Decizie de sancţionare disciplinară. Caracterul restrictiv al dispoziţiilor înscrise în art. 251 şi art. 252 alin. 2 lit. b c. muncii. Efecte juridice. Limitele de analiză în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea raportat

Din punct de vedere procesual, faţă de dispoziţiile art. 477 C.pr.civ, se reţine că devoluţiunea în apelul formulat de apelantul contestator a vizat sancţiunea invocată a nulităţii deciziei de concediere pe cele două temeiuri, respectiv încălcarea prevederilor art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii şi nelegalitatea constituirii comisiei de disciplină, iar devoluţia în apelul CNAIR a vizat excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, respectiv temeinicia deciziei de sancţionare disciplinară.

În raport de dispoziţiile art. 248 C.pr.civ, analizând prioritar sancţiunea nulităţii deciziei de sancţionare disciplinară contestată, se reţine că principala critică din apelul formulat a vizat greșita aplicare a legii de către prima instanţa a dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii, arătându-se că textele invocate în cuprinsul deciziei sunt generice şi nu individualizează în nici un fel vreo obligaţie concretă pe care contestatorul ar fi încălcat-o.

Or, faţă de tezele defensive susţinute, Curtea reţine că este real că în sens substanţial – art. 252 alin. 2 C.muncii – decizia de sancționare disciplinară este un act formal, iar conținutul acesteia este impus prin norme imperative, sub sancțiunea nulității. Însă legea stabileşte doar mențiunile obligatorii ale deciziei de sancționare disciplinară, fără a preciza conținutul acestora, iar sancţiunea nulităţii care conduce la ineficacitatea totală a actului juridic trebuie interpretată restrictiv doar în condițiile în care decizia  nu cuprinde menţiunile obligatorii impuse de textul legal. În consecinţă, decizia de sancţionare disciplinară este legală atâta vreme cât textele sunt indicate cu destulă claritate pentru a se cunoaşte prevederile convenţionale apreciate de către angajator ca fiind încălcate de salariat, în cadrul procedurii de sancţionare disciplinară. Din punct de vedere jurisdicțional, dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii nu pot fi interpretate în sensul unei obligaţii exhaustive  a angajatorului. În acest sens, indicarea prevederilor statutare, regulamentare sau convenţionale apreciate de angajator ca fiind încălcate se subsumează finalităţii protecţiei salariatului, legea impunând determinare precisă a normei pozitive şi exprese încălcate de către angajat, pentru că analiza conţinutului abaterii disciplinare va fi limitată procedural strict la textul invocat în cuprinsul deciziei. Lipsa expunerii clare şi precise a normativului intern încălcat lipsește în mod efectiv salariatul de exerciţiul dreptului la apărare, în condiţiile în care o faptă, în materialitatea sa, poate constitui abatere disciplinară, în sens juridic, doar dacă prin conduita sa salariatul a încălcat o prevedere, în sens larg, aplicabilă și cunoscută de către acesta. 

Pentru aceste raţiuni, eludarea totală a cerinţei  prevăzute de art. 252 alin. 1 lit. b C.muncii atrage nulitatea deciziei de sancţionare, lipsind premisa antrenării răspunderii disciplinare, însă celelalte neregularități nu sunt de natură a invalida formal actul sancţionator, având efecte în verificarea temeiniciei acestuia. În acest sens, angajatorul va fi limitat de propriul act decizional emis, care constituie obiect al controlului jurisdicţional şi în raport de prevederile căruia se vor verifica condiţiile răspunderii disciplinare, ca formă specială de răspundere în cadrul raporturilor de muncă.

Faţă de aceste premise interpretative a normei invocate, trebuie concluzionat că decizia de sancţionare disciplinară nr. 3/6525 din 02.08.2018 îndeplinește criteriul formal impus de art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii, angajatorul reţinând că salariatul a încălcat art. 9.2 alin. 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, care prevede că salariații  au obligația să cunoască si sa respecte prevederile CCM și CIM, prevederile ROF, RI și dispozițiile Consiliului de Administrație/ Consiliul Director , precum şi art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA care prevăd că salariații trebuie să îndeplinească atribuțiile de serviciu conform fişei de post, să execute lucrările încredințate în condiții de calitate corespunzătoare și orice dispoziție legală a conducătorului ierarhic.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, dispoziţiile art. 36 alin. 2 și 5 din Regulamentul Intern CNADNR SA 2015 indicate de angajator nu se circumscriu dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. b C.muncii, ci prevederilor art. 252 alin. 2 lit. d C.muncii. Legea substanţială face o distincţie netă între prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă încălcate (art. 252 alin. 2 lit. b C. muncii), respectiv temeiurile de drept în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară (art. 252 alin. 2 lit. d C.muncii). Din punct de vedere juridic, nu se poate reţine că angajatul încălca dispoziţiile ce definesc abaterea disciplinare, ci că acesta săvârşeşte abaterea disciplinară astfel cum este definită în reglementările interne ale angajatorului, acesta reprezentând temeiul aplicării sancţiunii.

