Reparare prejudicii erori judiciare. Acţiune respinsă.

Prin acţiunea civilă înregistrată la instanţă sub dosar nr.de mai sus, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI prin DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE SATU MARE, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 lei daune morale, în urma cercetării sale abuzive de către Autorităţile Judiciare din România respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria ... în dosar cu nr. .../P/..., fiind încălcate prevederile art.6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil şi de durată rezonabilă prevăzut în Constituţia României.

În motivare reclamantul arată că este o persoană cunoscută pe plan local, naţional şi internaţional, activând în domeniul istoric şi cultural, susţinător al drepturilor minorităţii naţionale maghiare din România fiind preşedintele Organizaţiei Asociaţia B. În această calitate, a organizat, participat, colaborat la mai multe manifestări internaţionale pe teme istorico-culturale, toate organizate într-un cadru absolute legal şi cu autorizarea tuturor autorităţilor competente din România.

Precizează reclamantul că tot astfel s-a întâmplat şi în cursul anului ..., mai exact în data de ZZ.LL.AA când a organizat şi participat ca organizator al unui simpozion privind comemorarea poetului D. Această activitate a fost considerată de organele judiciare ca fiind „de natură penală” fără să ştie în concret cine a stat în „spatele" acestei acţiuni.

Astfel, arată că în dosarul cu numărul .../P/... a fost cercetat penal timp de 4 ani de zile în urma sesizării din oficiu al procurorului pentru săvârşirea infracţiunii de promovare a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii prev. de art.5 alin.1 din OUG 31/2002, în data de ZZ.LL.AA fiind adoptată Ordonanţa Procurorului prin care în temeiul art.16 lit.b - fapta nu este prevăzută de legea penală sau lipseşte vinovăţia cerută de lege s-a dispus clasarea cauzei.

Mai arată reclamantul că pe durata cercetărilor, fiind acuzat de o faptă foarte gravă dar practic nereală, a fost supus atât el cât şi multe cunoştinţe ale sale, asupra unor presiuni psihice, mulţi dintre aceştia rupând orice relaţie personală cu el sau de colaborare cu Asociaţia pe care o conduce.

Arată că asociaţia sa a fost refuzată fără motiv să închirieze spaţii pentru organizare de evenimente, au fost reziliate contractele încheiate cu diferite instituţii şi au fost întrerupte colaborări care anterior funcţionau fără probleme.

Din toate acestea, arată reclamantul, rezultă foarte clar că scopul acestei cercetări abuzive a fost de a-l intimida şi ataca psihic şi a-i distruge reputaţia, toate acestea afectându-l grav, acţiuni nepermise într-un stat de drept şi democratic, membru al Uniunii Europene.

Pentru aceste considerente, reclamantul a apreciat că se impune promovarea prezentei acţiuni pentru a repara prejudiciul moral suferit prin denigrarea sa şi prin presiunea psihică la care a fost supus, considerând că statul este responsabil pentru acţiunile partizane şi vădit nelegale ale organelor de forţă.

În drept, invocă prevederile art.538 şi urm. Cod de procedură penală şi art.1381 şi urm. Cod civil.

Prin întâmpinarea formulată (filele 26-32), pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI prin DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE SATU MARE solicită admiterea cererii prin care invocă incidentul procedural cauzat de neintroducerea în cauză a reprezentantului Ministerului Public; admiterea excepţiei tardivităţii acţiunii ca urmare a prescripţiei dreptului material la acţiune în despăgubiri; în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare pârâtul arată că în ceea ce priveşte cererea prin care invocă incidentul procedural cauzat de neintroducerea în cauză a Ministerului Public, în speţe având ca obiect acţiuni civile în despăgubiri întemeiate pe art.538 împrocesurarea Ministerului Public este imperios necesară.

