Salarizare funcționar public dsp.

În condițiile în care Anexa VIII din Legea 153/2017 este dedicată familiei ocupaționale de funcții bugetare „ ADMINISTRAȚIE”, reglementând la capitolul I lit. A, pct. I și II salarizarea funcționarilor publici, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, salarizarea funcționarilor publici nu poate fi realizată potrivit altor coordonate, în raport de altă anexă la lege, chiar dacă nivelul și categoria studiilor absolvite, ori specializarea personalului la care se referă ar fi similare cu cele ale funcționarilor publici.

Potrivit alin. 3 al art. 5 din Ordinul M.S. nr. 1078/2010, în cadrul direcțiilor de sănătate publică își desfășoară activitatea două categorii de personal, respectiv funcționari publici și alte categorii de personal medico-sanitar și auxiliar sanitar, personal contractual. Între cele două categorii de personal există o diferențiere netă dată de atribuțiile exercitate, pe care dispozițiile legale o subliniază prin trimiterea la prerogativele de putere publică ce sunt exercitate exclusiv de funcționarii publici, iar nu și de  alte categorii de personal medico-sanitar și auxiliar sanitar, iar faptul că alin. 4 al art. 5 din  Ordinul M.S. nr. 1078/2010 impune o condiție comună pentru ambele categorii, legată de pregătirea profesională într-o anumite specialități medicale, nu este de natură a înlătura această diferențiere și de a crea identitate între  categoriile de personal analizate.

Prin sentința nr. 2478/2018 din data de 05 Decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul DOLJ - SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, în dosarul nr. 6042/63/2018, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâta D.S.P.

A fost anulată Dispoziția nr. x din 27.05.2018, emisă de pârâtă, în ceea ce privește stabilirea salariului reclamantei.

A fost obligată pârâta la emiterea unei noi dispoziții prin care să stabilească salariul reclamantei, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare până la data intervenirii unei cauze legale de modificare, prin raportare la salariile de bază pentru funcțiile prevăzute la Anexa nr. II din Legea nr. 153/2017.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei diferențele dintre salariul efectiv încasat de către aceasta şi salariul stabilit prin prezenta sentință, începând cu data de 01.01.2018, actualizate cu rata inflației, sume la care se va adăuga dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta solicitând casarea cu reținere și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta arată că prin sentinţa nr 2348/14.11.2018, Tribunalul Dolj a admis cererea formulata de reclamanta, dispunând anularea Dispoziţiei nr. 108 din 27.04.2018 in ceea ce priveşte stabilirea salariului, obligarea DSP la emiterea unei noi dispoziţii prin care sa stabilească salariul reclamantei, incepand cu data de 01.01.2018 si in continuare, prin raportare la salariile de baza pentru funcţiile prevăzute la Anexa nr. II in Legea nr. 153/2018 precum si la plata diferenţei dintre salariul efectiv încasat de către acesta si salariul stabilit prin sentinţa, începând cu data de 01.01.2018, actualizata cu rata inflaţiei, sume la care se va adaugă dobânda legala de la data scadentei pana la data plaţii efective.

Consideră că, in mod nejustificat, instanţa de fond a anulat dispoziţia nr. 98/2018 reţinând ca, desi legiuitotul a reglementat salarizarea funcţionarilor publici in cuprinsul anexei VIII din L. 153/2017, este evidenta intenţia acestuia ca personalul de specialitate din cadrul DSP, respectiv funcţionarii publici care au prerogative de control si au pregătire profesionala in medicina, să beneficieze de acelaşi salariu ca si personalul prevăzut pentru unităţile clinice ale căror salarii au fost stabilite potrivit dispoziţiilor alin. 3 din Subcap. II al anexei II, nota 1 din legea cadru de salarizare.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că salarizarea reclamantei în conformitate cu prevederile Anexei VIII, Capitolul I, lit.a, secţiunea II din Legea nr.153/2017 s-a făcut datorita faptului că este funcţionar public, fapt confirmat si reglementat prin art. 5, alin.3 din Ordinul M.S. nr. 1078/2010.

In mod greşit instanţa a reţinut faptul ca personalul contractual din cadrul direcţiilor de sănătate publica ar efectua activitate de inspecţie sanitara, invocarea prevederilor Ordinul M.S. nr. 1078/2010 fiind făcuta doar in scopul de a demonstra ca Serviciul de Control in Sănătate Publica din care reclamanta face parte este o componenta a structurii instituţiei, formata exclusiv din funcţionari publici.Acest lucru demonstrează în mod clar si evident faptul ca reclamanta are calitatea de funcţionar public, iar funcţia pe care o ocupa nu este aceea de medic (aceasta fiind doar pregătirea profesionala), ci funcţia publica de conducere, respectiv "sef serviciu control în sănătate publica, gradul II, gradaţia 5".

