Ordonanță de plată. Necesitatea administrării unor probe incompatibile cu procedura specială. Reducerea onorariului avocațial

Hotărâre 2529000 din 23.10.2019


În fapt, între cele două părți s-a încheiat contractul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, la tarife reglementate, nr. 1673843 5 din 25.03.2005, pe o perioadă nedeterminată, pentru locul de consum situat în ..., în baza căruia creditoarea a emis o serie de facturi fiscale în perioada 17.07.2017-13.11.2017, cu obligaţia corelativă a debitoarei de a achita contravaloarea acestora la data scadenţei.

Ca urmare a neachitării facturilor la termenul convenit, creditoarea a procedat la calcularea de penalităţi de întârziere prin aplicarea unui procent de penalitate de 0,04% pe zi de întârziere, calculate de la scadenţa fiecărei facturi.

Întrucât debitoarea nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise în executarea contractului anterior menționat, la data de 22.03.2019, creditoarea a procedat la somarea și notificarea acesteia prin executor judecătoresc, în conformitate cu dispoziţiile art. 1015 C.pr.civ., referitoare la comunicarea somaţiei în cazul procedurii ordonanţei de plată, dovada fiind ataşată la dosar (f. 13-16), conform art. 1017 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ.

În drept, analizând dispozițiile art. 1014 alin. 1 C.proc.civ., instanța reține că legiuitorul a impus anumite condiţii de admisibilitate privind procedura specială a ordonanţei de plată, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani,  existența creanţei să rezulte dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, iar contractul să fie constatat printr-un înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanţei de plată rezultă că aceasta este pusă la dispoziţia creditorilor în vederea recuperării cu celeritate a debitului, în măsura în care aceștia dețin o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-un contract civil însuşit de părţi prin semnătură, care însă nu este titlu executoriu potrivit legii.

În acest sens, instanța reține că procedura ordonanţei de plată se întemeiază pe o aparenţă a dreptului de creanţă al creditorului, fără a fi posibilă efectuarea unei analize complexe a fondului raporturilor juridice dintre părți, pe baza unui probatoriu amplu, precum depoziţii testimoniale, expertize, prezumții, conform procedurii de drept comun.

Cu titlu preliminar, având în vedere obiectul cauzei, respectiv emiterea unei ordonanțe de plată, instanța constată îndeplinită procedura prealabilă de comunicare a unei somații de plată, prevăzută de art. 1015 alin. 1 coroborat cu art. 1017 alin. 2 C.proc.civ., în acest sens fiind atașată somaţia nr. 145/20.03.2019 şi dovada comunicării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.

Susţinerile debitoarei privitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile de comunicare a somaţiei de către creditoarea din prezenta cauză, în condiţiile în care notificarea a fost trimisă de E SRL, în lipsa unui mandat acordat în acest sens de către EE SA, nu pot fi reţinute de instanţă, fiind neîntemeiate.

Astfel, arată instanţa faptul că raţiunea instituirii acestei proceduri prealabile a avut la bază necesitatea oferirii unei oportunităţi reale de soluţionare a diferendului pe cale amiabilă, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei, iar condiţia depunerii dovezii de comunicare la dosar a somaţiei are drept obiectiv posibilitatea verificării de către instanță, dincolo de orice dubiu, a îndeplinirii acestei proceduri speciale.

În cauza de față, procedura prealabilă a fost îndeplinită de către creditoare, somația fiind trimisă către debitoare la sediul acesteia prin intermediul executorului judecătoresc, aspect care nu a fost contestat de către debitoare. Pe de altă parte, împrejurarea că somaţia a fost trimisă de către E SRL fără a se depune dovada mandatului în acest sens nu poate conduce la respingerea ca inadmisibilă a prezentei cereri, întrucât nicio prevedere legală nu impune necesitatea depunerii mandatului de reprezentare al părţii în cazul corespondenței purtate între profesioniști.

