proc. fiscală cu privire la achitarea  contribuţiilor de  asigurări sociale, se apreciază că nu se impune a fi analizată, având în vedere că litigiul de faţă este un conflict de muncă care are ca obiect principal recunoaşterea încadrării activităţii de procuror în alte condiţii de muncă, iar petitele privind contribuţia de asigurări sociale sunt accesorii şi depind de soluţia dată capătului de cerere principal.

Pe fondul cauzei, Tribunalul constată că acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul P de pe lângă T M  este neîntemeiată pentru  următoarele motive:

Aşa cum s-a arătat, prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta solicită recunoaşterea vechimii suplimentare 15 luni pentru fiecare an lucrat ca procuror în perioada 10.11.1999-16.12.2014, invocând dispoziţiile art.28 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art.7 alin.4 din Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de stat, HG nr.1822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice  pentru  poliţişti.

În raport de aceste acte normative reclamanta a învederat că, în calitate de procuror, a  îndrumat activitatea organelor de cercetare penală, răspunzând pentru modul de soluţionare a cauzelor penale, considerând că ar fi inechitabil ca activitatea desfăşurată de către organele de cercetare penală să fie încadrată în condiţii speciale de muncă, iar activitatea desfăşurată de procuror să fie apreciată ca desfăşurându-se în condiţii normale, apreciind acest tratament ca şi discriminatoriu.

Cât priveşte încadrarea activităţii în condiţii de muncă în raport de perioada în litigiu 10.11.1999-16.12.2014, se reţine că până la data 01.04.2001 a fost în vigoare Ordinul nr.50/1990, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementa locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării.

Prin urmare,  prin Ordinul nr.50/1990, locurile de muncă au fost încadrate în grupele I/II de  muncă,  conform anexelor  I şi II la acest ordin, în care se prevedeau expres activităţile şi locurile de muncă ce se încadrează în grupe de muncă.

Ordinul nr.50/1990 a fost abrogat prin art. 198 din Legea nr.19/2000, lege care a  reglementat un alt regim juridic pentru munca desfășurată în alte condiții decât cele normale, respectiv condiţii deosebite/speciale de muncă, ce nu se confundă cu fostele grupe de muncă.

Legea nr.19/2000 a intrat în vigoare la 01.04.2001 şi a fost abrogată prin Legea nr.263/2010,  în vigoare de la data de 01.01.2011, lege care, de asemenea, prevede încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite/speciale de muncă.

Atât Ordinul nr.50/1990, cât şi Legile nr.19/2000 şi nr.263/2010, au prevăzut/prevede o procedură  pentru  încadrarea locurilor de muncă în grupe de muncă, respectiv în condiţii de muncă.

Cât privește încadrarea activității de procuror în grupe de muncă pentru perioada 10.11.1999-01.04.2001, se constată că această activitate nu se regăseşte în anexele I, II la Ordinul nr.50/1990.

După data de 01.04.2001, locurile de muncă au fost încadrate în condiţii deosebite/speciale de muncă, iar încadrarea se efectua după o procedură legală, expres reglementată de HG nr.261/2000 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite  şi HG nr.1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, însă faţă de dispoziţiile acestor acte normative cu caracter special, activitatea de procuror nu se regăseşte ca  încadrată în condiţii deosebite/speciale de muncă.

Referitor la prevederile HG nr.1822/2004, act normativ invocat de reclamantă, se constată că reglementează  stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti.

Potrivit art.6 din HG nr.1822/2004 „Stabilirea metodologiei de încadrare a locurilor de muncă şi activităţilor desfăşurate de poliţişti în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, procedura de nominalizare a personalului care îşi desfăşoară activitatea permanent sau în anumite perioade în aceste condiţii, nominalizarea locurilor de muncă, unităţilor, activităţilor şi/sau a funcţiilor, precum şi evidenţa perioadelor de activitate în aceste condiţii se fac prin norme interne de aplicare a prezentei hotărâri, aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul structurii proprii de specialitate cu atribuţii de inspecţie a muncii.”

Invocarea acestui act normativ pentru încadrarea activităţii de procuror în aceleaşi condiţii de muncă cu activitatea organelor de cercetare penală care este îndrumată şi pentru  care răspunde procurorul, motivat şi de faptul că ar fi inechitabilă şi discriminatorie această încadrare referitor la activitatea organului de cercetare penală, se apreciază că nu constituie un argument în sprijinul temeiniciei acţiunii.

În acest sens se reţine că fiecare categorie socio-profesională, respectiv familie ocupaţională are o reglementare juridică distinctă în materia organizării muncii, încadrării locurilor de muncă în condiții de muncă, salarizare, în raport de specificul fiecărei activităţi.

Dispoziţiile legale aplicabile unei categorii socio-profesionale nu se pot aplica şi altei profesii, cu referire la încadrarea activităţii în condiţii deosebite/speciale de muncă, decât în condiţiile legii, iar în cauză prevederile HG nr.1822/2004 referitoare la încadrarea activităţii în condiţii deosebite/speciale de muncă desfăşurate de poliţişti, nu se pot aplica şi activităţii procurorului.

Invocarea de către reclamantă a stării de discriminare în materia neîncadrării activităţii procurorului în condiţii deosebite/speciale de muncă, se impune a fi raportată la specificul acestei profesii care are reglementare juridică distinctă prin Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor.

 Trebuie menţionat că prin decizia nr. 821/03.07.2008 Curtea Constituțională a admis  excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art.1, art.2 al.3 şi art. 27 al.1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,  şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din considerentele acestei decizii rezultă că o interpretare a dispoziţiilor OG nr. 137/2000  prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite de lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu  norme cuprinse în alte acte normative este neconstituţional,  întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor,  consacrat în art.1 al.4 din Constituţie şi art.61 al.1 care prevede că Parlamentul este  unica  autoritate legiuitoare.

Faţă de caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 31 al.1 din Legea nr. 47/1992, rezultă că instanţa nu poate da alt înţeles şi altă aplicare legilor, decât cel prevăzut  în respectivele acte normative.

Având în vedere ansamblul considerentelor în fapt şi în drept anterior expuse, se constată că acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul P de pe lângă T M este  neîntemeiată, urmând să fie respinsă.

Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.