Astfel, în raport de aspectele sus menţionate, pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare se impune potrivit art.179 Cod procedură civilă citarea Ministerului Public cu cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamant, precum şi acordarea unui termen util pentru pregătirea şi formularea apărărilor în interesul acestuia prin întâmpinare potrivit alin.1 al art.201 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul arată faptul că acţiunea pentru repararea pagubei întemeiată pe prevederile art.541 alin.2 din Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală poate fi introdusă doar într-un termen de 6 luni de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă.

În speţa de faţă, potrivit adresei emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria ... (depusă în probaţiune) reclamantul i-au fost comunicate fotocopii de pe actele dosarului de urmărire penală la data de ZZ.LL.AA .

Semnalează pârâta faptul că prezenta cerere de chemare în judecată este înregistrată la instanţa competentă la data de ZZ.LL.AA, aşadar cu depăşirea termenului imperativ de 6 luni.

Precizează pârâtul că astfel cum rezultă din petitul acţiunii, reclamantul nu a sesizat instanţa de judecată cu o cerere de repunere în termen, prin care să învedereze organului judiciar argumentele care au justificat depăşirea considerabilă a termenului de prescripţie extinctivă. Raportat la cele relatate, pasivitatea reclamantului îi este imputabilă acestuia, prescripţia curgând în defavoarea celui care dispune de dreptul material la acţiune.

Pe de altă parte, chiar şi raportat la prevederile Legii 287/2009 privind Noul Cod civil, pârâtul subliniază faptul că dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca dreptul material la acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs prin fapta ilicită să poată fi exercitat oricând după darea unei soluţii de către procuror sau de instanţa de judecată prin care inculpatul nu ar fi fost trimis în judecată, prevederea legală prin care se recunoaşte dreptul de a exercita acţiunea civilă separat de procesul penal şi suspendarea cauzei civile până la soluţionarea cauzei penale, nu ar mai fi avut nicio raţiune.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin prisma temeiurilor legale indicate de către reclamant şi aplicabile stării factuale, pârâtul învederează următoarele argumente:

Reclamantul nu se încadrează în prevederile art.538-541 din C.proc.pen.. Art.538 Cod Procedura Penala prevede: "(7) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice altfel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

Prin urmare, pârâtul consideră că reclamantul nu se încadrează în prevederile legale pentru a solicita despăgubiri şi nu se poate prevala de dispoziţiile art.538 alin.1 Cod de procedură penală întrucât documentele pe care se întemeiază acţiunea nu constituie un mijloc de probă în sensul celor cerute în mod imperativ de lege - adică nu există o hotărâre definitivă de condamnare care să fi fost anulată sau desfiinţată pentru un fapt nou sau recent descoperit care să dovedească că s-a produs o eroare judiciară.

Arată pârâtul faptul că astfel cum rezultă din cadrul legal consfinţit de către legiuitor, nu este loc de interpretare a acestor prevederi legale. În mod imperativ, se statuează faptul că nelegalitatea unei privări de liberate este constatată de către procuror, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de libertăţi ori de instanţa investită cu soluţionarea cauzei. Per a contrario, o instanţă civilă nu poate fi investită cu soluţionarea unei astfel de cereri. Are deplină aplicabilitate asupra stării factuale, efectele adagiului latin consfinţit atât în lege cât şi în practica şi jurisprudenţa la rangul de principiu de drept: "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Învederează că în deplină consonanţă cu prevederile art.9 alin.5 din Codul de procedură penală, exact cadrul legal invocat de către reclamant, calitatea procesuală activă într-un litigiu cu acest obiect (reparare erori judiciare) ar presupune identificarea reclamantei cu persoana faţă de care s-a dispus o măsură privativă nelegală ori persoana care a fost condamnată definitiv.

În contextul celor prezentate mai sus, pârâtul arată că în cazul reclamantului nu există o hotărâre definitivă de condamnare urmată de rejudecare şi apoi o hotărâre de achitare, sens în care acţiunea reclamantului nu se încadrează în prevederile legale enunţate mai sus şi ca atare, nu poate fi asimilată cu o eroare judiciară.

Precizează că şi în ipoteza în care reclamantul ar aprecia că are deschisă calea la justiţie având ca obiect cel indicat în petitul acţiunii, prin prisma prevederilor art.52 alin.3 consfinţite în legea supremă a statului, astfel: "(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

De asemenea, alături de cadrul legal din legea fundamentala, reclamantul invoca şi prevederile art.96 alin.1 din Legea 303/2004, sens în care arată că judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Prin prisma acestei motivări în drept a reclamantului, solicită pârâtul să se constate inadmisibilitatea acestei cereri pentru următoarele considerente:

În primul rând, arată că răspunderea civilă a Statului Român, este o răspundere specială, care poate fi antrenată doar în situaţiile clar definite de legiuitor prin consfinţirea prevederilor art. 96 din Legea 303/2004, astfel:

ART.96: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin.(6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Solicită pârâtul a se avea în vedere împrejurarea că, este de ordinul evidentei intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte cazurile de răspundere civilă a statului în cazul erorilor judiciare.

Mai mult, semnalează faptul că în mod expres este legiferată situaţia în care justiţiabilul are dreptul de a solicita atragerea răspunderii civile a Statului, în cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele penale. Mai arată că se face trimitere expresă la legea penală. În speţa de faţă, legea specială este Codul de procedură penală, având aplicabilitate principiul de drept: specialia generalibus derogant. Intenţia legiuitorului nu este susceptibilă de interpretare sub aceste aspecte şi în consecinţa "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Raportat la aceste considerente, pârâtul arată că este evident faptul că răspunderea statului nu este una generică, sens în care trebuie să se constate eroarea judiciară în procesul penal, în deplină consonanţă cu legislaţia procesual penală. Astfel, arată că ar avea aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii art.538-539 din Codul de procedură, desigur, cu condiţia ca starea de fapt să se circumscrie parametrilor legali.

De asemenea, arată că scopul legiuitorului în sensul celor prezentate mai sus reiese şi din prevederile art.96 alin.4) "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară."

Arată că în eventualitatea în care s-ar acorda o altă interpretare acestor acte normative, se poate anticipa haosul care s-ar crea în procesul de justiţie. Este demn de semnalat faptul că reclamantul invoca practica judiciară în spete care nu sunt similare cu cea de faţă.

Precizează pârâtul faptul că din cuprinsul textelor legale menţionate mai sus, rezultă cu claritate că prevederile art.538 şi următoarele din Codul de Procedură Penală reprezintă legea specială în raport cu alte dispoziţii invocate de către reclamant, iar conform principiului de drept specialia generalibus derogant, prevederile Codului de procedură penală urmează a fi aplicabile cu prioritate. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 6976/09.12.2004 şi prin Decizia penală nr. 3371/13.06.2013.

Prin spectrul considerentelor de mai sus, pârâtul solicită respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum este aceasta formulată, în primul rând ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Totodată, pârâtul arată faptul că prin înscrisurile anexate reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art.538-541 Cod de procedură penală pentru a putea fi angajată răspunderea statului în sensul reparării prejudiciul produs întrucât nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare.

În atare situaţie factuală, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare, astfel că nu se identifică o eroare judiciară în sensul dispoziţiilor art.538 Cod de procedură penală. Arată că acest text de lege constituie o dispoziţie specială privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, astfel încât invocarea ca temei legal al răspunderii statului a dispoziţiilor art.538 C.pr.pen. presupune dovedirea condiţiilor reglementate în mod expres de norma juridică. Această reglementează nu numai limitele, dar şi condiţiile răspunderii patrimoniale a statului, precum şi cazurile în care statul este exonerat de această răspundere. Deci, are dreptul la despăgubiri pentru paguba suferită orice persoană care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei se dispune prin hotărâre definitivă achitarea inculpatului ori împotriva căreia s-a luat o măsură privativă de libertate iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Precizează pârâtul că solicitările reclamantului nu se subscriu reglementărilor legale.