Prin întâmpinarea formulată la data de 15.01.2019, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea sentinței instanței de fond.

În motivarea întâmpinării, după expunerea situației de fapt, intimata a redat dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea 95/2006 și art. 5 alin. 3 și 4 din OMS nr. 1.078/2010 arătând că, în pofida punctului de vedere exprimat de recurenta-pârâtă, personalul încadrat în serviciul de control în sănătate publică este personal contractual, dar, o dată fiind stabilită de către autoritate funcţie publică specifică, DSP are, conform prevederilor art.28 - Stabilirea salarizării pentru funcţii specifice, posibilitatea legală de a stabili salariile de bază ale personalului încadrat în funcţii specifice prin asimilare cu funcţiile si salariile de bază prevăzute în anexa nr, II la prezenţa lege (n.n. Legea nr.153/2017) şi aplicabile categoriei de personal respective (medic specialist).

Astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, raportat la dispoziţiile art. 27, alin. 1 din Legea 95/2006 şi art. 5, alin. 3 şi 4 din OMS nr. 1078/2010, este evidentă intenţia legiuitorului ca personalul de specialitate din cadrul Direcţiilor de Sănătate Publică, respectiv funcţionarii publici care au prerogative de control şi au pregătire profesională superioară în medicină, să beneficieze de acelaşi salariu ca şi personalul prevăzut pentru unităţile clinice, respectiv, ca şi personalul contractual din cadrul aceleaşi direcţii - deci acelaşi angajator - care prestează activităţi identice sau similare şi care au aceaşi pregătire profesională.

Atâta timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi nu este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi acordat acestora anumite drepturi salariate majorate (dublate) în raport cu colegii lor medici, funcţionari publici, prestatori de activităţi identice şi obligaţi potrivit aceloraşi responsabilităţi, este evident că asistăm la o încălcare a principiului egalităţii între cetăţeni, la o discriminare vizând dreptul la muncă, la un salariu egal pentru munca egală.

Urmează să se constate că salarizarea s-a realizat cu încălcarea evidentă a principiului remunerării egale şi al egalităţii în materie de salarizare în cazul unor funcţii similare, încălcare cave există atunci când se aplică tratament diferenţial unor cazuri egale fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai puţin legală.

În cauză ne aflăm în situaţia unor "funcţii similare", adică funcţie identică, condiţii de muncă identice în aceaşi instituţia care are încadrate astfel de funcţii.

Principiul remunerării egale şi al egalităţii de tratament este unul din principiile fundamentale ale Comunităţii Europene - aspect de care era ţinut pentru a-l respecta angajatorul pârât, în interpretarea acestui principiu (la care face referire Directiva 75/117/TCE adoptată in 1975 privind plata egală), potrivit Hotărârii preliminare a Curţii Europene de Justiţie în cauza Defrenne c. SABENA 43/75, Rec. p. 4551 [1] privind interpretarea art. 119 din Tratatul C,E,E. (art. 141 privind Tratatul C.E.), arată că s-a statuat că principiul remunerării egale din art. 119 este susceptibil de a fi invocat în faţa instanţelor naţionale, iar acestea au datoria de a asigura protecţia drepturilor pe care această dişpoziție le-o conferă justitiabililor, în special în cazul discriminărilor care îsi au originea în mod direct în dispoziţii legislative sau convenţii colective de muncă, precum şi în cazul unei remunerări Inesale pentru muncă egală, atunci când aceasta, este realizată în aceeaşi instituţie sau acelaşi serviciu privat sau public.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea a constatat că recursul este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea a reținut că reclamanta, medic specialist în specialitatea epidemiologie, ocupă funcția publică de inspector, grad superior, gradația 5, în cadrul Serviciului de control sănătate publică – Compartimentul inspecția și controlul factorilor de risc din mediul de viață și muncă al DSP, iar prin dispoziția nr. x/27.04.2018 emisă de recurenta pârâtă i-a fost stabilit salariul, începând cu data de 01.01.2018, conform dispozițiilor art. 38 alin. 3 lit a, alin. 6 și 7 din Legea 153/2017, potrivit Anexei VIII  „ Administrație”.

