Litigii cu profesioniști. Clauze abuzive. Analiza clauzelor referitoare la comisionul de cordare credit, respectiv de administrare din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzelor.

Litigii cu profesioniști. Clauze abuzive. Analiza clauzelor referitoare la comisionul de cordare credit, respectiv de administrare din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzelor. Nemenţionarea în  contractul de credit a prestaţiilor efective care justifică perceperea acestor comisioane. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

- Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. 2, 6

- Directiva 93/13/CEE, 4 alin. 2, Directiva 2008/48/CE, art. 3 lit. g

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Deşi, în aparenţă, clauzele referitoare la comisionul de acordare credit, respectiv de administrare, au fost redactate în mod clar, instanţa a constatat că, de fapt, faţă de nemenționarea prestațiilor efective, care să justifice perceperea acestor comisioane, în esenţă, clauzele nu sunt definite într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul uşor inteligibil. Prin inserarea acestor clauze, contrar cerinţei bunei credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant şi consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă un procent raportat la valoarea creditului, nejustificat, prin prestaţia efectiv efectuată în schimbul său.  Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât plasează consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, obligându-l pe acesta la prestaţii disproporţionate în raport cu serviciile de care în mod efectiv beneficiază. 

Prin Decizia civilă nr. xxx a Tribunalului Specializat Mureş a fost respins apelul promovat de apelanta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 582/16.02.2018 a Judecătoriei Tg. Mureş.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs B.T. SA, în calitate de succesoare în drepturi a Băncii Bancpost, solicitând casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa rejudecării procesului pe fond şi respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare s-a arătat , cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit, că instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al acesteia cu motivarea ca acest comision nu este justificat si a fost perceput in baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este calificata de art. 4 alin.1si2 din Legea nr, 193/2000.

Caracterul negociat al clauzei referitoare comisionul de acordare credit rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna acelaşi în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între B. S.A.. şi clienţii săi, existând şi cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de acelaşi tip, relevă faptul ca subscrisa accepta negocierea acestei clauze şi, deci, neîndeplinirea condiţiei privitoare la inexistenţa unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauzei contractuale nu poate fi imputata operatorului bancar ci, neglijentei clientului. Nici nu era necesară stipularea unor prevederi în contractul de credit care să explice pentru ce este perceput acest comision întrucât, din chiar denumirea lui rezultă că au fost avute în vedere prestaţiile efectuate de bancă constând în analizarea documentelor necesare acordării creditului, iar nu punerea la dispoziţia băncii a documentelor necesare creditării, precum şi analiza bonităţii clientului.

Instanţa de control judiciar ar fi trebuit sa retina criticile formulate ca fiind întemeiate, in ceea ce priveşte modul dc redactare al clauzei referitoare la comisionul de acordare, aceasta fiind neechivoca, in condiţiile in care s-a menţionat suma exacta, exprimata ca si procent din valoarea totala a creditului, iar referitor la norma stipulata prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, trebuie precizat ca acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente intocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii si garantiilor aferente, nu doar comision de analiza.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio legislaţie care sa il interzică, astfel ca perceperea lui nu contravenea legii, fiind perfect legala. Mai mult decât atât, acest comision a intrat in legalitate si ulterior încheierii convenţiei prin OUG nr. 50/2010.

Comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit. Preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, iar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi preţul acestui serviciu, trebuie reamintit că nu se poate pune problema existenţei unei proporţionalităţi între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit în schimb. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acest fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipularii clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

Totodată, legislaţia în vigoare în momentul încheierii contractului de_credit_nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu a fost invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de acordare credit în contractul de credit.

Cu privire la clauzele din contractul de credit privind aspectele dobânzii variabile si dreptul băncii de a modifica dobânda, prima instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru in detrimentul consumatorului, ca nu au fost negociate, acestea fiind abuzive in conformitate cu art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000.

Nu poate considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între Bancpost şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil sa aiba puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corecta si determinanta a consecinţelor actului juridic pe care il semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune pârtilor intocmai ca legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin.1 Cod Civil de la 1864, se deprinde concluzia ca si actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel incat consumatorul sa poată anticipa producerea consecinţei in ipoteza producerii situaţiei.

Terminologia folosita pentru dobânda de referinţa nu este una confuza, iar in contract s-a prevăzut in mod clar periodicitatea modificării dobânzii dc referinţa variabile, element esenţial intr-un contract de credit.

Respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită reclamanţilor - apelanţi de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi, în cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat dc ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minune obligatorii, costul cu provizionarca obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe si nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor Bancpost.

Cu privire la comisionul de administrare credit, clauza prin care a fost instituit acest comision nu are caracter abuziv întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut in cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi sa respecte următoarele reguli: in contractul de credit/depozit se vor menţiona si costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad in sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Totodată, comisionul de administrare a creditului a fost ulterior prevăzut expres si de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, in cuprinsul art. 36 alin. (3), potrivit căruia „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarca/imegistrarc/efcctuarea de operaţiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".

Întrucât respectivul tip de comision este reglementat in cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, nici nu era necesara definirea acestuia in cuprinsul contractului de credit. De asemenea, trebuie avut in vedere faptul ca accesând un credit de la o banca, se iniţiază o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp si de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumuta de la banca o suma de bani si, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei, care este dobânda. In realitate, lucrurile sunt mai complexe.

Pana a se ajunge la intrarea efectiva in posesia banilor si la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifica documentaţia depusa in vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condiţiilor necesare in acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp si de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profita clientului împrumutat, este firesc ca si costurile sa fie suportate de client.

Intimaţii au formulat concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:

Prin recursul declarat împotriva Deciziei  nr. 833/A/04.12.2018 a Tribunalului Specializat Mureş,  recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, opinând că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor  de drept material, fiind invocate mai multe aspecte ce urmează a fi analizate în continuare, relativ la prevederile contractuale constatate ca fiind abuzive.

