. Nulitate contract împrumut .Lipsa cauzei .Sarcina Probei.

Potrivit art.1239 al.2 Cod Civil ,existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară. Potrivit art.249 cod procedură civilă, sarcina probei revine reclamantului  care face susţinerile în sens contrar şi care prin probele administrate trebuie să răstoarne această prezumţie legală relativă.

 Prin sentinţa civilă nr. 81/11.02.2019, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a respins acţiunea formulată de  reclamanta I. M. în contradictoriu cu  pârâtul I. A. având ca obiect anulare act, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtul I. A. potrivit dispoziţiilor art. 2529 alin. 1 lit. b) , referitor la viciul de consimţământ,  raportat la dispoziţiile art. 2513 Cod civil, această excepţie nu a mai făcuf obiectul analizei, având în vedere că nu a fost invocată prin întâmpinare.

Instanţa a reţinut că la data de 13.03.2012 s-a încheiat contractul de împrumut dintre reclamanta I. M. şi pârâtul I. A., atestat de avocat P. S. din cadrul Baroului Olt prin încheierea nr. 1/13.03.2012, prin care se menţionează că pârâtul  i-a dat cu împrumut reclamantei suma de 150.000 euro.

Prin contractul de împrumut reclamanta a declarat că a primit de la pârât suma de 150.000 euro, cu titlu de împrumut, mai înainte de data certificării înscrisului.

În contract s-a menţionat că suma  va fi restituită de către împrumutată în termen de 25 de ani în rate lunare scadente la fiecare ultimă zi a lunii (respectiv 300 rate lunare), fiecare rată fiind în cuantum de 500 euro sau echivalentul în lei la data scadentă, în funcţie de cursul BNR valabil în aceeaşi zi.

De asemenea, s-a menţionat că ambele părţi au declarat că începând cu luna iulie 2011 şi până la data certificării înscrisului s-au achitat  un număr de 9 rate scadente, în cuantum de 4.550 euro, reprezentând ratele scadente la zi.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor vechiului Cod civil invocate de către reclamantă, instanţa a apreciat că nu sunt incidente în cauză, întrucât, conform dispoziţiilor art. 6 alin. 5 Cod civil: „ Dispoziţiile legii noi se aplică  tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse, ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor  juridice născute după intrarea sa în vigoare.”

Astfel, în raport de data intrării în vigoare a noului Cod civil, 01.10.2011 şi de data încheierii contractului, 13.03.2012, instanţa a constatat că dispoziţiile legale incidente în cauză sunt dispoziţiile noului Cod civil.

Instanța  a constatat că,obiectul  contractului de împrumut încheiat între cele doua părţi este o sumă de bani, fiind aşadar un contract de împrumut de consumaţie, astfel cum este acesta reglementat de  dispoziţiile art. 2158 Cod civil.

Împrumutul de consumație se supune condiţiilor generale de validitate impuse contractelor civile respectiv: capacitatea de a încheia acte de dispoziţie, atât a împrumutătorului, cât şi a împrumutatului, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză care să existe, să fie licită și morală.

În ceea ce priveşte argumentul legat de faptul că acest contract de împrumut este nul, întrucât părţile nu au întocmit un înscris preconstituit la momentul manifestării de voinţă, instanţa a constatat că nu se impune analizarea acestuia, deoarece s-a stabilit ca fiind aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, care nu impun această cerinţă.

De asemenea, susţinerea reclamantei referitoare la faptul că acest contract de împrumut este nul pentru fraudă la lege, deoarece nu este autentificat la notarul public, neputând fi titlu executoriu, instanţa nu a analizat această susţinere, deoarece dispoziţiile noului Cod civil, aplicabile în speţă, nu impun această condiţie.

De altfel, raportat la obiectul cererii formulată de către reclamantă, de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut, solicitarea nu are relevanţă, acest aspect putând fi analizat în calea contestaţiei la executare.

