Natura juridică a facturii proforme, momentul consumării infracţiunii de înşelăciune.

- art. 244 Cod penal

Până la momentul emiterii de către făptuitor a facturii fiscale către persoana vătămată, raportul juridic dintre părţi nu se născuse şi implicit prejudiciul persoanei vătămate nu era produs în mod definitiv, plata făcută în baza unei facturi proforme putând fi oricând revocată de cel care a făcut-o, sau părţile putând conveni ca plata făcută în baza unei anumite facturi proforme să stingă o altă creanţă, mai ales în contextul în care părţile derulau de mulţi ani relaţii comerciale, de o amploare mai mare decât cea care face obiectul cauzei.

Practic, numai prin emiterea facturii fiscale s-a desăvârşit activitatea de inducere în eroare a persoanei vătămate, societatea condusă de inculpat creând astfel percepţia persoanei vătămate că procesul de înstrăinare s-a definitivat şi că urma să opereze transferul dreptului de proprietate. Emiterea facturii fiscale apare deci ca un pas esenţial în economia activităţii infracţionale, fără de care inducerea în eroare nu ar fi putut fi realizată, lipsa facturii fiscale fiind de natură a avertiza partea civilă asupra caracterului fraudulos al conduitei inculpatului şi a societăţii conduse de el.

 Prin sentinţa penală nr. 579/29.03.2018 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în dosarul penal nr. xxxxx/197/2016, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, condamnă pe inculpatul A. (…  administrator la S.C. B. S.R.L.,  fără antecedente penale), la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de „înşelăciune” în formă continuată (11 acte materiale), prev. şi ped. de art. 244 alin. 1, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (faptă din perioada 30.09.2008 - 10.12.2008).

În baza art. 91 Cod penal, dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 Cod penal.

În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, obligă inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune C., la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, impune condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune C. sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Municipiului C. sau Direcţiei de Servicii Sociale C., pe o perioadă de 60 zile lucrătoare.

Desemnează Serviciul de Probaţiune C. pentru supravegherea executării măsurilor şi obligaţiilor instituite în sarcina inculpatului.

În baza art. 91 alin. 4 Cod penal, atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul nerespectării cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor impuse sau al comiterii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

În baza art. 396 alin. 2 Cod procedură penală, coroborat cu art. 135, art. 136 alin. 2 şi art. 137 alin. 2, 4 lit. b şi alin. 5 Cod penal, condamnă pe inculpata S.C. D. S.R.L. […], la pedeapsa amenzii în cuantum de 96000 lei (determinată prin înmulţirea unui număr de 320 zile - amendă cu suma de 300 lei corespunzătoare unei zile - amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de „înşelăciune” în formă continuată (11 acte materiale), prev. şi ped. de art. 244 alin. 1, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (faptă din perioada 30.09.2008 - 10.12.2008).

În temeiul art. 397 alin. 1 Cod procedură penală, coroborat cu art. 20 alin. 1 şi 5 lit. b şi art. 25 alin. 1 Cod procedură penală, art. 1357 şi art. 1381 Cod civil, admite acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. E. S.A. […] împotriva inculpatului A., dispunând, în consecinţă, obligarea acestui inculpat la plata către partea civilă, cu titlu de daune materiale, a sumei de 1.169.742 lei, respingând, în baza art. 27 alin. 4 Cod procedură penală, ca inadmisibilă, acţiunea civilă exercitată de către partea civilă S.C. E. S.A. împotriva inculpatei S.C. D. S.R.L..

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 20.10.2016, emis în Dosarul nr. xxxx/P/2013, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (11 a.m.), respectiv a inculpatei S.C. D. S.R.L., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal (11 a.m.).

S-a reţinut că probele administrate în cauză demonstrează că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. D. S.R.L. (distribuitor autorizat Fiat în C.) a indus în eroare reprezentanţii S.C. E. S.A., lăsându-i să creadă că avea acordul proprietarului, S.C. F. S.R.L., cu privire la înstrăinarea a 11 autoturisme marca FIAT în valoare de 924.268,33 lei, deşi în realitate acest acord nu fusese dat, S.C. E. S.A. plătind preţul autovehiculelor, fără însă a avea loc transferul dreptului de proprietate din patrimoniul S.C. F. S.R.L. în patrimoniul său. 