În consecinţă, în raport de conţinutul concret al deciziei contestate, apare ca suficientă modalitatea de indicare a prevederilor încălcate de salariat, motiv pentru care instanța de apel apreciază că în mod corect prima instanţa a concluzionat că decizia contestată satisface, sub acest aspect, exigenţa dispozițiilor art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii.

În ceea ce privește nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe temeiul că în cauză cercetarea disciplinară a fost efectuată de o comisie nelegal constituită, apelantul a invocat că raporturile de muncă au fost direct stabilite cu CNAIR, fiind direct subordonat Directorului General al CNAIR, iar orice acte emise de directorul general regional, nu respectă principiul ierarhiei și subordonării ierarhice existent în cadrul relațiilor de muncă.

În limitele devoluţiunii, instanţa de apel reţine că potrivit art. 251 alin. 1 C. muncii sub sancțiunea nulității absolute nici o măsură disciplinară, cu excepţia avertismentului scris nu poate fi dispusă înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi text, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Ca normă de excepţie, art. 251 C.muncii trebuie interpretat restrictiv. Din aceasta perspectivă, dispoziţiile legale prevăd sub sancţiunea nulităţii absolute doar neefectuarea cercetării disciplinare. În consecinţă, celelalte neregularități privind efectuarea cercetării disciplinare pot conduce la anularea procedurii urmate, doar în condițiile dreptului comun prin dovedirea vătămării  suferite şi invocarea acesteia în termenul procedural.

Mai mult, legalitatea oricărui act juridic este supusă condiţiilor de fond şi de formă la data realizării acestuia. Or, invocând nelegalitatea constituirii comisiei de cercetare disciplinară, analiza acestei teze defensive trebuie raportată la situaţia juridică existentă la data desemnării comisiei, respectiv data emiterii deciziei 237/14.06.2018 a Directorului regional.

La data de 14.06.2018, în raport de prevederile deciziei nr. 1959/ 27.11.2017 emise de angajator, contestatorul X fusese revocat din funcţia de Director regional şi trecut pe un post corespunzător pregătirii sale profesionale în cadrul CNAIR SA. Este real că salariatul a contestat aceasta deciziei, însă contestaţia formulată nu are efect suspensiv de executare în raporturile de muncă. De asemenea, chiar dacă decizia de revocare nr. 1959/27.11.2017  a fost anulată de instanța de judecată prin sentința civilă nr. 959 pronunţată de Tribunalul Iaşi, la data de 31.05.2018 în dosarul nr. X/99/2017, ce a rămas definitivă prin decizia Curții de Apel Iași nr. 837/11.12.2018, pronunţarea soluţiei iniţiale la data de 31.05.2018 nu a operat de drept o repunere în situaţia anterioară a părţilor raportului de muncă. Este real că art. 274 C.muncii stabileşte că hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, însă caracterul executoriu de drept nu echivalează din punct de vedere juridic cu executarea titlului de plin drept, ci permite potrivit art. 448 C.pr.civ. executarea provizorie a hotărârii. Or, potrivit art. 622 alin. 1 şi 2 C.pr.civ. obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. Din nicio probă administrată la dosarul cauzei nu a rezultat că la data de 14.06.2018, sentinţa civilă nr. 959/31.05.2018 fusese pusă în executare, sentinţă care la acea dată nici nu fusese comunicată părţilor. În consecinţă, la data numirii comisiei de disciplină, în organigrama angajatorului contestatorul ocupa un post de execuţie în cadrul DRDP Iaşi şi în raport de situaţia factuală premisă, desemnarea comisie de disciplină de către conducătorul ierarhic al subunităţii în care salariatul îşi îndeplinea sarcinile şi atribuţiile era legală, fiind corespunzătoare modalităţii de organizare teritorială a companiei angajatoare şi în considerarea poziţiei execuţionale alocate în mod unilateral.