In ceea ce priveşte cererea reclamantei prin care solicită constatarea vicierii prin violență a consimțământului său la încheierea Contractului de împrumut din data de 13.03.2012, cu motivarea că a semnat contractul de împrumut ca urmare a atitudinii agresive, ameninţătoare a pârâtului care i-a generat o stare de temere, fiind vorba de o violenţă fizică şi psihică exercitată de pârât asupra sa, instanța a reţinut următoarele:

In concepția noului Cod civil, aplicabil în speță, raportat la data încheierii contractului de împrumut ce face obiectul prezentului dosar, violența, ca viciu de consimțământ, este înțeleasă ca: „temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un terț, de așa manieră încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viaţa sa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav si iminent” (art. 1216 Cod civil). Altfel spus, victima violenței știe că încheie un contract  dezavantajos pentru ea, dar cu toate acestea, își exprimă consimțământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar putea fi cauzat Aceasta temere poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile acesteia, ci și în legătură  cu persoane apropiate părții  cum ar fi soțul, soția, ascendenții ori descendenții, conform art. 1216 alin. 4 Cod civil.

Reclamanta a fost căsătorită cu pârâtul  din data de 14.01.1989 până în data de 14.06.2011, căsătoria părţilor fiind desfăcută prin divorţ, conform certificatului de divorţ nr. 3414/14.06.2011 emis de Biroul Notarial V. C., reclamanta învederând acest aspect prin cererea formulată, aspect confirmat şi de pârât prin întâmpinare.

După despărţirea pe cale amiabilă, părţile au continuat să convieţuiască împreună,  până în data de 30 aprilie 2013, când  reclamanta s-a mutat în Slatina, str. U. La aceasta adresă a locuit până în data de 29 aprilie 2014, după care s-a mutat în str. A. L., până în data de 15 septembrie 2015, ulterior mutându-se la Bucureşti.

Instanţa a reţinut că la data  la care s-a încheiat contractul de împrumut reclamanta locuia împreună cu pârâtul, chiar dacă nu mai erau căsătoriţi.

Susţinerea reclamantei că violenţa exercitată de pârât asupra sa ar fi influenţat-o pe fiica părţilor, care ar fi fost grav afectată de certurile dintre părţi, ceea ce ar fi determinat-o să încheie contractul de împrumut, nu are suport probator.

Din adeverinţa nr. 10200/30.06.2014  emisă de Universitatea din Bucureşti-Facultatea de Matematică şi Informatică s-a reţinut că I.E. – I. a urmat şi absolvit în perioada 2011-2014 programul de studii  Informatică (A) ciclul – Studii universitare de licenţă, cu durata 3 ani. Deci în perioada în care s-a încheiat contractul de împrumut, fiica părţilor era plecată la Bucureşti.

De altfel, din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada că pe fondul agresiunii exercitate de către pârât ar fi  fost afectată şi fiica ei.

Din depoziţia martorei audiată în cauză, , M. C. A., s-a reţinut că a văzut-o pe reclamantă că prezenta urme de lovituri pe faţă, aceasta spunându-i că era lovită de soţul ei,  menţionând că se certa cu soţul său din cauza banilor. Martora a precizat că în anul 2013 a fost la Judecătoria S.  şi din relatările reclamantei a înţeles că pârâtul a încercat să intre în cadrul instituţiei, dar nu a fost lăsat să intre de către agentul de pază.

În ceea ce priveşte violenţa fizică şi psihică exercitată asupra reclamantei de către pârât, din depoziţia martorei audiată s-a reţinut că martora nu a constatat prin propriile simţuri că pârâtul este violent cu reclamanta şi o loveşte, şi că această violenţă exercitată asupra sa ar fi determinat-o să încheie contractul de împrumut. Martora a declarat că aspectele prezentate le cunoaşte de la reclamantă.

În ceea ce priveşte relatarea referitoare la faptul că pârâtul a fost prezent la Judecătoria Slatina în anul 2013, acest fapt s-a petrecut ulterior încheierii contractului de împrumut, martora nefiind de faţă la incident, dar l-a cunoscut din relatările reclamantei.

Din depoziţia martorei P. S. s-a reţinut că părţile s-au prezentat la cabinetul de avocatură şi i-au solicitat să redacteze un contract de împrumut. Din relatările ambelor părţi a înţeles că suma de bani fusese plătită anterior. Martora a precizat că după redactarea contractului de împrumut l-a dat fiecărei părţi să îl citească şi i-a întrebat dacă aceasta este voinţa lor, au spus da şi au semnat. De asemenea, martora a menţionat că atunci când părţile au venit să încheie contractul, atitudinea lor era firească, nepercepând o conduită tensionată.

Totodată, din depoziţia martorei P. S., s-a reţinut că atunci când  părţile  s-au prezentat la cabinetul său de avocatură să încheie contractul de împrumut, s-au comportat firesc şi nu a perceput o atitudine tensionată, precizând că dacă ar fi constatat că există un viciu de consimţământ, nu ar fi încheiat contractul.

Martora cunoştea părţile de mai mult timp, având relaţii contractuale cu acestea de mai mulţi ani, 2009, 2010, 2011 şi 2012 şi ar fi avut posibilitatea de a sesiza dacă exista un viciu de consimţământ la încheierea contractului.

 De altfel, părţile au divorţat pe cale amiabilă, la notariat în anul 2011, continuând să locuiască împreună şi după divorţ, până în anul 2013.

Instanţa a reţinut că, prin întrebarea pe care i-a pus-o pârâtului la interogatoriu, implicit,  reclamanta a recunoscut că i-a restituit pârâtului în anul 2014 suma de 15150 euro, sumă pe care acesta a folosit-o la achiziţionarea unui autoturism marca Wolkswagen, ceea ce  reprezintă, conform dispoziţiilor art. 2538 alin. 2 Cod civil, o recunoaştere a datoriei.

Totodată, reclamanta, prin răspunsul la întâmpinare, a menţionat că plăţile efectuate  către pârât au încetat la data de 10.08.2015, fapt confirmat şi de extrasele bancare depuse la dosar , în care se arată plăţile făcute de către reclamantă, cu menţiunea plată datorie.

Susţinerile reclamantei cu privire la acordarea sumei de bani sunt contradictorii.

Astfel, prin acţiunea formulată,  la punctul 3.1  se arată : „la data de 20.06.2011, care este menţionată ca dată a primirii sumei de bani”, iar ulterior se susţine că nu a fost remisă nicio sumă de bani de către pârât.

 Trebuie avut în vedere faptul că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de grefier la Judecătoria S. (chiar în momentul încheierii contractului de împrumut era grefier), iar din anul 2015 s-a transferat la T. B., ceea ce presupune existenţa unor cunoştinţe despre efectele juridice ale contractului de împrumut atestat de către avocat.

 Nu s-a dovedit, din probele administrate în cauză, că pârâtul ar fi exercitat violenţe psihice şi fizice asupra reclamantei pentru a o determina să semneze contractul de împrumut contrar voinţei acesteia.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la faptul că, contractul de împrumut este nul, fiind fondat pe o cauză falsă, ilicită şi imorală, instanţa a constatat următoarele:

Potrivit  dispoziţiilor art.  1235 Cod civil prin cauză se înțelege motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul.

Reclamanta a invocat nulitatea contractului de împrumut pentru cauză  ilicită,  invocând prevederile art.  1.236 și art. 1.237 noul Cod civil.

Conform dispoziţiilor art. 1.236 și art. 1.237 NCC, cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice, precum și atunci când este rezultatul unei fraude la lege.

O cauză contrară legii și ordinii publice este o cauză care urmărește obținerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui contract pe care persoana respectivă nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege.

Potrivit art. 1239 Cod civil: „contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres”, ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct;  existența unei cauze valabile se prezumă până la proba  contrară conform dispoziţiilor art. 1239 alin. 2  noul Cod civil.

Martorul propus de către pârât, audiat în cauză, P. G., a declarat că ştia de la pârât că a împrumutat-o pe reclamantă cu suma de 150.000 euro pentru a-şi deschide o afacere. De asemenea, martorul  a declarat că a văzut personal în anul 2006 că I. I., tatăl pârâtului, i-a dat acestuia banii, el fiind de faţă, dar nu ştie dacă această sumă era în lei sau în euro. Tatăl pârâtului a spus că îi dă suma de 150.000 euro. Martorul a arătat că ulterior, după o perioadă de 2-3 luni, I.  I. a decedat, iar banii au rămas la pârât, cu acordul fratelui său.

Instanţa a reţinut că contractul de împrumut avea o cauză valabilă, fiind încheiat de către pârât cu reclamanta cu scopul de a o împrumuta de bani pentru a deschide o afacere, pârâtul deţinând suma de bani ce a făcut  obiectul contractului de împrumut de la tatăl său.

De altfel, prin contractul de împrumut  reclamanta a declarat că a primit de la pârât suma de 150.000 euro, cu titlu de împrumut, mai înainte de data certificării înscrisului, nefăcând dovada că pârâtul nu i-a înmânat banii, simpla afirmaţie a reclamantei că nu i-a fost remisă nicio sumă de bani, nu poate fi admisă în lipsa unor dovezi în acest sens.

Susţinerile reclamantei că avea împreună cu pârâtul venituri medii şi nu ar fi putut să economisească această sumă de bani, nu au relevanţă în cauză, deoarece, din depoziţia martorului audiat s-a reţinut că pârâtul a primit suma de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut de la tatăl său, ca moştenire.

Conform dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă: „Cel care face o  susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cauzele anume prevăzute de lege.” 

In speta dedusă judecății, instanța a reţinut că temeiurile nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între părţi la data de 13.03.2012, invocate de reclamantă, nu pot fi reţinute, pentru că nu au fost dovedite.

Având în vedere aceste considerente, instanţa, văzând şi dispoziţiile art.  1216 Cod civil rap. la art. 1236 - 1237 Cod civil,  art. 2158 Cod civil, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel reclamanta I. M., criticând hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate având în vedere următoarele motive:

Hotărârea pronunţată de Tribunalul Olt este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa a apreciat greşit probele administrate şi nu a stabilit corect situaţia de fapt, reţinând greşit că încheierea contractului de împrumut s-ar fi făcut la 13.02.2012, şi nu la 20.06.2011, ignorând dispoziţiile art. 942, art. 948 pct. 2 .

 Apelul este nefondat.

Prin cererea formulată reclamanta a solicitat instanţei ca,în contradictoriu cu pârâtul, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat de către părţi ,certificat în privinţa datei,conţinutului şi identităţii acestora în faţa avocatei P.S. la data de 13..03.2012.

Aceasta este convenţia care face obiectul cererii de chemare în judecată formulată în cauză.

Potrivit art.102 al.1 legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului Civil ,contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea ,interpretarea ,efectele ,executarea şi încetarea sa.

Pentru actul juridic ,legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în ceea ce priveşte condiţiile de validitate şi pe cale de consecinţă a nulităţii  ci şi pentru alte aspecte care privesc încheierea actului juridic ,pentru regulile de interpretare a actului ,pentru efectele sale,pentru executarea obligaţiilor.

Validitatea sau eficacitatea actului juridic se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic .

Cum convenţia a cărei nulitate a fost invocată prin cererea ce formează obiectul cauzei a fost încheiată la data de 13.03.2012 ,în mod corect prima instanţă a reţinut că dispoziţiile legale incidente în cauză sunt dispoziţiile noului Cod Civil,ca lege în vigoare în momentul încheierii actului.

Prin înscrisul intitulat „contract de împrumut cu termene de restituire scadente” încheiat la data de 13.03.2012,reclamanta declară că a primit de la pârât cu titlu de împrumut ,la data de 20.06.2011 ,mai înainte de data certificării actului, suma de 150 000 euro,obligându-se să o restituie până la data de 21.07.2036 în 300 de rate scadente în ultima zi a lunii.

Actul juridic ce formează obiectul cauzei reprezintă o recunoaştere de datorie convenţională, expresă(art.2538 Cod Civil),convenţia fiind guvernată de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii sale.

Contractul de împrumut încheiat la data de 20.06.2011 a fost recunoscut prin convenţia din data de 13.03.2012  încheiată în faţa avocatului care a certificat-o,astfel că invocarea nerespectării formalităţilor prevăzute de art.1180 vechiul Cod Civil este nefondată întrucât sancţiunea în această situaţie vizează doar puterea probatorie nu şi valabilitatea convenţiei ca act juridic.

Prin motivele formulate în acţiune ,reclamanta invocă faptul că împrumutul recunoscut prin convenţie este fictiv ,necorespunzând realităţii ,înţelegând să invoce lipsa cauzei ca urmare a neprimirii sumei de bani pe care s-a obligat să o restituie.

