Acţiune având ca obiect despăgubiri pentru prejudicii cauzate de un act administrativ anulat. Prescripţia dreptului material la acţiune

În mod corect prima instanţă a reţinut în cauză incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care anterior acelaşi reclamant a formulat o cerere de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar a solicitat acordarea de daune. Astfel s-a reţinut în mod corect faptul că s-a împlinit la data promovării actualei cereri termenul de prescripţiei de 1 an, prevăzut de art. 19 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care acest termen este condiţionat de data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Ori, este de necontestat că reclamantul recurent a solicitat prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. y/102/2019 al Tribunalului Mureş atât anularea actului administrativ, cât şi acordarea de despăgubiri, a căror cuantum este evident că le cunoştea şi acestea au fost cuantificate.

Acţiunea în despăgubiri dedusă judecăţii în acest litigiu, nefiind formulată cu respectarea termenului de prescripţie de 1 an, calculat în condiţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, este prescrisă raportat la data când reclamantul a  cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei,  respectiv faţă de data formulării cererii de chemare în judecată când a cerut atât anularea actului cât şi despăgubiri, nereprezentând relevanţă asupra termenului imperativ ce reglementează acţiunea în contencios administrativ, temeiul juridic invocat în cele două cauze sau calitatea părţilor.

- art. 8, art. 11, art. 19 din Legea nr. 554/2004

Prin Sentința nr. x/11.11.2021 Tribunalul Mureș – Secția de contencios administrativ a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S, în contradictoriu cu pârâţii T, Consiliul Local al Comunei U și Primarul Comunei V.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs reclamantul S, solicitând în principal casarea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, care a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și în subsidiar, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de fond a aplicat în mod eronat prevederile de drept material, atât cele speciale, cât și cele generale, referitoare la prescripția extinctivă, prin neluarea în considerare a probelor concrete cu privire la momentul de la care începe să curgă acest termen, precum și a situațiilor concrete care au condus la întreruperea (cererea de despăgubiri din 05.04.2021) și suspendarea curgerii acestui termen (efectele stării de urgență).

În fapt, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond a respins acțiunea formulată ca fiind prescrisă, motivat de faptul că, în aplicarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 11 din același act normativ, termenul special de prescripție este de 1 an și începe să curgă de la data de 19.09.2019, respectiv data depunerii cererii de chemare în judecată din dosarul nr. y/102/2019 la Tribunalul Mureș. Totodată, instanța a constatat faptul că, sub aspectul întinderii prejudiciului, suma solicitată în prezentul dosar este identică („exact în același cuantum”) cu suma solicitată în dosarul nr. y/102/2019, fapt ce a condus instanța la concluzia că recurentul-reclamant cunoștea întinderea pagubei încă din 19.09.2019.

În opinia recurentului-reclamant, această susținere și concluzie a instanței de fond este vădit eronată deoarece suma solicitată în prezentul dosar este de 11.045 lei, iar suma solicitată în dosarul nr. y/102/2019 a fost de 19.024 lei.

La data de 19.09.2019, când a introdus acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. y/102/2019 nu avea de unde să cunoască întinderea prejudiciului, așa cum a susținut instanța de fond, pentru că încă nu fusese numit într-o comisie de specialitate. Această numire a avut loc numai la data de 10.10.2019, ulterior depunerii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului doar ca urmare a efectuării Raportului de expertiză contabilă judiciară de către dl. expert contabil B.L., în dosarul nr. y/102/2019, raport care a fost depus la dosarul cauzei la data de 10.03.2020, care i-a fost comunicat la data de 11.03.2021 cu posibilitate de formulare de obiecțiuni până la termenul de judecată din 08.04.2020.

Termenul pentru obiecțiuni s-a prelungit, prin efectul legii, până la 10.06.2020, având în vedere că dosarul nr. y/102/2019 a fost suspendat de drept pe durata stării de urgență, în temeiul art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020, fără efectuarea vreunui act de procedură.

Numai la termenul de judecată din 10.06.2020, Raportul de expertiză contabilă a rămas definitiv, având în vedere faptul că niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni.

În opinia recurentului-reclamant, dacă s-ar fi aplicat corect și nepărtinitor raționamentul propus de instanța de fond și raportat la sume, s-ar fi observat tocmai faptul că suma solicitată în acest dosar are la bază sumele stabilite de expert prin Raportul de expertiză contabilă definitivat la data de 10.06.2020. Acest raport a stabilit că în perioada 14.07.2016-16.05.2019 recurentul-reclamant a suferit un prejudiciu de 10.537 lei, iar stabilirea, în mod efectiv, a întinderii prejudiciului a necesitat acest demers contabil, nefiind un calcul simplu.

Fapta culpabila a încetat ulterior efectuării raportului, respectiv la data de 10.10.2019, când recurentul-reclamant a fost nominalizat în comisie, între timp au mai fost achitate sume de bani, motiv pentru care a solicitat, prin cererea de despăgubiri, și diferența pentru aceste luni, ajungând la suma de 11.045 lei.

Recurentul-reclamant a arătat că la data de 05.04.2021 a comunicat, prin poștă, o cerere de despăgubiri pentru această sumă, la care nu a primit niciun răspuns. Cu toate acestea, solicitarea formulată reprezintă un act de natură să conducă la întreruperea termenului de prescripție.

Un alt aspect cu privire la cursul termenului de prescripție, și pe care trebuia să îl aibă în vedere instanța de fond, se referă la perioada în care cursul prescripției a fost întrerupt, ca urmare a stării de urgență (16.03.2020-14.05.2020). Prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României au fost luate o serie de măsuri ce vizează cursul termenelor de prescripție și decădere. Având în vedere că Decretul nu face vorbire despre efectele suspendării, recurentul-reclamant a apreciat că rămân aplicabile dispozițiile art. 2.534 alin. (1) și alin. (2) din Codul civil.

Pe de altă parte, s-a arătat că numai la data de 27.11.2020, când soluția din dosarul nr. y/102/2019 a rămas definitivă (Sentința civilă nr. z pronunțată la data de 10.06.2020 de Tribunalul Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. w/R pronunțată la data de 27.11.2020 de Curtea de Apel Târgu-Mureș), recurentul-reclamant a cunoscut, în concret, persona care se face vinovată de producerea pagubei - în speță, Consiliul local al Comunei U.

Recurentul-reclamant a apreciat că dacă ar fi formulat o acțiune în despăgubiri anterior datei de 27.11.2020, acțiune cu privire la care exista posibilitatea să fie judecată chiar anterior dosarului nr. y/102/2019, aceasta ar fi fost respinsă, pe fond, pentru că nu exista nicio dovadă care să constatate, concret și definitiv, fapta ilicită și persoana care a săvârșit această faptă.

Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din Codul civil, în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

În opinia recurentului-reclamant, Decizia ÎCCJ nr. 22 din 24 iunie 2019 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost aplicată de către instanța de fond în mod eronat, cu rea-credință, fiind interpretată strict în defavoarea recurentului-reclamant.

Lecturând integral această decizie, recurentul-reclamant a arătat că ÎCCJ nu a reținut că termenul de prescripție nu curge niciodată de la data pronunțării hotărârii de anulare a actului administrativ, astfel cum a concluzionat instanța de fond. Prin raportare la paragrafele 77, 85, 86, 87, 88, 89, 90, recurentul-reclamant a susținut că Decizia ÎCCJ nu exclude, din start, posibilitatea ca momentul de la care începe să curgă prescripția să fie identic cu momentul la care a fost anulat actul juridic administrativ, ci reține că instanțele de judecată trebuie să administreze probe și să stabilească, în concret, de la caz la caz, momentul exact la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut, în mod efectiv, fapta ilicită, pe cel care este ținut să răspundă și întinderea pagubei. În urma administrării probelor, instanța poate ajunge inclusiv la concluzia ca momentul de la care începe să curgă prescripția să fie identic cu momentul la care a fost anulat actul juridic administrativ.

Recurentul-reclamant a subliniat faptul că în dosarul nr. y/102/2019 a formulat cererea de chemare în judecată împotriva a trei pârâți: Comuna R, Primarul Comunei V și Consiliul Local U, cu solicitarea principală ca instanța să stabilească persoana care se face vinovată de ne-nominalizarea acestuia în cadrul uneia dintre cele trei comisii de specialitate. Instanța a stabilit că, în speță, culpa aparține Consiliului Local, iar fapta ilicită este reprezentată de încălcarea prevederilor 563 și 573 din O.U.G. nr. 57/2019. Prejudiciul a fost stabilit prin Raportul de expertiză contabilă la care s-a făcut referire, la 10.06.2020.

Recurentul-reclamant a apreciat că sintagma „în mod efectiv” la care face referire ÎCCJ la pct. 87 din Decizie presupune determinarea de către instanțele de judecată, pe bază de probe certe, a unui moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție și nu un moment subiectiv. Totodată, presupune existența unui anumit grad de certitudine cu privire la faptă, făptuitor și pagubă, și nu o simplă bănuială sau afirmație din partea reclamantului. Ori, la data de 19.09.2019, când instanța de fond a considerat că începe să curgă termenul de prescripție, activitatea ilicită încă nu era încheiată, motiv pentru care nici întinderea pagubei nu putea fi cunoscută, iar persoana vinovată putea fi doar bănuită — una dintre cele 3 instituții de drept public.

Intimații-pârâți Consiliul Local al Comunei U, Comuna R, Primarul Comunei V au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și nefondată, menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea recursului, intimații-pârâți au arătat că în încercarea de a argumenta alegerea motivului de recurs, recurentul-reclamant nu a făcut altceva decât să expună în mod repetat motivele care stau la baza fondului prezentei acțiuni. Altfel spus, folosindu-se de vaga definire a sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, și utilizând o cale de atac care are ca și unic scop verificarea legalității hotărârii, recurentul-reclamant a dezbătut pentru a treia oară aceleași motive și apărări de fond, pe care le-a invocat atât în primă instanță, cât și în apel, argumente considerate de ambele instanțe anterior menționate, ca fiind lipsite de temei.

În conformitate cu art. 486 Cod procedură civilă, cererea de recurs, printre altele, este obligatoriu să conțină motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, condiție care pare neglijată în cererea supusă discuției, argumentele invocate și dezvoltate conținând aspecte precum clarificările privind prejudiciul, persoana presupusului păgubitor sau expunerea unei interpretări personale ale normelor cuprinse în Decizia ÎCCJ nr. 22 din 24 iunie 2019 de către recurentul-reclamant.

Intimații-pârâți au observat faptul că motivele pe care recurentul își întemeiază recursul,  sunt aspecte predominant legate de fondul cauzei, și nu de legalitatea acesteia. Trebuie avut în vedere faptul că, dacă pur și simplu, aplicat la starea de fapt in concreto, o normă legală nu este pe placul unei părți din proces, acest lucru nu echivalează cu greșita aplicare sau interpretare a normei legale de către instanța de judecată.

Raportat la aspectele invocate privind prejudiciul și prescripția, în ceea ce privește argumentele recurentului-reclamant cu privire la prejudiciul invocat, s-a observat că, s-a învederat cuantumul acestuia încă în dosarul y/102/2019, iar argumentul că doar ulterior s-a cunoscut întinderea prejudiciului este unul fals. În realitate, ceea ce a avut loc, reprezintă doar o actualizare a cuantumului sumei ulterior, recurentul-reclamant cunoscând faptul că a suferit un prejudiciu, acesta cuantificându-l după propriile considerente.

Intimații-pârâți au susținut că argumentul conform căruia întinderea prejudiciului a fost determinată doar ca urmare a numirii recurentului-reclamant într-o comisie de specialitate, la data ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată este lipsit de logică, deoarece indemnizația se putea calcula, astfel cum însuși recurentul-reclamant a arătat în dosarul y, conform art. 79 alin. (2) și (3) din ROF, recurentului-reclamant cuvenindu-i-se suma de 540 lei/lună.