Referitor la posibilitatea instanţei de  analizare a caracterului abuziv al celor 3 clauze puse în discuţie, respectiv posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii, comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare lunară, instanţa de recurs va reţine că prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE are următorul conţinut: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă  parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Noţiunea de preţ al contractului, definit ca fiind contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, este folosită, atât în reglementarea naţională, cât şi în cea comunitară prin raportare la sintagma „raport calitate preţ”, precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.

Aşa fiind, sensul instituit de aceste reglementări este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce se poate ivi în cadrul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

În consecinţă, noţiunea de „cost total al creditului” are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului”, dobânda, comisioanele şi taxele, fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În acelaşi sens, Directiva 2008/48/CEa Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g defineşte „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce  trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor…”

Articolul 4 alin 6 din Lg. 193/2000 nu exclude „ab initio” controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil. Acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepţie – doar în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Raţiunea acestui act normativ constă în poziţia de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al celor 3 clauze care fac obiectul cauzei, respectiv modificarea unilaterală a dobânzii, comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, se va constata că soluţia instanţei de apel este ferită de orice critici. Referitor la ambele clauze, Curtea constată că împrejurarea că reclamanții au fost de acord, prin semnarea contractului de credit, să plătească aceste comisioane, în condițiile în care este evident că aceste clauze nu sunt negociate, nu înlătură caracterul abuziv al acestora.

În acest sens, Curtea are în vedere că raţiunea prevederilor Legii nr. 193/2000 constă în poziţia de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului, banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Tot cu privire la dovada negocierii cu reclamanţii a clauzelor contestate, Curtea constatată că, deși sarcina probei revenea băncii, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Lega nr. 193/2000, nu s-a probat negocierea lor directă, iar simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii, negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant.

Împrejurarea că aceste clauze contestate au putut fi cunoscute de către împrumutaţi de la momentul încheierii contractului, nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceștia, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul  – instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Deşi, în aparenţă, clauzele referitoare la comisionul de acordare credit , respectiv de administrare, au fost redactate în mod clar, tribunalul constată că, de fapt, faţă de nemenționarea prestațiilor efective, care să justifice perceperea acestor comisioane, în esenţă, clauzele nu sunt definite într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul uşor inteligibil.

Instanţa constată că aceste comisioane intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000, întrucât elementele care au stat la baza perceperii acestora şi contraprestaţia pe care o are în vedere, din partea Băncii care le-a perceput nu este detaliată în cuprinsul contractului sau a vreunui act adiţional, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenţiei nu există informaţii asupra a ceea ce plăteşte, asupra contraprestaţiei de care beneficiază.  Prin inserarea acestor clauze, contrar cerinţei bunei credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant şi consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă în mod nejustificat un procent raportat la valoarea creditului, nejustificat, prin prestaţia efectiv efectuată în schimbul său.  Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât plasează consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, obligându-l pe acesta la prestaţii disproporţionate în raport cu serviciile de care în mod efectiv beneficiază. 

Instanţa va respinge susţinerile Băncii conform cărora comisionul de acordare este determinat de anumite cheltuieli efectuate de bancă în vederea încheierii contractului, având în vedere că nu sunt menţionate, în cuprinsul convenţiei criterii certe de justificare a acestuia, iar cheltuielile generate de întocmirea contractului de credit, a contractului de garanţii şi a graficului de rambursare, nu pot determina perceperea unui comision al cărui valoare este stabilită la 2,0% din valoarea creditului acordat.

De altfel, ulterior încheierii contractului, prin dispozițiile art. 36 alin. 2 din OUG 50/2010 astfel cum a fost modificat prin Lg. 288/2010, legiuitorul a prevăzut posibilitatea pentru bancă de a stabili un comision de analiză dosar/comision unic (ce poate fi justificat de cheltuielile cu întocmirea contractului de credit) însă, doar în sumă fixă și nu în procent calculat la valoarea creditului, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit, în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.

Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru comisionul de administrare lunară, a cărui valoare de 0,06% aplicabil la valoarea soldului curent nu poate fi justificată, în condiţiile în care nu sunt prevăzute în nici un  fel operaţiunile prestate în schimb de către bancă.

În ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda aplicabilă contractului, se va constata de asemenea că această clauză face abstracţie de regulile bunei-credinţe în raporturile contractuale, permiţând băncii să intervină asupra unui element esenţial al contractului, respectiv dobândă şi comisioane, fără a justifica în nici un fel această intervenţie. Se va reţine astfel că nu a fost prevăzut nici un fel de criteriu obiectiv, previzibil pentru consumator, în prezenţa căruia banca să aibă dreptul de a modifica costurile creditului, clauza în discuţie fiind redactată la modul general, lăsând loc de interpretări multiple. Ori, având în vedere poziţia de inferioritate a consumatorului în raport cu banca, astfel de interpretări pot fi făcute în defavoarea sa.

Instanţa de recurs va constata că prin motivele de recurs recurenta a arătat faptul că structura dobânzii variabile poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minune obligatorii,etc. Ori, se va constata că tocmai aceste  posibile variaţii nu au fost inserate în contract, pentru a da posibilitatea consumatorului să cunoască care anume elemente pot conduce la modificarea dobânzii sau a comisioanelor.

Curtea va constata astfel că aprecierile instanţei de apel asupra acestor aspecte au fost legale şi temeinice şi au avut în vedere legislaţia aplicabilă în domeniul protecţiei consumatorilor, nefiind încălcate sau aplicate în mod greşit normele de drept material, ca urmare nefiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, sens în care recursul astfel formulat urmează a fi respins ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare