Ordonanță de plată – contract încheiat cu o unitate administrativ-teritorială

În fapt, la data de 26.05.2016, debitoarea Comuna R, în calitate de beneficiar, şi creditoarea SC C SRL, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii dirigenţie de şantier nr. ..., având ca obiect servicii de dirigenţie de şantier pentru construcţii de drumuri pentru obiectiv „Modernizare drumuri prin asfaltare în comuna R, jud. I”, pentru un preţ de 59.350 lei, fără TVA. Prin art. 4.2 din contract s-a stabilit că plata preţului se va efectua o dată pe lună, în termen de 5 zile de la data emiterii facturii de către prestator.

Creditoarea şi-a executat obligaţiile ce îi reveneau conform contractului nr. ..., astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 3329/21.09.2017, la pct. 6.1 din procesul-verbal menţionându-se că lucrările s-au realizat în totalitate în conformitate cu prevederile din priect şi autorizaţia de construire.

Până la data de 03.07.2017, s-a achitat din preţul stabilit suma de 25.000 lei, fără TVA, conform extraselor de cont de la filele 53-56.

La data de 03.11.2017 a fost emisă factura seria 2017 nr. 041 pentru serviciile de dirigenţie de şantier, pentru suma de 40.876,50 lei, din care 34.350 lei preţ şi 6526,50 lei TVA.

Această factură a fost achitată parţial de către debitoare, conform ordinelor de plată şi extraselor de cont de la filele 57-60, rămânând un rest neachitat de 18.882,25 lei.

Cu titlu prealabil, instanța constată că cererea este formulată de creditoare pe calea procedurii speciale a ordonanței de plată, reglementată de art. 1014 – 1025 Titlul IX din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul acestor dispoziţii reiese că cererea prin care se declanşează procedura ordonanţei de plată trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale, trei condiţii speciale de admisibilitate.

Astfel, în primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanţă a cărei obligaţie corelativă constă în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani.

În al doilea rând, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Potrivit art. 663 C.pr.civ., creanţa este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

A treia condiţie de admisibilitate se referă la izvorul obligaţiei, acesta trebuind să fie un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Având în vedere starea de fapt reţinută mai sus şi înscrisurile aflate la dosar, instanţa constată că sunt îndeplinite în cauză condiţiile de admisibilitate ale procedurii ordonanţei de plată.

Astfel, cererea are ca obiect plata sumei de 18.882,25 lei, reprezentând prețul stabilit prin contractul nr. ....

Totodată, creditoarea este titulara unei creanţe certe, existenţa neîndoielnică a acesteia rezultând din contractul de prestări servicii nr. ... şi din factura fiscală seria 2017 nr. 041/03.11.2017. De asemenea, creanţa datorată este lichidă, debitul principal fiind în cuantum de 18.882,25 lei, aşa cum rezultă din cuprinsul facturii fiscale, având în vedere plăţile parţiale efectuate. În plus, creanţa este exigibilă, potrivit art. 4.2 din contract plata urmând a fi efectuată în termen de 5 zile de la emiterea facturii fiscale.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, instanţa reţine că izvorul obligaţiei are natură contractuală, fiind reprezentat de contractul de prestări servicii încheiat între părți.

De asemenea, debitoarei i-a fost comunicată la data de 22.07.2019, prin intermediul executorului judecătoresc, somația prevăzută de art. 1015 alin. 1 C.pr.civ.

Potrivit art. 1270 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar conform art. 1516 al. (1) C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. În plus, aşa cum rezultă din art. 1548 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, în măsura în care creditorul face dovada existenţei creanţei, respectiv a obligaţiei de plată, debitorul este prezumat în culpă cu privire la neexecutarea obligaţiei, atâta vreme cât nu dovedeşte executarea sau imposibilitatea de executare datorată cazului fortuit sau forţei majore.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile contractuale, instanţa reţine că acestea sunt: existenţa unei neexecutări a obligaţiei din partea pârâtului, un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului. Totodată, se cere ca pârâtul să fi fost pus în întârziere sau să fie de drept în întârziere.

Făcând aplicarea dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă contractuală la situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că pretenţiile creditoarei sunt întemeiate.

Astfel, instanţa reţine că creditoarea a făcut dovada încheierii contractului nr. ..., din care decurge creanţa sa.

Susținerea debitoarei privind faptul că preţul stabilit în contract este prea mare şi contravine dispoziţiilor art. IV.2 pct. 2 din anexa 2.5 a HG nr. 363/2010 nu prezintă relevanţă în cauză, nu atrage nulitatea contractului, ci echivalează cu invocarea propriei culpe pentru a justifica neexecutarea propriilor obligaţii contractuale. Totodată, OUG nr. 6/2017, invocată de către debitoare nu era în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi, care datează din anul 2016.