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

În susţinerea orală a apelului, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a solicitat să se dispună achitarea inculpatului în baza art. 16 lit. d Cod procedură penală. S-a argumentat că din întregul material probator administrat în cauză nu se poate ajunge la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni prevăzută de legea penală. Mai mult de atât, din înscrisurile şi probele administrate în cauză nu rezultă că s-ar fi creat vreun prejudiciu.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea reţine că apelul formulat în cauză este fondat în parte pentru următoarele considerente:

Starea de fapt a fost reţinută în mod corect de către prima instanţă. Din analiza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, instanţa de apel constată că prima instanţă a avut în vedere la stabilirea stării de fapt toate probele administrate, reţinând în mod corect vinovăţia inculpatei la săvârşirea faptei şi încadrarea juridică a acesteia.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că probele administrate în cauză demonstrează că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. D. S.R.L. (distribuitor autorizat Fiat în C.) a indus în eroare reprezentanţii S.C. E. S.A., lăsându-i să creadă că avea acordul proprietarului, S.C. F. S.R.L., cu privire la înstrăinarea a 11 autoturisme marca FIAT în valoare de 924.268,33 lei, deşi în realitate acest acord nu fusese dat, S.C. E. S.A. plătind preţul autovehiculelor, fără însă a avea loc transferul dreptului de proprietate din patrimoniul S.C. F. S.R.L. în patrimoniul său. 

Pentru a reţine această stare de fapt, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, pe de o parte înscrisurile de la dosarul cauzei, sub aspectul condiţiilor şi limitelor pe care S.C. D. S.R.L. şi inculpatul trebuiau să le respecte în desfăşurarea raporturilor comerciale cu importatorul S.C. F. S.R.L. şi cu S.C. E. S.A., iar pe de altă parte declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care demonstrează că inculpatul a fost cel care a condus activitatea S.C. D. S.R.L., acţionând în sensul descris mai sus.

Astfel, Curtea reţine că, în baza clauzelor contractuale agreate şi cunoscute la nivelul S.C. D. S.R.L. pe care inculpatul o administra, acesta cunoştea că putea transfera dreptul de proprietate asupra celor 11 autovehicule către E. S.A. numai după ce plătea preţul acestora către S.C. F. S.R.L.. De altfel, acest fapt era cunoscut chiar şi de către E. S.A., care, prin adresa de la f. 52 dup, a precizat că avea cunoştinţă că autovehiculele erau în proprietatea S.C. F. S.R.L. în calitate de importator şi că S.C. D. S.R.L., în calitate de dealer, avea obligaţia să plătească preţul autovehiculelor către S.C. F. S.R.L.:

Or, la dosarul cauzei nu există, şi nici inculpatul nu a dovedit că ar exista date care să ateste că, după ce a primit preţul autoturismelor de la S.C. E. S.A. l-a virat mai departe către S.C.  F. S.R.L.. Prin urmare, inculpatul cunoştea, la momentul încasării banilor de la S.C. E. S.A., că nu exista intenţia ca banii primiţi să fie viraţi mai departe către importator, şi implicit că transferul dreptului de proprietate asupra autovehiculelor în patrimoniul S.C. E. S.A. nu avea cum să aibă loc.

Deşi inculpatul nu a negat activitatea de inducere în eroare cu privire la înstrăinarea celor 11 autovehicule, acesta s-a apărat susţinând că nu a avut nicio implicare în această activitate, şi că unica responsabilă ar fi martora G., fosta sa soţie, şi co-administrator al S.C. D. S.R.L..

Această apărare a fost pe bună dreptate înlăturată de instanţa de fond, având în vedere că probele administrate în cauză demonstrează pe deplin că inculpatul A. a fost cel care a condus activitatea S.C. D. S.R.L. în relaţia cu S.C. F. S.R.L. şi S.C. E. S.A..

Curtea consideră deci că în mod just instanţa de fond a reţinut că inculpatul a fost cel care a condus activitatea S.C. D. S.R.L., şi că lui îi este imputabilă conduita adoptată de această societate în relaţia cu S.C. E. S.A..

S-a constatat că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului a fost comisă în formă continuată, în condiţiile art. 35 alin. 1 Cod penal, acesta realizând la diferite intervale de timp conţinutul aceleiaşi infracţiuni – la vânzarea fiecărui autovehicul, inculpatul a lăsat să creadă reprezentanţii S.C. E. S.A. că urma să opereze transferul dreptului de proprietate de la importator către cumpărător.

Conform doctrinei şi jurisprudenţei constante în materie, infracţiunea de înşelăciune se consumă la data producerii prejudiciului în patrimoniul persoanei vătămate, infracţiunea continuată epuizându-se la data ultimului act de executare, adică atunci când s-a produs ultima pagubă în patrimoniul persoanei vătămate.

Raportat la mijloacele de probă administrate în cauză, se va reţine că primul act material al infracţiunii datează din 30.09.2008, iar ultimul act material, corespunzător momentului epuizării infracţiunii, din 10.12.2008.

