Prescripţii. Contract de întreţinere. Legea aplicabilă prescripţiei.

Legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Deşi un contract este încheiat sub imperiul vechiului cod civil,  prescripţia dreptului la acţiune nu este  supusă aceleiaşi norme de drept precum contractul însuşi, ci este reglementată de norme speciale în materia prescripţiei din noul cod civil şi legea de punere în aplicare.

Asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10.01.2019 reclamanta D.M., în contradictoriu cu pârâtul G.I.D.D., a solicitat rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. .../18.12.2004, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei de întreţinere faţă de creditoare, respectiv D.M. şi mama acesteia, G. C., decedată în 2012, restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestui contract, prin revenirea în patrimoniul înstrăinătoarelor a imobilului ce a făcut obiectul contractului, rectificarea cărţii funciare aferente acestui imobil, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. ...04.04.2019 pronunțată de Judecătoria Filiași a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamatei şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

A fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, invocată din oficiu, și a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamantă.

Au fost respinse capetele de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare şi rectificarea cărţii funciare.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta este parte în contractul de întreținere a cărui rezoluțiune se cere, astfel că are calitate procesuală activă, deși nu este creditor al obligației de întreținere, pârâtul obligându-se la acordarea întreținerii doar către  numita G.C.

S-a  apreciat că  prescripția extinctivă este supusă dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului și, potrivit  Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, s-a considerat că se poate invoca din oficiu această excepție. Prima instanță a reținut că la data de 23.06.2012, când a decedat G.C.,  a început să curgă termenul de prescripție și a constatat că dreptul de a cere rezoluțiunea contractului de întreținere este prescris. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M. iar prin decizia civilă nr. ... de la 08 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Tribunalul a apreciat că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, legea aplicabilă prescripţiei fiind Noul Cod Civil, astfel că excepția nu putea fi invocată din oficiu.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul G. I.D.D.

Recurentul a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 pct. 8 cod procedură civilă,  susţinând s-a dat o interpretare greșită datei de la care începe sa curgă termenul de prescripție şi  legii ce o guvernează.

A susținut că s-a obligat sa o întrețină numai pe numita G.C., pe timpul vieții acesteia şi sa se ocupe de cele necesare la încetarea sa din viată, că nu exista nici o clauza in contract in care sa se menționeze faptul ca s-a obligat sa-i acorde întreținere şi reclamantei D.M.

Analizând recursul declarat se constată că este nefondat, urmând să fie respins  pentru următoarele considerente.

Problema care se  cere a fi dezlegată în speţă priveşte legea aplicabilă în speţă în materia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă apreciind că sunt incidente dispoziţiile Decretului 167/1958, care permiteau invocarea din oficiu a  excepţiei prescripţiei, iar tribunalul considerând că sunt aplicabile dispoziţiile noul cod civil.

Curtea apreciază că soluţia pronunţată de tribunal este legală, date fiind dispoziţiile art. 6 alin 4 noul cod civil şi art. 201 din Legea 71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil.

Prima instanţă a făcut o confuzie între legea aplicabilă contractului şi legea aplicabilă în materie de prescripţie, considerând că  în ambele situaţii sunt incidente dispoziţiile art. 102 din Legea 71/2011, respectiv cele ale art. 6 alin. 2 noul cod civil.

Astfel, este corectă concluzia că pentru actul juridic legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii acestuia în ceea ce priveşte  încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractului, această regulă fiind desprinsă atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) şi (3) noul cod civil (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Pe temeiul art. 6 alin. (2) noul cod civil şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivității), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Aceste dispoziţii  tranzitorii ale noului cod civil se aplică ori de câte ori părţile unui act juridic sau, în condiţiile legii, avânzii lor cauză,  pun în discuţie validitatea contratului, drepturile şi obligaţiile lor, modul de îndeplinire a acestora. Cu aplicaţie la speţă,  dispoziţiile codului civil de la 1864 sunt aplicabile în ce priveşte interpretarea clauzelor contractului ( chestiune cu privire la care tribunalul a  apreciat că se impune administrarea de probe), conţinutul obligaţiilor asumate de pârâtul-întreţinător,  executarea obligaţiilor sale, posibilitatea creditorului obligaţiei de întreţinere de a cere rezoluţiunea contractului. 

În materia prescripţiei extinctive, însă, s-a considerat în mod greşit că sunt incidente aceleaşi prevederi ale art. 102 din Legea 71/2011, fără a se lua în considerare că legiuitorul a reglementat prin texte diferite legea aplicabilă prescripţiei.

Art. 6 alin. (4)  noul cod civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc faptul că că şi prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit şi doar prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripţiei respective sub toate aspectele.  Dacă însă se ajunge la concluzia că prescripţia nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispoziţiile noului cod civil .

Art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie  două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripţia, cu trimitere la  art. 2.532 pct. 6 şi 7 noul cod civil privitoare la suspendarea cursului prescripţiei  şi art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din  noul cod civil, însă în afara acestor excepţii orice alte prevederi înscrise în  noul cod civil, indiferent că sunt de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai prescripţiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Prin urmare, doar pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanţa mai poate să invoce din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, nu şi în situaţia în care prescripţia a început să curgă după intrarea în vigoare a noului cod civil.

În concluzie, deşi un contract este încheiat sub imperiul vechiului cod civil,  prescripţia dreptului la acţiune referitoare la aspecte ce ţin de contractul respectiv nu este  supusă aceleiaşi norme de drept precum contractul însuşi, cum greşit  a apreciat judecătoria, ci este reglementată de norme speciale în materia prescripţiei din noul cod civil şi legea de punere în aplicare.