Admițând contestația reclamantei, instanța de fond a dispus anularea dispoziției de salarizare, obligând pârâta la emiterea unei noi dispoziții prin care să se stabilească salariul reclamantei prin raportare la salariile de bază pentru funcțiile prevăzute la Anexa nr. II din Legea nr. 153/2017, precum și a diferențelor salariale, începând cu data de 01.01.2018.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, urmare a interpretării coroborate a dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Lgea 95/2006, art. 5 alin. 3 și 4 din OMS nr. 1078/2010 și Notei nr. 1 la alin. 3 din Subcapitolul 2. Salarii de bază pentru personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar din unități sanitare și unități de asistență medico sanitară al Anexei II la Legea 153/2017, că intenția legiuitorului a fost ca personalul de specialitate din cadrul direcțiilor de sănătate publică, respectiv funcționarii publici care au prerogative de control și pregătire sperioară în medicină, să beneficieze de nivelul de salarizare prevăzut pentru  personalul din unitățile clinice, așa încât, cum reclamanta este absolventă de studii superioare de medicină și desfășoară activitate de inspecție sanitară, salariul acesteia urmează a fi stabilit potrivit Anexei II la Legea 153/2017.

Curtea a constatat că această concluzie a instanței de fond este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor de drept material aplicabile speței, cu nesocotirea calității reclamantei de funcționar public, în raport de care urmează a fi stabilite coordonatele salarizării sale.

Astfel, ceea ce definsește funcția publică, potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 188/1999, este „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”, raporturile de serviciu dintre funcționarul public și autoritatea publică în cadrul căreia funcționează născându-se și exercitându-se în baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.

Această specificitate a atribuțiilor și responsabilităților funcționarilor publici impune o reglementare proprie și în ceea ce privește salarizarea acestora, dispozițiile alin. 3 al art. 31 din Legea 188/1991 dispunând că „salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”, în vreme Codul Muncii, cu care se completează dispozițiile Legii 188/1999, prevăd la art. 162 că „ sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege” .

Or, tocmai în acest context trebuie înțeleasă reglementarea Legii 153/2017 care, împărțind domeniile de activitate corespunzătoare funcțiilor bugetare în 7 familii ocupaționale, stabilește în anexele la lege salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare și indemnizațiile lunare, sporurile și alte drepturi salariale, corespunzătoare fiecăreia din aceste familii ocupaționale.

Ca atare, atât timp cât una dintre aceste anexe ( Anexa VIII) este dedicată familiei ocupaționale de funcții bugetare „ ADMINISTRAȚIE”, reglementând la capitolul I lit. A, pct. I și II salarizarea funcționarilor publici, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, salarizarea funcționarilor publici nu poate fi realizată potrivit altor coordonate, în raport de altă anexă la lege, chiar dacă nivelul și categoria studiilor absolvite, ori specializarea personalului la care se referă ar fi similare cu cele ale funcționarilor publici.

În speță, Curtea a constatat că Nota nr. 1 prevăzută de dispozițiile alin. 3 din Subcapitolul 2 la Anexa nr. II Legea nr. 153/2017, la care se raportează instanța de fond și care urmează a fi interpretată în coroborare cu dispozițiile Ordinului MS nr. 1078/2010, nu stabilește o astfel de excepție în ceea ce privește salarizarea reclamantei.

Astfel, reglementând în Anexa nr. II – Familia ocupațională de funcții bugetare „ Sănătate și asistență socială” , Cap. I, pct. 2, salariile de bază pentru personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unități sanitare și unități de asistență medico-socială, Legea 153/2017 prevede în nota nr. 1 la aceste dispoziții că „ nivelul de salarizare prevăzut pentru unități clinice se aplică şi personalului de specialitate din direcțiile de sănătate publică” .

În privința personalului direcțiilor de sănătate publică, Curtea a reținut că, potrivit art. 5 alin. 3 și 4 din Ordinul M.S. nr. 1078/2010, privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcționare şi a structurii organizatorice ale direcțiilor de sănătate publică județene şi a municipiului București, „ (3) Personalul direcției de sănătate publică județene şi a municipiului București este constituit din funcționari publici, precum şi alte categorii de personal medico-sanitar şi auxiliar sanitar care nu exercită prerogative de putere publică, respectiv personalul departamentului de supraveghere în sănătate publică (serviciile de supraveghere şi control boli transmisibile, evaluarea factorilor de risc din mediul de viață şi muncă, evaluarea şi promovarea sănătății, respectiv laboratorul de diagnostic şi investigare în sănătate publică) şi personalul compartimentului administrativ şi mentenanță - care sunt personal contractual. (4) Personalul încadrat în serviciul de control în sănătate publică are pregătire profesională superioară în medicină şi confirmare în specialitățile medicale de igienă, medicina muncii, sănătate publică, respectiv asistenți medicali, cu studii postliceale sau superioare, precum şi alt personal cu studii superioare a cărui pregătire profesională este necesară în desfășurarea activităților de control”.