Totodată, în privinţa daunelor morale solicitate de către reclamant, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui existenta şi întindere trebuie dovedită prin probe certe, prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, jurisprudenţa trasând doar nişte criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit în baza prezumţiilor rezultate ca urmare a administrării diferitelor probe (ex: interogatoriul martorilor), în conformitate cu prevederile legale.

Arată că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei.

Într-adevăr, arată pârâtul, nu se poate dispune administrarea de probe materiale pentru dovedirea daunelor morale, deşi acest lucru nu este exclus, dar se pot şi trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferinţe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate pentru determinarea de la caz la caz, a existentei şi a cuantumului acestora.

Referitor la cuantumul sumei solicitate, pârâtul arată că se impune nu doar o apreciere globală, subiectivă din partea reclamantului a sumei totale ce consideră că se cuvine a fi plătită de Statul Român, ci şi dovada acestuia.

În absenţa unor astfel de dovezi şi dat fiind faptul că prevederile art.538 Cod de procedură penală nu conţin referiri la modul în care se realizează repararea, aplicabile fiind doar dispoziţiile Codului civil apreciază că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite.

Practic în legislaţia română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul sau arbitru. În acest sens, pârâtul solicită să se aibă în vedere practica constantă a instanţei supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecaţii, bazat pe probe.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde acordarea de despăgubiri sa producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor.

În acest context, pârâtul solicită ca la acordarea despăgubirilor dacă se impune, instanţa să ţină cont de practica constantă creată de CEDO în sensul acordării de despăgubiri în sume relativ mici (chiar şi la persoanele arestate, nefiind cazul reclamantului): cazul Jiga împotriva României, cauza Begu împotriva României, cauza Leontin Pop împotriva României, cauza Tarau contra României, cauza Rosengren contra României.

Astfel, în termenii CEDO criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Din acest motiv, arată că instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune persoana vătămată într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Arată că reclamantul are obligaţia de a face dovada existenţei prejudiciului moral şi material încercat, a caracterului ilicit a faptei pârâtului, a săvârşirii faptei ilicite cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamanta şi fapta pârâtului.

De asemenea, arată că în literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate, în general, ca reprezentând o atingere adusă integrităţii fizice a persoanei, sănătăţii, cinstei, demnităţii, onoarei sau prestigiului profesional, or reclamanta nu a fost privată de libertate.

În drept, invocă dispoziţiile legale la care a făcut referire.

Prin răspunsul la întâmpinare (filele 38-39), reclamantul solicită respingerea apărărilor pârâtului ca neîntemeiate.

Consideră reclamantul că referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, este neavenită raportat le temeiul de drept invocat în acţiune respectiv prev.art.6 din CEDO şi Constituţia României, respectiv art.1381 şi urm. Cod civil (indicarea art.538 Cod.proc.pen. fiind orientativă, ca singura reglementare procedurală).

Arată că termenul de prescripţie în cazul în speţă este cel general de 3 ani pentru orice pretenţie izvorâtă dintr-un fapt cauzator de prejudicii astfel că din 2016 acesta nu s-a împlinit.

Precizează că cele susmenţionate sunt valabile şi cu privire la invocarea inadmisibilităţii acţiunii strict pe prev.art 538 Cod.proc.pen.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu în cazul în speţă, arată reclamantul, constă în încălcarea dreptului la un proces echitabil şi de o durată rezonabilă, respectiv acţiunea partizana a organului de urmărire penală, care fără niciun temei faptic s-a sesizat din oficiu l-a pus sub acuzare, l-a cercetat peste 4 ani, pentru o acuzaţie extrem de gravă iar în cele din urmă constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Precizează reclamantul că pe parcursul acestor cercetări pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cunoştinţele sale, apropiaţii şi prietenii fiind supuşi unor intimidări şi presiuni psihice urmare cărora aceştia au rupt legătura cu el, respectiv au rupt colaborarea cu asociaţia pe care o conduce.

Astfel, reclamantul arată că această acţiune tipică poliţiei - politice si securităţii, în timp îndelungat şi fără să ia la cunoştinţă decât spre finalul anchetei că este cercetat de ani de zile, l-a afectat grav atât psihic cât si moral, în opinia sa fiind astfel îndreptăţit să solicite despăgubiri.