După cum s-a arătat deja, dacă prescripţia a început să curgă după data de 1.10.2011,  legea aplicabilă este noul cod civil.

În cauza de faţă ambele instanţe au considerat că termenul de prescripţie a început să curgă la decesul numitei G.C., respectiv la data de  23.06.2012,  iar pârâtul nu a formulat apel faţă de această parte a considerentelor sentinţei primei instanţe, deşi avea posibilitatea deschisă de art. 461 alin. 2 cod procedură civilă,  fiind vorba despre o parte a considerentelor care a dat dezlegări unei probleme de drept.

Ca urmare, pârâtul recurent nu poate critica direct în recurs, omisso medio,  faptul că instanţele au stabilit că prescripţia  a început să curgă la decesul creditoarei G.C., această chestiune fiind reţinută nu numai de tribunal, ci şi de judecătorie şi necriticată în calea ordinară de atac.

De altfel, deşi recurentul a arătat că apreciază greşită soluţia tribunalului şi cu privire la interpretarea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în expunerea motivelor de recurs nu a adus niciun argument prin care să combată această statuare a instanţei şi să dezvolte critica enunţată, ceea ce înseamnă că doar în mod formal s-a criticat acest aspect din hotărâre.

Ca urmare a poziţiei procesuale a părţilor, se poate considera a dobândit autoritate de lucru judecat  partea din considerente prin care atât judecătoria cât şi tribunalul au stabilit data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Mai mult, instanţa de recurs constată că această dezlegare este corectă, ţinând seama de specificul contractului de întreţinere şi al obligaţiei asumate de debitor, ca principiu obligaţia de întreţinere fiind una continuă, astfel că oricând creditorul întreţinerii este îndreptăţit să ceară fie executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia pentru neexecutare, fără a i se putea opune prescripţia. În situaţia în care creditorul întreţinerii decedează, dreptul său la acţiune fiind unul patrimonial, se transmite moştenitorilor, care  pot formula acţiune în rezoluţiunea contractului în termenul  general de prescripţie de 3 ani aplicabil dreptului material la acţiune specific drepturilor de creanţă, iar acest termen începe să curgă la decesul creditorului întreţinerii. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când creanţa de întreţinere s-a constituit prin mecanismul specific stipulaţiei pentru altul.

Fiind stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2012, după intrarea în vigoare a noului cod civil,  dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile, pentru că prescripţia nu era începută sub imperiul  vechii reglementări  şi neîmplinită.

Potrivit art. 2513 cod civil,  prescripţia nu mai este o chestiune de ordine publică, aşa cum era în reglementarea Decretului 167/1958,  fiind instituită obligaţia părţii interesate de a invoca excepţia prescripţiei cel mai târziu la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate.

Conform art. 2513 noul cod civil, cu raportare la art. 6 alin 4 noul cod civil şi art. 201 din Legea 71/2011, în mod greşit prima instanţă a  invocat din oficiu excepţia prescripţiei, astfel că tribunalul a apreciat corect că se impune anularea sentinţei şi reluarea judecăţii, faţă de cererea formulată de apelantă, în considerarea prevederilor art. 480 alin. 3 cod procedură civilă.

În plus,  în speţă tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că nu s-a stabilit cu exactitate dacă şi reclamanta D.M. avea calitatea de întreţinut, aşa cum aceasta a susţinut prin  acţiune, considerând  că se impune ca instanţa de trimitere să facă o interpretare a clauzelor contractului, prin administrarea probelor considerate necesare.  În ipoteza în care s-ar ajunge la concluzia că obligaţia de întreţinere trebuia executată şi faţă de reclamantă, este evident că nu poate fi vorba despre prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea contractului.

Recurentul pârât a susţinut prin motivele de recurs că s-a obligat să o întreţină numai pe creditoarea în prezent decedată,  că nu există clauză în contract în care să se stabilească obligaţia şi faţă de reclamantă, însă aceste aspecte de fapt se impun a fi lămurite la reluarea judecăţii.

Deşi tribunalul, ca instanţă devolutivă, avea posibilitatea de a administra orice probe pentru a lămuri clauzele  contractuale pe care le considera neclare,  aplicând dispoziţiile art. 977 -989 cod civil de la 1864, faptul că a  dispus ca aceste dezlegări să  fie făcute de prima instanţă nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei în condiţiile în care soluţia judecătoriei de a admite excepţia prescripţiei era nelegală iar anularea sentinţei se făcea cu trimiterea cauzei spre judecarea fondului.

Aceasta înseamnă că  instanţa de recurs nu poate aprecia pentru prima oară în această cale de atac întinderea obligaţiilor părţilor şi nu poate stabili dacă recurentul pârât şi-a asumat prin contract şi obligaţia de a o întreţine pe reclamantă,  respectiva chestiune de fapt urmând a fi analizată  de către prima instanţă.

Constatând că dispoziţiile legale au fost corect aplicate de tribunal, nefiind incidente motive de casare a deciziei în sensul art. 488 cod procedură civilă,  recursul se va respinge ca nefondat.

Cheltuielile de judecată  avansate de părţi pentru susţinerea  acestei etape procesuale vor fi avute în vedere în rejudecare, întrucât  la acest moment, dată fiind soluţia instanţei de apel, hotărârile pronunţate în căile de atac au un caracter intermediar, motiv pentru care nu se poate pronunţa instanţa asupra cererii intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Domenii speta

Spete similare