În consecinţă, pentru aceste considerente, niciunul din motivele de nulitate nefiind sustenabil, Curtea de Apel respinge apelul formulat de apelantul contestator X prin S.D.E.R.

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta pârâta CNAIR - SA raportat la excepția prescripției dreptului de a dispune aplicare a sancţiunii disciplinare, excepţie invocată de contestatorul X, criticile formulate sunt fondate.

Prima instanţa şi-a întemeiat soluţia apreciind că „la punctul 1 din decizia contestată ca fapte săvârșite de contestator și reținute de intimată, instanța observă că se regăsesc și „refuzul a fost manifestat și anterior atât când s-a încercat comunicarea adreselor cu nr. 2/9.01.2018 și 2/2630/26.01.2018”. Or, statuarea primei instanţe are la baza o analiză trunchiată şi disociată a actului sancţionator contestat. Astfel în cuprinsul deciziei nr. 3/6525/02.08.2018 s-a prevăzut expres la punctul 1 „fapta salariatului constă în aceea că data de 11.06.2018, când un reprezentat din cadrul serviciului Resurse Umane al DRDP Iaşi s-a deplasat la SDN Iaşi – locaţie în care dl. X susţine că îşi desfăşoară activitatea – pentru a-i înmâna acestuia sub semnătură comunicarea nr. 2/15765/11.06.2018 prin care se revine la comunicările nr. 2/954/09.01.2018 şi 2/2630/26.01.2018 şi prin care este invitat la conducerea DRDP Iaşi în vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe un post de execuţie, conform notei de informare a CNAIR SA nr. 92/95509/06.12.2017 ca urmare a revocării din funcţia de Director Regional DRDP Iaşi prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al CNAIR SA nr. 33/21.11.2017, fără un motiv obiectiv, a refuzat primirea acestei adrese. Refuzul a fost a fost manifestat și anterior atât când s-a încercat comunicarea adreselor cu nr. 2/9.01.2018 și 2/2630/26.01.2018, cât şi cu privire la alte informări cu privire la aceasta situaţie de fapt, ajungându-se până la comunicarea lor prin executor judecătoresc.”

Or, din modalitatea de descriere a faptei rezultă indubitabil că fapta în materialitatea sa imputată salariatului a fost exclusiv cea privind refuzul din 11.06.2018 de primire a adresei nr. 2/15765/11.06.2018, fără un motiv obiectiv. Este real că în paragraful 1 se face trimitere la manifestarea anterioară a altor refuzuri privind recepţionarea unor informări/adrese ale angajatorului, dar acestea au exclusiv circumstanţial, privind împrejurările săvârşirii faptei. Aceasta concluzie rezultă cu necesitate din modul de formulare imperativ fapta constă în aceea că în data de 11.06.2018 fără un motiv obiectiv a refuzat primirea acestei adrese. Caracterul determinat al datei abaterii, utilizarea formei de singular cu privire la obiectul material al abaterii (n.n. – aceasta adresă) sunt repere suficiente în aplicarea interpretării gramaticale ce permit concluzia logică că prin actul sancţionator s-a imputat o singură faptă, în materialitatea sa, respectiv cea din 11.06.2018.

În consecinţă, toate apărările contestatorului referitor la prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, referindu-se doar la actele anterioare datei de 11.06.2018 depăşesc limitele înseşi ale actului sancţionator, sens în care şi soluţia primei instanţe este lipsită de temei, iar aplicarea sancţiunii pentru fapta din 11.06.2018 s-a realizat în termenul prevăzut de art. 252 alin. 1 C.pr.civ, motiv pentru care se va respinge excepția prescripției  dreptului de a dispune aplicare a sancţiunii disciplinare, excepţie invocată de contestatorul X.

În ceea ce priveşte soluţia vizând temeinicia deciziei de sancţionare disciplinară se reține prioritar că obiectul litigiului este determinat prin prisma actului de sesizare al instanței, respectiv contestație împotriva deciziei de sancționare nr. deciziei nr. 1959/27.11.2017. În acest sens, nici intimata, nici instanța nu poate reține aspecte faptice sau juridice peste conținutul actului decizional intern, al cărui legalitate și temeinicie se analizează exclusiv prin raportare la conținutul său intrinsec și la normele legale în vigoare la momentul edictării sale.