Consideră reclamantul că organele de anchetă au încălcat prevederile art.1 alin.2, art.7 alin.1 şi art.8 Cod de procedură penală, prin inculparea sa şi cercetarea timp de 4 ani, depăşind cu mult un termen rezonabil, fiind practic nevinovat total.

Bineînţeles, arată reclamantul, acţiunea sa nu se întemeiază pe vreo eroare judiciară în sensul legislaţiei în vigoare, ci în sens larg considerând eroare judiciară sesizarea din oficiu inculparea sa şi cercetarea 4 ani pentru nimic...

În cazul său, reclamantul consideră că sunt aplicabile în mod direct prev.art.6 din CEDO, respectiv Constituţia României unde se menţionează că aceste prevederi se aplică în mod direct şi chiar prioritar faţă de reglementările interne.

Cu privire la acordarea daunelor morale, reclamantul arată că se va stabili în mod echitabil cuantumul acestora de către instanţa de judecată.

Prin încheierea şedinţei publice din data de ZZ.LL.AA, instanţa a luat act de restrângerea acţiunii reclamantului prin susţinerea ca temei de drept al acţiunii doar a art.6 din CEDO. În consecinţă, a respins ca lipsite de obiect excepţiile de inadmisibilitate şi de tardivitate a acţiunii întemeiată pe art.538 Cod de procedură penală.

Analizând acţiunea reclamantului prin prisma temeiului de drept invocat – art.6 din CEDO şi art.1351 Cod civil şi a probelor administrate, o apreciază ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

În urma sesizării din oficiu, prin Rezoluţia din ZZ.LL.AA Parchetul de pe lângă Judecătoria ...a dispus începerea urmăririi penale faţă de A,  cetăţean român, dom.în ..., preşedintele Asociaţiei „B” şi membru activ al structurii radicale C, pentru săvârşirea infracţiunii prev.şi ped.de art.5 alin.1 din OUG 31/2002, promovarea cultului  persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiunii contra păcii şi omenirii.

În fapt, s-a reţinut că la data de ZZ.LL.AA între orele ..., în incinta Bisericii ..., a avut loc o manifestare de comemorare şi promovare a personalităţii scriitorului D, condamnat la moarte în contumacie pentru crime de război comise împotriva românilor în timpul ocupaţiei hortyste a Transilvaniei, prin sentinţa penală nr.X a Tribunalului Poporului din ....

Faptul că numitul D a fost declarat criminal de război în România este menţionat în însuşi anunţul din ZZ.LL.AA din cotidianul „E” privind manifestarea din ZZ.LL.AA.

Prin sentinţa penală depusă în cadrul dosarului de urmărire penală, rezultă că D a fost condamnat în baza art.3 alin.2 şi 4 din Legea nr.312/1945 care fac trimitere la art.2 lit.a-j prin care sunt enumerate crimele de război, ca acţiuni manifestate în spirit fascist după anul 1940, prin tratament inuman, acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populaţiei, tratamente neomenoase, represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie, etc.

Prin Ordonanţa din ZZ.LL.AA a Parchetului de pe lângă Judecătoria ... cauza a fost clasată cu privire la săvârşirea infracţiunii prev.de art.5 alin.1 din OUG nr.31/2002, reţinându-se că la data săvârşirii faptei, art.5 din OUG nr.31/2002 incrimina „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă săvârşită prin orice mijloace  în public” respectiv se au în vedere doar infracţiunile prev.şi ped.de art.438 şi 439 Cod penal.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Cele expuse reprezintă starea de fapt desprinsă din dosarul penal anexat, apreciată de reclamant ca fiind cauzatoare de prejudicii conform art.1381 Cod civil şi art.6 CEDO.