Așa cum se desprinde cu evidență din dispozițiile alin. 3 al art. 5 din ordinul menționat, în cadrul direcțiilor de sănătate publică își desfășoară activitatea două categorii de personal:

-funcționari publici, care exercită prerogative de putere de putere publică;

-alte categorii de personal medico-sanitar și auxiliar sanitar care nu exercită prerogative de putere publică, respectiv personalul departamentului de supraveghere în sănătate publică și personalul compartimentului administrativ și mentenanță - care sunt personal contractual.

Între cele două categorii de personal există o diferențiere netă dată de atribuțiile exercitate, pe care dispozițiile legale o subliniază prin trimiterea la prerogativele de putere publică ce sunt exercitate exclusiv de funcționarii publici, iar nu și de  alte categorii de personal medico-sanitar și auxiliar sanitar, iar faptul că alin. 4 al art. 5, citat anterior, impune o condiție comună pentru ambele categorii, legată de pregătirea profesională într-o anumite specialități medicale, nu este de natură a înlătura această diferențiere și de a crea identitate între  categoriile de personal analizate.

Această concluzie nu este infirmată nici de dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea 95/2006, reținute de instanța de fond, dispoziții care, statuând că activitatea de inspecție sanitară de stat se exercită de către personalul de specialitate împuternicit de instituțiile cu atribuții în domeniul inspecției sanitare de stat, face trimitere chiar la normele generale și specifice aprobate prin ordin al ministrului sănătății, în speță OMS nr. 1078/2010.

În aceste condiții, faptul că reclamanta a absolvit studii medicale superioare, fiind confirmată ca medic primar în specialitatea epidemiologie, nu este de natură a o plasa pe aceasta în cea de-a doua categorie de personal avută în vedere de art. 5 alin. 3 din OMS nr. 1078/2010, calitatea de funcționar public, ce implică în mod necesar exercițiul prerogativelor de putere publică, împiedicând această încadrare chiar dacă, una din condițiile pentru ocuparea funcției publice exercitate viza tocmai o astfel de calificare și specializare medicală.

Altfel spus, nivelul de studii și specializarea medicală reprezintă o condiție pentru ocuparea de către reclamantă a funcției publice, însă în baza actului de numire emis în condițiile legii, calitatea acesteia este de funcționar public, iar nu de „personal de specialitate” în sensul Notei nr. 1 la Cap. I, pct. 2 din Anexa la Legea 153/2017, sintagmă în care poate fi încadrată numai cea de-a doua categorie de personal din cele analizate anterior.

Nu au fost reținute argumentele reclamantei, însușite de instanța de fond nici în ce privește aplicarea  pct. 14 din Capitolul I, Secțiunea 1.4 din Anexa II la Legea 153/2017, având în vedere că majorarea salarială în discuție, chiar dacă cuprinsă în Anexa nr. 2,  vizează, în mod necircumstanțiat, întregul „ personal care desfășoară control în sănătate publică - direcția de sănătate publică”.

De altfel, o eventuală aplicare eronată de către pârâtă a dispozițiilor în discuție, ce a condus la majorarea salariului de bază al reclamantei cu un procent de 7,5%, majorare pe care reclamanta nu a înțeles să o conteste, nu poate valida raționamentul acesteia privind necesitatea stabilirii drepturilor sale salariale potrivit dispozițiilor aplicabile altei familii ocupaționale decât cea din care face parte.

În egală măsură nu au fost reținute susținerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 28 din Legea 153/2017 potrivit căruia „autoritățile, instituțiile publice și celelalte unități bugetare pot include în statele de funcții și unele funcții specifice altor domenii de activitate bugetară, prevăzute în anexele la prezenta lege, care se dovedesc a fi necesare desfășurării activității”, fiind evident că textul de lege are în vedere funcții specifice altor domenii de activitate bugetară , iar nu funcții specifice în sensul Legii 188/1999 .

De asemenea, Curtea a constatat nefondate susținerile intimatei reclamante și în ce privește încălcarea principiului egalității și discriminarea sa în raport cu alte categorii de personal, în cauză nefiind făcută dovada unui tratament diferențiat aplicat unor situații egale fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a atrage incidența jurisprudenței CEDO și comunitare invocată de reclamantă.

În acest sens, Curtea a reținut că potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, art. 16 din Constituție „vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui” (Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată,  Curtea a reținut că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

În raport de cele anterior reținute, Curtea a constatat că soluția instanței de fond este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor de drept material anterior analizate așa încât, în temeiul art. 496 alin. 2 și 498 alin. 1 rap. la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, admițând recursul formulat, Curtea a casat sentința recurată și, rejudecând, a respins cererea de chemare în judecată.

Domenii speta

Spete similare