Acest fapt se desprinde din analiza contractului cadru de vânzare-cumpărare a autovehiculelor de la f. 56 şi urm. dup şi din facturile de la f. 58 şi urm. dup.

Curtea reţine că, deşi contractul cadru de vânzare-cumpărare amintit nu este datat şi deşi prin art. 5 lit. a) din contract, părţile au convenit ca plata autovehiculelor de către cumpărător să se efectueze integral, în baza facturii proforme emise de vânzător în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii facturii proforme, totuşi, data fiecărui act material trebuie stabilită prin raportare la facturile fiscale emise în baza acestuia, din cuprinsul cărora se constată că prima vânzare a avut loc la data de 30.09.2008, iar ultima vânzare s-a realizat la data de 10.12.2008.

Pentru a reţine astfel, Curtea a avut în vedere şi natura juridică a acestei facturi, astfel cum a fost aceasta stabilită prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acord cu care: „Factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile achiziţionate - în acest sens fiind necesară factura fiscală aferentă dar şi un contract pentru operaţiunea ce face obiectul facturii fiscale, astfel cum prevăd: Legea contabilităţii nr. 82/1991; Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3.055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene; Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile; Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 185/2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Așadar, factura pro forma nu este document nici de încasare şi nici de plată, nu reprezintă document justificativ de înregistrare nici în contabilitatea celui care o emite şi nici în contabilitatea celui care o primeşte. Din punct de vedere juridic, factura pro forma are caracterul unei oferte pe care emitentul trebuie să o respecte pe toată durata de valabilitate a acesteia. Ea are doar caracter informativ, şi nu obligatoriu pentru primitor. Aceasta generează obligaţii pentru vânzător, cum ar fi obligaţia de păstrare a preţului anunţat pentru întreaga perioadă de valabilitate a ofertei cuprinse în factura pro forma. Ea exprimă doar intenția de tranzacţionare, respectiv cea a vânzătorului de a livra şi cea a cumpărătorului de a achiziţiona mărfuri sau servicii. Reprezintă o formă de pre-facturare fără obligaţia plăţii. O factură pe care este înscrisă menţiunea „pro forma” nu are nicio valoare juridică pentru cel care o primeşte, nu generează niciun fel de obligaţii pentru acesta, respectiv nu atestă transferul de proprietate asupra bunurilor menţionate în ea. Cel care primeşte o factură „pro forma” nu are nicio obligaţie, de niciun fel, în nicio condiţie şi sub nicio formă, faţă de emitentul acesteia.” (a se vedea în acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 352 din 4 februarie 2015)

Raportat la natura juridică a facturii proforme, mai sus evocată, Curtea consideră că până la momentul emiterii de către S.C. D. S.R.L. a facturii fiscale către S.C. E. S.A., raportul juridic dintre părţi cu privire la fiecare autovehicul nu se născuse şi implicit prejudiciul părţii civile nu era produs în mod definitiv, plata făcută în baza unei facturi proforme putând fi oricând revocată de cel care a făcut-o, sau părţile putând conveni ca plata făcută în baza unei anumite facturi proforme să stingă o altă creanţă, mai ales în contextul în care părţile derulau de mulţi ani relaţii comerciale, care vizau mult mai multe autovehicule decât cele care fac obiectul cauzei.

Ca atare, plata efectuată de partea civilă în baza facturilor proforme, anterior emiterii facturilor fiscale (cel mai târziu la data de 13.11.2008, aşa cum rezultă din înscrisurile de la f. 69-79 dup) nu poate fi luată în considerare la stabilirea momentului epuizării infracţiunii continuate de înşelăciune.

Dimpotrivă, se constată că fiecare act material al infracţiunii de înşelăciune a presupus parcurgerea a trei paşi distincţi: se emitea factura proformă, se plătea preţul şi în final se emitea factura fiscală pentru preţul fiecărui autovehicul. Practic, numai prin emiterea facturii fiscale s-a desăvârşit activitatea de inducere în eroare a S.C. E. S.A., societatea condusă de inculpat creând astfel percepţia părţii civile că procesul de înstrăinare s-a definitivat şi că urma să opereze transferul dreptului de proprietate de la importator la partea civilă. Emiterea facturii fiscale apare deci ca un pas esenţial în economia activităţii infracţionale, fără de care inducerea în eroare nu ar fi putut fi realizată, lipsa facturii fiscale fiind de natură a avertiza partea civilă asupra caracterului fraudulos al conduitei inculpatului şi a societăţii conduse de el.

Faţă de cele expuse mai sus, se va reţine că ultimul act material al infracţiunii de înşelăciune a avut loc la data de 10.12.2008.

Domenii speta

Spete similare