Art.6 din CEDO prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării dreptului şi obligaţiei sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Din dosarul penal ataşat rezultă că în cauză s-au efectuat interceptări şi înregistrări autorizate, au fost ascultaţi martori. Nu a fost luată nicio măsură preventivă faţă de reclamant, acesta nu s-a prezentat la nicio audiere. Din actele dosarului penal rezultă că în mod repetat, procurorul care a supravegheat cercetarea penală a stabilit termene rezonabile pentru îndeplinirea actelor procedurale dispunând prin Ordonanţa din ZZ.LL.AA sancţionarea organului de poliţie cu amenda judiciară pentru nerespectarea termenului.

Rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, nu s-a intenţionat tergiversarea cercetării, iar pe de altă parte, că derularea acestei cercetări nu a afectat în niciun fel libertatea reclamantului.

După cum arată martorii audiaţi la propunerea reclamantului, martori audiaţi o singură dată şi în cursul urmăririi penale, despre aceste demersuri „nu s-a făcut caz” în comunitatea reclamantului (pagina 119), „nu s-a auzit despre acest proces din nicio altă sursă, nici în cercul de cunoştinţe, nici în presă” (pagina 111), „întrucât nu am fost implicat în acel dosar penal, nu m-a mai interesat soarta acestuia”.

Martorul F (pagina 120) arată de asemenea că a fost supus urmăririi penale împreună cu reclamantul, a fost chemat la poliţie în luna LL AA, dată la care a aflat despre acest demers penal, finalizat prin clasare la ZZ.LL.AA.

Rezultă că întreaga perioadă din AA – până în AA s-a desfăşurat o perioadă nepublică fără implicarea acestora respectiv fără a le aduce vreo atingere materială sau morală.

Cele de mai sus infirmă susţinerea reclamantului vizând denigrare sa şi presiunea psihică exercitată asupra lui.

În baza probelor ample administrate, urmărirea penală s-a realizat prin clasarea cauzei, fapt ce infirmă de asemenea, susţinerea reclamantului că scopul cercetării ar fi fost intimidarea şi distrugerea reputaţiei sale.

Din declaraţiile martorilor rezultă că reclamantul a colaborat cu aceştia pentru organizarea diferitelor evenimente ale comunităţii lor, martorul G a rămas în relaţii apropiate cu reclamantul, neschimbate din cauza dosarului penal, asemenea martorului H. Cu martorul I, reclamantul are o relaţie ..., iar martorul F nu avea o relaţie personală cu reclamantul.

Probele menţionate reflectă doar supoziţiile unora dintre martori, în sensul că activitatea organizatorică a reclamantului ca preşedinte al Asociaţiei „B” ar fi influenţată negativ în urma demersului prin refuzul de a organiza activităţi în locaţia ... Aceste supoziţii sunt nerelevante cu atât mai mult cu cât activităţile organizate de reclamant se desfăşoară şi în alte locaţii, iar nu exclusiv în sala ...

Pe de altă parte, martorul F arată că i-a refuzat reclamantului sponsorizarea solicitată prin firma pe care o administrează întrucât se opune în principiu oricărei sponsorizări.

Aceste probe reflectă o stare contrară celei afirmate de reclamant. În interpretarea invocată de acesta, orice cercetare, urmărire penală este nelegală şi abuzivă dacă nu este urmată de trimiterea în judecată.

Or, o astfel de interpretare nu poate fi primită, fiind contrară ca raţionament juridic interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL 15/2017 care statuează că hotărârea judecătorească de achitare prin ea însăşi nu poate constitui temei legal al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În baza aceluiaşi raţionament, apreciem că ordonanţa din dosar prin ea însăşi nu poate constitui temei legal al stabilirii caracterului nelegal, abuziv al urmării penale şi nici dovadă a nerespectării art.6 din CEDO.

De asemenea, actele de cercetare şi de urmărire penală efectuate de organele penale nu pot fi considerate un fapt ilicit în accepţiunea art.1381 Cod civil.

În virtutea celor expuse, tribunalul va respinge acţiunea civilă a reclamantului, conform dispozitivului prezentei hotărâri.

Domenii speta

Spete similare