La data încheierii contractului, erau în vigoare dispoziţiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, care prevăd că „(1) Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

(2) Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:

a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament şi creditelor bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor art. 21;

b) realizarea veniturilor;

c) angajarea şi utilizarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament şi creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;

f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări de investiţii publice;

g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;

h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.”

Cu toate acestea, art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, instituie obligații în sarcina ordonatorului de credite, iar nu în sarcina celor ce intră în raporturi contractuale cu persoanele juridice de drept public. În cazul în care reprezentanții debitoarei au acționat cu nerespectarea dispozițiilor legale, debitoarea nu poate imputa acest fapt partenerilor contractuali, ci se poate întoarce împotriva reprezentanților care i-au angajat răspunderea.

Mai mult decât atât, deşi debitoarea a invocat faptul că la data atribuirii contractului, valoarea iniţială a lucrărilor a fost ajustată în sensul diminuării, aceasta nu a depus niciun înscris doveditor. Oricum, chiar şi în ipoteza în care ar fi dovedit acest fapt, în condiţiile în care în contractul încheiat între părţi s-a determinat exact preţul în valoare de 59.350 lei, fără TVA, iar nu determinabil în funcţie de valoarea lucrărilor, o eventuală modificare a preţului putea interveni doar ca urmare a acordului părţilor, aspect prevăzut inclusiv în contractul încheiat, la art. 12.1.

Odată dovedită existenţa obligaţiei de plată, debitoarei îi revine sarcina probei privind executarea acestei obligaţii. Raportat la obligaţia contractuală asumată, debitoarea are totodată posibilitatea de a invoca şi dovedi existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, dintre cele limitativ prevăzute de lege (caz fortuit, forţă majoră sau culpa creditoarei).

În cauza de față, creditoarea a făcut dovada executării propriei obligații, astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 3329/21.09.2017, aspect necontestat de către debitoare.

Cu toate acestea, debitoarea nu şi-a executat propriile obligaţii, respectiv nu a achitat în totalitate preţul stabilit, rămânând un rest neachitat în valoare de 18.882,25 lei, care include TVA.

Referitor la susţinerea debitoarei privind faptul că acţiunea creditoarei ridică probleme ce nu pot fi dezlegate pe calea procedurii speciale a ordonanţei de plată, impunându-se administrarea unor altor probe, inadmisibile, instanţa constată că niciuna dintre părţi nu a invocat aspecte care să necesite administrarea unui probatoriu diferit decât cel ce constă în înscrisuri. Mai mult decât atât, debitoarea nici măcar nu a precizat care ar fi aceste probe inadmisibile şi ce ar dovedi probele, ci a solicitat doar încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel, susţinerile acesteiea sunt în mod vădit neîntemeiate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 1022 C. pr. civ., instanța urmează să admită cererea formulată de creditoarea SC C SRL, în contradictoriu cu debitoarea COMUNA R, astfel cum a fost precizată și va ordona ca, în termen de 20 zile de la comunicarea prezentei ordonanţe, debitoarea să plătească creditoarei suma de 18.882,25 lei reprezentând rest preţ neachitat conform facturii seria 2017 nr. 041/03.11.2017, ce include TVA.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către creditoare, potrivit art. 453 alin. (1) C.p.c. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Având în vedere faptul că pretenţiile creditoarei urmează să fie admise de către instanţă, instanța va obliga debitoarea la plata sumei de 1.360 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1100 lei reprezentând onorariu avocațial conform chitanței nr. 17/04.06.2019 şi chitanţei nr. 36/04.09.2019, 60 lei, reprezentând contravaloare comunicare notificare conform facturii fiscale de la fila 20 și suma de 200 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată.

Instanţa nu va o obliga pe debitoare să plătească şi suma de 60 lei achitată conform chitanţei seria BAJA ID 2019 nr. 18 din 25.06.2019, având în vedere că, potrivit facturii BEJ ID 2019 1736/25.06.2019, aceasta corespunde unei notificări ce poartă numărul N 10/I/2019. Or, la dosar nu există dovada unei notificări care să poarte acest număr. Mai mult decât atât, cum legea impune ca somarea debitorului să se facă o dată, faptul că creditorul alege să îl someze pe debitor de mai multe nu poate atrage obligaţia debitorului de a achita contravaloarea tuturor acestor notificări.

Domenii speta

Spete similare