Astfel, instanța de fond și de apel, în mod corect au considerat că cel puțin la data de 09.09.2019, recurentul-reclamant a avut cunoștință de dreptul său de a fi despăgubit pentru că nu a fost numit într-o comisie de specialitate și în consecință nu a beneficiat de indemnizația corespunzătoare.

Coroborând informațiile anterior expuse, intimații-pârâți au arătat că rezultă fără echivoc faptul că instanțele în mod corect au considerat data de 09.09.2019, ca fiind data de începere a curgerii termenul de prescripție de 1 an în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea 554/2004. Astfel că, în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 14.07.2021, dreptul era prescris.

De asemenea, s-a apreciat că recurentul-reclamant se află într-o confuzie și cu privire la argumentul conform căruia „instanța a constatat faptul că, sub aspectul întinderii prejudiciului, suma solicitată în prezentul dosar este identică („ exact în același cuantum” spune instanța) cu suma solicitată în dosarul y/102/2019”, instanța nespecificând cuantumul exact, astfel cum recurentul-reclamant a interpretat, ci formularea avea în vedere faptul că este vorba despre o sumă care reprezintă indemnizația pe aceeași perioadă de timp, calculată pe baza aceleiași valori standard, astfel că rezultatul de bază al sumei fiind același în ambele dosare raportându-ne la cuantumul standard înmulțit cu timpul de referință. Astfel că, indiferent dacă calculul în sine a fost sau nu unul exact, acest lucru nu exclude faptul că suma datorată era una și aceeași, sumă reprezentând prejudiciul care a fost cuantificat de către recurentul-reclamant și solicitat prin acțiunea sa, iar susținerea că prejudiciul s-a concretizat doar în urma expertizei contabile, este cu atât mai neîntemeiată cu cât acesta folosește ca și mijloc de apărare propria sa eroare de calcul, neglijând faptul că nu încape îndoială asupra faptului că acesta a aproximat suma datorată, deci se prezumă că era în cunoștință de cauză asupra cuantumului acesteia.

Un alt aspect invocat de către recurentul-reclamant reprezintă suspendarea termenului de prescripție pe perioada stării de urgență, între data de 16.03.2020 și 14.05.2020. Având în vedere termenul de prescripție de 1 an, care a început să curgă de la data de 09.09.2019 și până la presupusul moment în care aflat în concret prejudiciul la data de 11.03.2021, chiar și cu perioada de suspendare termenul de prescripție tot a fost depășit.

În opinia intimaților-pârâți, dacă se dă curs ideii conform căreia numai la data de 27.11.2020, când soluția din dosarul nr. y/102/2019 a rămas definitivă s-a cunoscut in concreto persoana care se face vinovată de producerea pagubei, adică Consiliul Local al Comunei U, s-ar ajunge la o situație marcată de sensul ridicolului. Acest fapt denotă din însăși situația supusă judecății de către recurentul-reclamant, dreptul acestuia conform susținerilor sale fiind vătămat de Consiliul Local, care nu l-a numit într-o comisie de specialitate.

Așadar, reducând la cea mai simplă formă posibilă ideea promovată prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut că nu era în clar cărei autorități îi este imputabilă fapta care i-a lezat drepturile și i-a produs prejudiciul, însă chiar acesta pune în vedere faptul că la data de 14.07.2016, cu ocazia primei ședințe de Consiliu local a solicitat nominalizarea în cadrul unei comisii de specialitate. Mai mult decât atât, luând în considerare faptul că domnul S a deținut postul de primar anterior, intimații-pârâți au apreciat că este greu de crezut că acesta nu era în cunoștință de cauză asupra procedurilor de numire și asupra organului însărcinat cu acest demers.

În ceea ce privește argumentele bazate pe Decizia ÎCCJ nr. 22 din 24 iunie 2019, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004, cum că instanța de fond a aplicat prevederile acesteia în mod eronat și cu rea credință strict în defavoarea recurentului-reclamant, intimații-pârâți au apreciat că această afirmație este lipsită de temeinicie.

În expunerea argumentelor sale, recurentul-reclamant a învederat o serie de interpretări personale, care în sensul că în textele extrase din decizie sunt accentuate și evidențiate doar informațiile favorabile cauzei pe care o susține, iar unele prevederi esențiale fiind neglijate.