Or, în raport de descrierea faptei din decizia de sancţionare disciplinară, astfel cum a fost anterior expusă detaliat, se reține că s-a imputat de către intimata salariatului X că a refuzat primirea comunicării nr. 2/15765/11.06.2018, fără motiv obiectiv, încălcând dispoziţiile art. 9.2 alin 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, care prevede că salariații au obligația să cunoască și să respecte prevederile CCM și CIM, prevederile ROF, RI și dispozițiile Consiliului de Administrație/Consiliul Director, precum şi art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA care prevăd ca salariații trebuie să îndeplinească atribuțiile de serviciu conform fișei de post, să execute lucrările încredințate în condiții de calitate corespunzătoare și orice dispoziție legală a conducătorului ierarhic.

În raport de aspectele faptice, se reține pe de o parte, adresa nr. 2/15765/11.06.2018 reprezintă o invitaţie la conducerea DRDP Iaşi în vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe un post de execuţie, conform notei de informare a CNAIR SA nr. 92/95509/06.12.2017 ca urmare a revocării din funcţia de director regional prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al CNAIR - SA nr. 1959/27.11.2017 era în sarcina apelantei angajator să identifice obligaţia legală, regulamentară, convenţională sau dispoziţia obligatorie încălcata de salariat, în sensul art. 247 C.muncii.

Or, refuzul primirii unei invitaţii nu interferează cu obligaţia generică înscrisă în art. 9.2 alin 2 lit. a din CCM CNAIR - SA, ce stabileşte salariații au obligația să cunoască și să respecte prevederile CCM și CIM, întrucât în nici una din obligaţiile instituite nu se referă la modalitatea de recepţie a actelor interne. În ceea ce priveşte art. 9.2 alin. 2 lit. b din CCM CNAIR - SA este indubitabil că primirea adresei nu se circumscria îndeplinirii atribuţiilor de serviciu sau executării lucrărilor încredinţate. Rezultă că singura teză posibil a-i fi circumscrisă fapta imputată viza „executarea dispoziţiei legale a conducătorului ierarhic”, adresa fiind semnată de director regional ing. Y. Or, adresa nr. 2/15765/11.06.2018 este intitulată „referitor la revocarea funcţiei de conducere” şi impune prezentarea „în vederea stabilirii de comun acord a trecerii pe un post de execuţie”. Așadar, dispoziţia invocată de angajator ca fiind obligatorie vizează punerea în executare a deciziei de revocare din funcţie, decizie care deja fusese anulată prin sentinţa civilă nr. 959/31.05.2018 a Tribunalului Iaşi. Chiar dacă aceasta soluţie nu fusese pusă în executare aşa cum s-a arătat, actul fusese deja invalidat jurisdicţional, iar angajatorul nu se putea prevala în continuare de forța sa juridică. Chiar de s-ar aprecia în sens contrar, susţinut de angajator, că la data de 11.06.2018, în lipsa comunicării hotărârii, decizia de revocare şi actele subsecvente beneficiau în continuare de forţa juridică, totuşi trebuie remarcat că lipseşte orice baza legală a impunerii unui „acord privind funcţia de execuţie”, astfel că dispoziţia conducătorului ierarhic nu se circumscrie prevederilor art. 247 alin. 2 C.muncii. Caracterul unilateral al revocării din funcţie determină ca actele subsecvente de punere în executare să împrumute acelaşi caracter, iar acordul părţilor poate interveni doar în condiţiile unei depline autonomii şi libertăţi de voinţă a salariatului. Din aceasta perspectivă, subordonarea ierarhică a salariaților nu poate echivala cu înfrângerea voinţei lor individuale şi nu poate legitima poziţii autocrate ale angajatorului. Dificultățile referitoare la managementul intern îşi pot găsi soluţii în aplicarea normativului privitor la raporturile de muncă, fără a putea transgresa în sfera răspunderii disciplinare lipsa concursului salariatului în aflarea unor soluţii mai facile, în condiţiile în care acordul salariatului nu poate fi impus, ci trebuie liber acordat. În consecinţă, elementul material al faptei - (refuzul primirii) nu are caracter ilicit, întrucât nu încalcă nici o normă legală şi nici regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici art. 247 C. muncii.

În consecinţă, pentru aceste considerente, fapta neconstituind abatere disciplinară, în mod corect prima instanţa a admis acţiunea şi a anulat decizia de sancţionare disciplinară.

În consecință, pentru considerentele expuse Curtea admite apelul promovat de apelanta pârâtă CNAIR - SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 632/19.04.2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte în sensul că respinge excepția prescripției dreptului de a dispune aplicarea sancţiunii disciplinare, excepţie invocată de contestatorul X.

Domenii speta

Spete similare