În altă ordine de idei, la momentul primirii somaţiei, în măsura în care ar fi avut dubii cu privire la expeditorul acesteia şi a faptului că solicitarea de plată ar fi reprezentat manifestarea de voinţă a creditoarei, debitoarea avea posibilitatea de a solicita dovada acestui mandat sau de a lua legătura cu creditoarea pentru a obţine lămuriri, însă aceasta a ales să ignore solicitarea de plată şi să rămână în pasivitate.

În ceea ce priveşte fondul cererii, instanţa apreciază ca întemeiate apărările debitoarei cu privire la necesitatea administrării probatoriului specific unei acţiuni de drept comun, raportat la aspectele învederate de aceasta prin întâmpinare referitoarea la probabilitatea existenţei unor defecţiuni ale aparatului de măsurare a consumului care ar fi condus la înregistrarea unor valori eronate, care nu au un fundament real, prin raportare la consumul mediu lunar din perioade anterioare similare şi la consumatorii folosiţi la punctul de consum, împrejurări care au condus la facturarea unui consum excesiv.

Or, pentru lămurirea tuturor acestor aspecte este necesară administrarea unui probatoriu specific acţiunii de drept comun, respectiv efectuarea unei expertize metrologice a echipamentului de măsurare şi audierea unor martori pentru a se stabili consumatorii folosiţi la punctul de consum, motiv pentru care, în temeiul art. 1021 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa va respinge prezenta acţiune, precum şi cererea creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 2.000 de lei solicitate de către debitoare, reprezentând onorariu de avocat, din interpretarea prevederilor art. 453 alin. (1), rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile efectuate în cauza dedusă judecății. Având în vedere că instanța urmează să respingă cererea formulată de către creditoare, precum și faptul că s-a făcut dovada achitării onorariului de avocat, instanța urmează să admită cererea debitoarei şi să oblige creditoarea la plata către debitoare a onorariului avocaţial, pe care îl va acorda însă doar parţial, în limita sumei de 1.000 lei, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Reţine instanţa faptul că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală a celeilalte părţi, respectiv atitudinea pârâtului ce determină apelarea la forţa coercitivă a statului, ceea ce înseamnă că acel contract încheiat de partea care a câştigat procesul cu avocatul său îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv principiul reparării integrale.

Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv iar  sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

Reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată făcute de partea adversă, care urmează a fi suportate de către partea aflată în culpă procesuală, constituie o formă de angajare indirectă a răspunderii civile delictuale a titularului cererii privind cheltuielile de judecată, sub aspectul exerciţiului abuziv al acestui drept, faţă de prevederile art. 15 Cod civil.

 În lumina dispoziţiilor art. 451 alin. 2 din C. proc. civ., instanţa beneficiază de prerogativa de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat faţă de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea însă nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Această posibilitate acordată instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În prezenta cauză, instanţa reţine că reducerea onorariului avocaţial în cuantum de 2.000 de lei solicitat de debitoare se impune în raport de următoarele elemente: obiectul şi complexitatea cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părţilor, durata cazului, timpul si volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit.

Astfel, instanţa constată că prezentul litigiu nu este unul complex, fiind vorba despre o procedură specială de emitere a unei ordonanţe de plată,  durata procesului fiind scurtă, cauza soluţionându-se la trei termene de judecată, în condiţiile în care la primele două termene a fost necesară amânarea cauzei pentru comunicarea cererii de chemare în garanţie şi a precizărilor formulate de debitoare. De asemenea, pricina nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept şi nici nu a fost necesară conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti.

Pe lângă aceste aspecte, reţine instanţa că potrivit art. 451 alin.2 C. proc. civ., aplicarea acestui text nu afectează în nici un fel contractul de asistenţă juridică care îşi produce pe deplin efectele între părţi ci instanţa doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea adversă. Această soluţie  este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că „acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil, având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii depuse de avocat (cauza Nielsen si Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabău si Pârcalab împotriva României, cauza Almeida , Garret şi alţii contra Portugaliei).

Pentru aceste considerente, instanţa urmează să oblige creditoarea la plata către debitoare a sumei de 1.000 lei, reprezentând contravaloare onorariu de avocat redus.