În opinia intimaților-pârâți, ceea ce s-a omis în interpretarea paragrafelor (85) și (86), este faptul că data de la care  începe să curgă prescripția, poate fi și cea la care după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea prejudiciului, astfel că, recurentul-reclamant putea să cunoască și chiar a cunoscut nașterea prejudiciului, din moment ce acesta a acționat în instanță Comisia locală pentru a solicita despăgubiri.

Totodată, intimații-pârâți au apreciat că argumentul că întinderea prejudiciului nu s-a cunoscut decât după expertiza contabilă, este cu atât mai lipsit de sens, cu cât deja exista pe rol un proces prin care conform acțiunilor recurentului-reclamant se urmărea nu doar repararea unei situații faptice, ci și recuperarea  unui prejudiciu considerat cert, lichid și exigibil. 

Analizând paragrafele (87) și (88), intimații-pârâți au reținut că începutul prescripției nu poate avea loc dacă titularul dreptului nu a cunoscut, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune, și nici, după împrejurări nu trebuia să le cunoască. Recurentul-reclamant nu putea înainta și argumenta atât de punctual o acțiune în instanță dacă nu deținea informații mai mult decât minime cu privire la situație, prejudiciu sau cei responsabili pentru crearea acestuia.

Nu doar că elementele minime puteau fi deduse la momentul la care acțiunea recurentului-reclamant a fost demarată în primă instanță, ci chiar elementele in extenso, complexe ale situației erau cunoscute foarte bine de către acesta, mai ales dată fiind experiența și pregătirea sa anterioară. Or, în acest caz, intimații-pârâți au apreciat că prescripția a început deja să curgă la o dată anterioară celei invocate de recurentul-reclamant.

În paragrafele (89) și (90) se face referire la determinarea de către instanță a momentului de la care prescripția a început să curgă, moment determinat pe baza unui probatoriu complex, procedură despre care recurentul-reclamant susține că a avut ca urmare stabilirea vinovăției Consiliului local, precum și întinderea pagubei. Intimații-pârâți au apreciat că dincolo de cunoașterea exactă a organului căruia i se impută crearea prejudiciului, recurentul-reclamant a dorit să implice în proces și celelalte organe ale UAT P ca și variante de rezervă, dând dovadă de rea-credință.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că apărările intimaților-pârâți sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea recursului invocată de către intimații-pârâți, s-a apreciat că aceste susțineri sunt vădit nefondate. Prin cererea de recurs a fost indicat temeiul de drept, respectiv art. 488 alin. (l) pct. 8 și s-a arătat în mod limpede și clar faptul că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea flagrantă a prevederilor de drept material referitoare la termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubiri prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/20045, cu atât mai mult cu cât recursul este singura cale de atac împotriva sentinței pronunțate în materia contenciosului administrativ.

Instanța de recurs este competentă să analizeze raționamentul prin care prima instanță a respins acțiunea formulată ca fiind prescrisă deoarece analiza prevederilor legale în materie de prescripție poate fi făcută în calea de atac extraordinară a recursului, fiind vorba despre prevederi de drept material, motiv pentru care este cât se poate de evident că această susținere este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a reiterat argumentele din cererea de recurs.

Examinând legalitatea hotărârii atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin recursul declarat recurentul critică sentinţa instanţei de fond, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, arătând faptul că prin această hotărâre  s-a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Sub un prim aspect, al determinării cadrului procesual şi al limitelor investirii instanţei de recurs, se va constata faptul că prin calea de atac declarată se aduc critici sentinţei primei instanţe, exclusiv sub aspectul modului de rezolvare a  chestiunii ce vizează momentul de începere, respectiv de împlinire a termenului de prescripţie extinctivă, solicitându-se în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Ca urmare, raportat la criticile formulate şi modul de soluţionare al dosarului, analiza urmează a purta exclusiv asupra instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinută de către prima instanţă referitoare la cererea reclamantului-recurent.