Conform art.1235 cod civil cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Potrivit art.1239 al.2 Cod Civil ,existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Reclamanta nu a răsturnat această prezumţie legală relativă  prin probele administrate .În condiţiile în care  părţile au încheiat la 13.03.2012 o convenţie în conţinutul căreia apelanta a declarat expres că a primit un împrumut pe care se obligă să îl restituie la termenele convenite ,această convenţie a devenit izvor de drepturi şi obligaţii.

Nu este relevant din punct de vedere al cauzei contractului ,scopul pentru care reclamanta urma să utilizeze suma de bani împrumutată ,cauza unui contract de împrumut fiind aceea de a-şi procura o sumă de bani necesară la un anumit moment.

De asemenea cauza ilicită şi imorală invocată de către reclamantă,aceea de a se crea un act prin care pârâtul să obţină aservirea fostei soţii prin acapararea veniturilor nu a fost dovedită prin nici o probă.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la fraudarea legii prin eludarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii actului juridic .

Părţile au încheiat o convenţie la data de 13.03.2012 prin care ,reclamanta a recunoscut o datorie ,şi-a asumat obligaţia să o restituie la anumite termene scadente ,stabilindu-se în cuprinsul acesteia şi clauze cu privire la modul de executare .

Faţă de momentul încheierii acestui act juridic a cărui nulitate se solicită,prima instanţă în mod corect a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile 2157 Cod Civil privind caracterul acesteia de titlu executoriu.

Curtea constată de asemenea interpretarea corectă de către prima instanţă, a probelor privind smulgerea consimţământului reclamantei prin violenţă.

Potrivit art.1216 Cod Civil  poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse fără drept de cealaltă parte sau de un terţ.

Potrivit al.4 acelaşi articol,în toate cazurile ,existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârstă ,starea socială ,sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a executat violenţa ,precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Esenţială este în acest sens ,aşa cum a reţinut şi prima instanţă ,declaraţia martorei P. S.,care a certificat această convenţie,şi care a arătat că la momentul respectiv ,atitudinea părţilor a fost firească ,nefiind tensionată ,actul fiind semnat potrivit voinţei acestora.

Cu privire la declaraţia martorei M. C. ,se reţine că aceasta menţionează despre comportamentul violent pe care pârâtul îl avea faţă de reclamantă cunoscut din relatările acesteia şi nu despre efectul acestui  comportament  în sensul determinării la încheierea convenţiei.

În plus prima instanţă a avut în vedere pentru a reţine această stare de fapt în sensul inexistenţei vreunei violenţe psihice la momentul încheierii convenţiei ,funcţia de grefier pe care o avea reclamanta care presupune existenţa unor cunoştinţe juridice despre consecinţele unei astfel de convenţii .

Faptul că în declaraţia martorului P. G. nu au fost consemnate întrebările la care acesta a răspuns aşa cum prevăd dispoziţiile art.323 al.7 cod procedură civilă nu a alterat în nici un fel conţinutul depoziţiei sale ,fiind menţionate răspunsurile acestuia aşa cum au fost date.

De altfel declaraţia acestui martor nu este relevantă în cauză ,pârâtul nefiind ţinut să facă dovada remiterii sumei de bani sau a sursei acesteia ,existenţa contractului conducând la această prezumţie.

Potrivit art.249 cod procedură civilă, sarcina probei revenea reclamantei ,iar aceasta nu a reuşit să facă dovada contrară a celor consemnate în convenţie.

În ceea ce priveşte conţinutul mesajelor transmise prin poşta electronică invocate de către apelantă ,se constată că acestea exprimă nemulţumirea pârâtului faţă de faptul că obligaţia asumată prin convenţia părţilor nu a mai fost executată.Aceste mesaje nu fac dovada vreunei violenţe exercitată de pârât faţă de reclamantă pentru a o determina să încheie contractul, nici dovada faptului că suma de bani nu a fost remisă.

Faţă de toate aceste motive,constatând că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică ,Curtea în baza art.480 al.1 cod procedură civilă urmează să respingă apelul ca nefondat.art. 969 din Codul civil din 1864.

Domenii speta

Spete similare