Analizând criticile formulate de către recurent, Curtea a constatat că prevederile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, invocată în cuprinsul recursului, reglementează o situaţie de excepţie de la regula instituită prin art. 8. coroborat cu art. 11, aceea a acţiunilor „de plină jurisdicţie”, în sensul de acţiune complexă, care să conţină şi capătul de cerere referitoare la despăgubiri, atât pentru daunele morale, cât şi pentru cele materiale. În mod normal, cererea de despăgubiri trebuie să reprezinte un capăt secundar de cerere în cadrul acţiunii principale, pentru a da posibilitatea instanţei, care analizează legalitatea actului sau contractului administrativ, să decidă şi asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

Acţiunile introduse ulterior, în baza art. 19, trebuie să fie în mod real motivate pe o situaţie obiectivă, iar reclamantul trebuie să probeze momentul la care a luat cunoştinţă de întinderea pagubei, el are posibilitatea să formuleze în mod distinct, ulterior, o acţiune separată pentru acoperirea prejudiciului, sub condiţia imperativă a respectării termenului de prescripţie de 1 an, calculat în condiţiile art. 19 alin. (1) din lege. Sancţiunea nerespectării acestui termen, dacă nu este incidenţă o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, o constituie respingerea cererii ca tardiv introdusă.

Raportat la aceste consideraţii, se va constata că în mod corect prima instanţă a reţinut în cauză incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care anterior acelaşi reclamant a formulat o cerere de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar a solicitat acordarea de daune. Astfel s-a reţinut în mod corect faptul că s-a împlinit la data promovării actualei cereri termenul de prescripţiei mai sus menţionat, în condiţiile în care acest termen este condiţionat de data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Ori, este de necontestat că reclamantul recurent a solicitat prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. y/102/2019 al Tribunalului Mureş atât anularea actului administrativ, cât şi acordarea de despăgubiri, a căror cuantum este evident că le cunoştea şi acestea au fost cuantificate.

Acţiunea în despăgubiri în prezent formulată este prescrisă aşadar raportat la data când reclamantul a  cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei,  respectiv faţă de data formulării cererii de chemare în judecată când a cerut atât anularea actului cât şi despăgubiri, nereprezentând relevanţă asupra termenului imperativ ce reglementează acţiunea în contencios administrativ, temeiul juridic invocat în cele două cauze sau calitatea părţilor.

În ceea ce priveşte efectuarea în dosarul anterior a unei expertize contabile finalizate printr-un raport ce determină exact valoarea prejudiciului, acest fapt nu poate avea nici un fel de efect asupra curgerii termenului de prescripţie, acest raport având rolul strict de a individualiza exact un prejudiciu deja cunoscut de către reclamantul recurent.

În ceea ce priveşte cauzele de întrerupere ale cursului prescripţiei, invocate de către recurent, Curtea a reţinut faptul că deşi se face referire la suspendarea prescripţiei pe perioada stării de urgenţă, nominalizată în cuprinsul recursului ca fiind 16.03.2020-14.05.2020, nu se oferă nicio explicaţie pentru introducerea cererii de chemare în judecată la data de 16.07.2021, mult după expirarea acestei stări excepţionale.

În egală măsură, contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect în speţa dată consideraţiile cuprinse în Decizia nr. 22/2019 a ÎCCJ. S-a reţinut astfel că potrivit acestei interpretări, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. Aceste consideraţii ale instanţei de fond, preluate din decizia instanţei supreme, nu au în nici un fel semnificaţia prezentată de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie nu ar curge niciodată de la data pronunţării hotărârii de anulare. Dimpotrivă, se arată clar că acest moment nu poate fi determinat obiectiv, ci prin raportare la datele speţei. Ori, în prezenta cauză, având în vedere probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, s-a ajuns la concluzia corectă că reclamantul nu doar că putea cunoaşte întinderea daunei încă de la momentul introducerii primei acţiuni, ci chiar s-a probat că a cunoscut acest cuantum şi l-a solicitat şi în litigiul anterior

Având în vedere cele mai sus prezentate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, constatând că sentinţa atacată a fost pronunţată în condiţii de legalitate, raportat la motivele de recurs invocate, Curtea urmează a respinge prezentul recurs ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare