Ordin de protecţie admis de instanţa de fond, modificat în apel

Prin sentinţa civilă nr. .../ZZ.LL.2017 pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. unic de mai sus, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta R în nume propriu şi în reprezentarea minorului M născut la data de ZZ.LL.AA, în contradictoriu cu pârâtul P şi, în consecinţă, pârâtul P a fost obligat să respecte următoarele măsuri, obligaţii sau interdicţii, pe o durată provizorie de 6 luni începând cu data emiterii prezentului ordin de protecţie în baza dispoziţiilor art. 23 alin. 1 şi 2 coroborat cu art. 24 alin. 1 din Legea nr. 217/2003. A fost obligat pârâtul P la păstrarea unei distanţe minime de 500 m faţă de reclamanta R, faţă de minorul părţilor numitul M şi faţă de fiul reclamantei, numitul F, la păstrarea unei distanţe minime de 500 m faţă de domiciliul reclamantei, adică ... sau oriunde s-ar muta aceasta, faţă de locul de muncă al reclamantei, adică ..., precum şi faţă de unitatea de învăţământ a minorilor, respectiv grădiniţa ... şi Şcoala generală .... A interzis pârâtului P să mai aibă orice contact telefonic, prin corespondenţă şi prin orice alt mod cu reclamanta şi cu cei doi copii minori ai acesteia, adică M şi F.  Totodată, prin sentinţă s-a dispus reintegrarea minorului M născut la data de ZZ.LL.AA în locuinţa reclamantei iar celelalte capete de cerere au fost respinse ca fiind inadmisibile.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Din descrierea faptelor şi din înscrisurile depuse la dosar, s-a reţinut faptul că pârâtul a adoptat de un timp un comportament necorespunzător faţă de reclamantă şi mai mult de atât, a luat minorul părţilor cu acesta, a părăsit localitatea fără voia şi înştiinţarea prealabilă a mamei reclamante şi a dus copilul cu el fără a-l mai înapoia reclamantei, fiind sesizat în acest sens şi Serviciul Dispariţii. Faţă de aceasta stare de fapt, reclamanta a fost nevoită să formuleze prezentul petit.

Reclamanta a făcut dovada faptului că a înaintat la Judecătoria ... o ordonanţă preşedinţială prin care să se dispună stabilirea domiciliului minorului M născut la data de ZZ.LL.AA la aceasta până la soluţionarea definitivă a unui alt dosar înregistrat sub nr. .../2017.

În dovedirea cererii formulate reclamanta a solicitat audierea martorei A, care declară instanţei că pârâtul exercită violenţe fizice şi psihice asupra reclamantei şi cu mai multe ocazii au fost chemate şi organele de poliţie. Se arată că aceste scene s-au derulat în prezenţa minorilor care au 7, respectiv 3 ani. Martora chiar dacă nu a văzut personal, dar cunoaşte despre agresiunile fizice exercitate de pârât asupra reclamantei, însă nu au văzut-o cu vânătăi trecând mai mult timp până s-au văzut. Martora cunoaşte şi despre consumul de alcool de către pârât, care fiind băut a sărit chiar gardul proprietăţii unde locuieşte martora şi spunea că „se va întâmpla ceva rău” dacă nu va ieşi reclamanta care s-a refugiat acolo din faţa pârâtului. Cu altă ocazie, pârâtul a strâns-o de gât pe reclamantă când se aflau la nuntă, dar ameninţările au continuat şi la locul de muncă al reclamantei, ocazie cu care din nou au fost sesizate organele de poliţie. Martora cunoaşte despre ameninţările cu moartea făcute de pârât nu doar faţă de reclamantă, dar şi faţă de tatăl reclamantei. Martora a mai arătat că o perioadă de timp reclamanta a locuit la aceasta pentru siguranţa ei şi a copiilor.

Văzând cererea reclamantei dovedită, instanţa de fond, în baza art. 4 şi a celorlalte dispoziţii din Legea 217/2003, a admis acţiunea formulată conform dispozitivului sentinţei civile nr. .../2017. Instanţa de fond a reţinut că s-a dovedit fără putinţă de tăgadă că pârâtul are un comportament necorespunzător faţă de reclamantă, exercitând asupra acesteia, în prezenţa minorilor de 7 şi 3 ani, acte de violenţă fizică, dar şi verbală, psihică prin ameninţări cu moartea. Reclamanta s-a refugiat de acasă chiar la domiciliul martorei pentru siguranţa ei şi a copiilor. Măsura de a se păstra distanţa de 500 m faţă de reclamantă şi copii în modalitatea arătată în dispozitiv este necesară întocmai pentru siguranţa copiilor şi s-a dispune reintegrarea minorului Lupescu Alexandru care are vârsta fragedă de doar 3 ani la domiciliul mamei. Acesta era domiciliul cu care minorul era obişnuit până în momentul în care a fost dus într-o locaţie necunoscută mamei şi mai ales fără voia şi înştiinţarea acesteia. Pârâtul trebuie să înţeleagă că este în interesul superior al minorului de a înapoia minorul la mama lui cu care acesta era obişnuit până să fie dus de pârât, iar acum se află într-o locaţie necunoscută acestuia şi are un alt domiciliu cu care nu este obişnuit şi care nu îi conferă probabil aceeaşi stabilitate şi siguranţă ca şi domiciliul mamei lui.

Instanţa de fond a respinge ca fiind inadmisibile cele două capete de cerere formulate de reclamantă, respectiv încredinţarea minorului către reclamantă şi stabilirea domiciliului minorului la acesta, deoarece excede scopul pentru care s-a instituit Legea nr. 217/2003, iar pe de altă parte reclamanta are formulate şi înregistrate acţiuni civile având aceste obiecte la Judecătoria ..., urmând ca aceste capete de cerere să fie soluţionate în cadrul acelor dosare.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de fond a reţinut că acestea nu pot fi acordate reclamantei. Instanţa de fond făcând verificările cuvenite în cauză a constatat că, chitanţa doveditoare a achitării onorariului avocaţial priveşte contractul de asistenţă juridică cu nr. .../2017 care priveşte ordonanţa preşedinţială depusă de reclamantă. În cazul de faţă în împuternicirea depusă la fila 32 dosar fond se menţionează un alt nr. de contract de asistenţă juridică şi anume .../2017 care nu corespunde cu nr. menţionat în chitanţa arătată.

Împotriva sentinţei civile nr. .../2017, pârâtul P, prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii atacate şi pe fondul cauzei, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, menţionând că motivele cererii de recurs le va depune în termen, după comunicarea hotărârii judecătoreşti recurate.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 30 din Legea 217/2003.

Prin motivele de recurs a solicitat instanţei să admită recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. .../ZZ.LL.2017 pentru următoarele motive:

Instanţa nu a urmărit coroborarea probelor administrate la dosarul cauzei şi şi-a întemeiat hotărârea exclusiv pe declaraţia martorei A, propusă de reclamantă, audiată în cauză.

Astfel, în conformitate cu disp. art. 23 din Legea 217/2003, ordinul de protecţie se solicită şi se încuviinţează pentru persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, în vederea înlăturării stării de pericol existente.

Această stare de pericol se presupune a fi înlăturată provizoriu pe o perioadă de maxim 6 luni de zile, cu posibilitate de prelungire în condiţiile în care se face din nou dovada existenţei stării de pericol.

Violenţele în familie se pot manifesta în formele descrise la art. 4 din Legea 217/2003, respectiv violenţă verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială şi spirituală.

Prin acţiunea promovată în instanţă, reclamanta a arătat că este supusă atât aceasta cât şi cei doi copii minori la acte de violenţă verbală, fizică şi psihologică manifestate de pârât.

Prin dispoziţiile art. 206 Cod penal legiuitorul a incriminat fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa sau a unei alte persoane, în condiţiile în care este de natură să producă o stare de temere persoanei ameninţate.

Recurentul-pârât a folosit un limbaj neadecvat la adresa intimatei-reclamante în condiţiile în care, aşa cum a arătat, aceasta a lipsit din viaţa fiului lor din luna august 2017 şi a recunoscut că are o altă relaţie. Cu toate acestea, limbajul folosit de către recurent nu a creat o reală temere reclamantei aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care reiese că ulterior uzitării expresiilor menţionate de reclamantă în acţiune, aceasta a ţinut legătura cu recurentul - pârât, discutând de nenumărate ori telefonic sau prin mesaje şi chiar transmiţându-i acestuia fotografii cu reclamanta în situaţii pe care putem să le catalogăm indecente, provocatoare şi din care rezultă că nu are nici o temere în a avea o legătură directă cu recurentul. Din conţinutul conversaţiilor şi convorbirilor dintre părţi nu rezultă că acestea au avut loc datorită unui interes al intimatei - reclamante legat de copilul minor, subiectele discuţiilor fiind variate.

Mai mult decât din mesajele depuse de către recurentul-pârât la dosarul cauzei rezultă că vocabularul reclamantei intimate faţă de acesta era unul, jignitor prin folosirea de cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare precum „ipocrit", „psihopat" şi „Jegos" etc.

Se poate concluziona că părţile aveau una faţă de cealaltă un limbaj neadecvat, dar nu se poate reţine că vreuna dintre părţi s-a simţit într-un real pericol, care să necesite din acest punct de vedere emiterea unui ordin de protecţie.

În contextul celor arătate mai sus se arată că nu se poate reţine nici exercitarea unor acte de violenţă psihologică prin impunerea voinţei recurentului-pârât împotriva intimatei-reclamante sau a unui control personal, întrucât se observă că aceasta acţionează într-un mod liber, prin manifestarea propriei voinţe, respectiv implicându-se într-o altă relaţie, plecând din ţară fără a simţi nevoia să ceară acordul recurentului-pârât sau având vreo temere că acţiunile sale vor fi pedepsite, libera circulaţie atât pe timpul zilei cât şi pe timpul nopţii, sens în care nu se poate reţine provocarea vreunei stări de tensiune sau de suferinţă psihologică de către recurentul-pârât.

De asemenea, nu s-a dovedit nici exercitarea vreunei violenţe demonstrative din partea pârâtului asupra obiectelor şi animalelor reclamantei, care să îi producă acesteia motive de îngrijorare raportat la întreaga perioadă în care aceştia au convieţuit împreună, respectiv din luna mai 2012 până în luna august 2017.

În privinţa violenţei fizice la dosarul cauzei nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte cu certitudine că împotriva intimatei-reclamante s-ar fi exercitat vreun act de violenţă fizică, neexistând vreo hotărâre de condamnarea ca urmare a vreunei plângeri formulată de către aceasta la organele de poliţie sau parchetul competent, neexistând vreo sancţiune contravenţională aplicată pârâtului-recurent ca urmare a sesizărilor formulate de către intimata-reclamantă sau vreun act medico-legal din care să rezulte că reclamanta ar fi fost victima vreunei agresiuni, chiar dacă printr-un asemenea act nu se constată şi agresorul.

Recurentul apreciază că proba testimonială administrată la dosarul cauzei este insuficientă şi subiectivă, nesusţinută de alte probe prin coroborare, iar martorul nu a arătat instanţei situaţii constatate personal, ci doar a descris nişte fapte punându-le în sarcina pârâtului, în condiţiile în care a arătat instanţei că „nu a văzut personal" scene de violenţă, urme de agresiune. Martora a arătat că nu a fost prezentă la certurile dintre părţi, care s-ar fi desfăşurat şi în prezenţa minorilor, dar nici măcar nu a arătat şi nici nu a fost întrebată de instanţă în ce mod a luat cunoştinţă şi de la cine despre faptele relatate.

Se poate cu uşurinţă constata că în subiectivismul său şi din dorinţa de a ajuta reclamanta, martora descrie derularea unor fapte petrecute la locul de muncă al reclamantei, dar tot martora spunând în acelaşi timp că nu era prezentă şi nici nu este colegă de serviciu cu reclamanta. Reclamanta nu a indicat nici o altă persoană care să fi fost prezentă la locul său de muncă în momentele în care recurentul ar fi săvârşit vreun act de violenţă asupra acesteia, deşi lucrează într-o instituţie publică, unde sunt prezenţi atât angajaţi cât şi cetăţeni.

Mai mult decât atât, martora descrie violenţe petrecute la notarul public, deşi nu a participat nici la acestea, nefiind prezentă.

Descriind fapte de violenţă ale recurentului-pârât, martora arată că acesta i-ar fi încălcat proprietatea, sărind gardul împrejmuitor, ameninţând persoanele prezente în imobil „că se va întâmpla ceva rău" dacă nu va ieşi reclamanta care s-a refugiat în casa martorei, această ameninţare vizând toate persoanele din imobil, dar cu toate acestea nu a formulat vreo plângere împotriva recurentului-pârât şi nici nu a apelat în momentul respectiv vreun serviciu de urgenţă înainte ca intimata-reclamantă să introducă cererea privind emiterea ordinului de protecţie, aşa cum rezultă din probele administrate din dosarul cauzei, pârâtul recurent a părăsit localitatea tocmai pentru a se îndepărta de reclamantă, care provoca şi menţinea starea de tensiune dintre părţi, în condiţiile în care actualul partener al reclamantei a adresat ameninţări recurentului-pârât, ameninţări care, este evident, că erau formulate la cererea reclamantei.

În aceste condiţii, apreciază că nu se impune emiterea unui ordin de protecţie vizând siguranţa reclamantei intimate nefăcându-se proba îndeplinirii condiţiilor cerute de dispoziţiile legale, care trebuie să urmărească pe lângă principiul legalităţii şi principiul respectării demnităţii umane, egalităţii de şanse şi tratament etc.

În privinţa ordinului de protecţie solicitat şi pentru cei doi copii minori singura probă administrată de reclamantă a fost declaraţia martorei Sima Ioana, care aşa cum a arătat, a făcut precizarea că violenţele la care ca în realitate nu a asistat s-ar fi petrecut în faţa copiilor minori. De asemenea, nu s-a făcut dovada vreunei vătămări de orice natură adusă minorilor prin faptele recurentului - pârât, ci dimpotrivă, din probele administrate în dosarul cauzei se poate constata că recurentul-pârât manifestă grijă şi afecţiune nu numai faţă de copilul provenit din relaţia sa cu reclamant ci şi faţă de copilul reclamantei provenit dintr-o relaţie anterioară, pe care, de altfel, 1-a şi crescut în perioada în care părţile au avut o relaţie de convieţuire.

Astfel, se poate constata că recurentul-pârât îşi petrecea timpul cu cei doi copii minori, ducându-i pe aceştia în excursii şi la diferite activităţi în oraş, chiar şi fără participarea reclamantei, în condiţiile în care pârâtul avea acordul tatălui minorului T.

De altfel, cu două săptămâni înainte ca reclamanta să solicite emiterea ordinului de protecţie, pârâtul a fost plecat cu cei doi minori timp de mai multe zile în excursie în Oradea şi în Deva, aşa cum rezultă din fotografiile anexate întâmpinării de la fondul cauzei.

Emiterea unui ordin de protecţie privind cei doi minori, în condiţiile în care nu s-a probat în nici un mod o vătămare adusă de pârât acestora sau prezumţia existenţei vreunui pericol de creare a unei vătămări nu face altceva decât să afecteze relaţia care s-a creat de-a lungul a peste 5 ani atât între pârât şi copilul reclamantei din prima căsătorie, cât şi dintre pârât şi fiul său, prin îndepărtarea copiilor de persoana pe care o cunosc amândoi ca tată, de sprijinul pe care îl consideră că îl au în acesta în acest mod producându-se o adevărată vătămare celor doi minori.

Mai mult decât atât, din petitul cererii de stabilire a domiciliului minorului şi al ordonanţei preşedinţiale, având acelaşi obiect, dar cu caracter provizoriu, se constată că reclamanta a cerut exercitarea autorităţii părinteşti de una singură, sens în care recurentul pârât concluzionează că adevăratul scop al obţinerii ordinului de protecţie este acela de a fi folosit ca probă în admiterea de către instanţă a celorlalte acţiuni şi împiedicarea exercitării autorităţii părinteşti de către tată în condiţiile în care a arătat că acesta se opune ca cei doi minori să fie educaţi de mamă şi actualul său prieten, acesta din urmă manifestându-şi dorinţa de a-i antrena pe minori în exercitarea unor sporturi violente, pe care şi acesta le practică.

De altfel, imediat după emiterea ordinului de protecţie, care urmează procedurile speciale şi a fost emis fără somaţie, pârâtul a fost pus în situaţia dificilă de a nu se mai putea apropia de copilul său, în condiţiile în care reclamanta nici până la data depunerii prezentelor motive de recurs nu s-a prezentat pentru a prelua minorul M în vederea reintegrării, conform dispoziţiilor instanţei.

În situaţia în care a fost pus pârâtul, cu riscul încălcării ordinului de protecţie, a luat minorul de la grădiniţa unde este înscris şi 1-a dus la domiciliul său, întrucât a pus mai presus siguranţa minorului decât siguranţa sa personală, în condiţiile în care prin ordinul de protecţie i s-a interzis să o contacteze în orice mod pe reclamantă.

În această situaţie, pârâtul s-a deplasat la organele de poliţie din ..., la DGASPC ..., precum şi la grădiniţa minorului, aducând la cunoştinţa acestor autorităţi conţinutul ordinului de protecţie, solicitând sprijinul şi sfatul pentru a găsi modalitatea în care să procedeze pentru a nu pune în pericol siguranţa minorului.

În aceste condiţii, agentul de poliţie B din cadrul Poliţiei ... a contactat-o telefonic pe reclamantă în data de ZZ.LL.2017 şi în urma discuţiilor a încheiat un proces-verbal vizând minorul, pe care nu i 1-a pus la dispoziţie.

În drept invocă dispoziţiile  art. 30 din Legea 217/2003.

În probaţiune a solicitat emiterea unei adrese către Poliţia ... să comunice procesele verbale încheiate în datele de ZZ.LL.2017 şi ZZ.LL.2017 privitoare la situaţia minorului M, proba testimonială, în cadrul căreia să fie audiată martora C, domiciliată în ...

Intimata reclamantă legal citată nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanţă pentru a combate cererea în fapt şi în drept.

Prin încheierea din ZZ.LL.2017 (filele 51-52 dosar), instanţa, raportat la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a apreciat că, în cauză, calea de atac incidentă este apelul. Drept urmare a dispus recalificarea căii de atac promovate din recurs în apel.

În cauză instanţa a administrat proba cu înscrisuri, precum şi proba testimonială fiind ascultată martora D (f. 85).

Analizând actele dosarului în soluţionarea apelului formulat, instanţa reţine următoarele:

În fapt, instanţa reţine că prin Sentinţa apelată s-a dispus obligarea apelantului la păstrarea unei distanţe minime de 500 de m faţă de reclamanta R, faţă de minorul părţilor numitul M şi faţă de fiul reclamantei, numitul F, precum şi la păstrarea unei distanţe minime de 500 de m faţă de domiciliul reclamantei sau oriunde s-ar muta aceasta, faţă de locul de muncă al reclamantei precum şi faţă de unitatea de învăţământ a minorilor. I s-a interzis apelantului să mai aibă orice contact telefonic, prin corespondenţă şi prin orice alt mod cu reclamanta şi cu cei doi copii minori ai acesteia.

Totodată, prin aceeaşi sentinţă s-a dispus reintegrarea minorului M în locuinţa reclamantei.

Principala critică adusă de apelant sentinţei atacate este cea referitoare la inexistenţa unor acte de violenţă fizică ori psihică la adresa reclamantei şi a celor doi copii minori.

Analizând materialul probator administrat atât în primă instanţă cât şi în cadrul apelului, instanţa de apel constată că într-adevăr această critică este întemeiată, actele dosarului nerelevând existenţa unor acte de violenţă fizică ori psihică care să justifice emiterea unui ordin de protecţie.

În cauză rezultă că nici nu poate fi vorba despre o astfel de stare de pericol, atâta timp cât persoana cu privire la care se solicită emiterea ordinului de protecţie a plecat din localitatea de domiciliu a reclamantei.

Apoi, instanţa mai arată că emiterea unui ordin de protecţie (măsură extrem de gravă, practic o măsură restrictivă de libertate) nu poate fi luată pe simplele afirmaţii ale unei părţi, atâta timp cât ele nu sunt susţinute de dovezi clare în acest sens.

Astfel, instanţa de apel reţine că declaraţia martorului propus de către apelant este de natură a infirma cele reţinute de către prima instanţă, având în vedere faptul că aceasta se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei (înregistrările convorbirilor telefonice efectuate între reclamantă şi pârât, după introducerea cererii de emitere a ordinului de protecţie).

Martora  D a arătat că pârâtul avea un comportament exemplar atât în relaţia cu fosta sa noră cât şi cu copilul său, precum şi în relaţia cu nepotul său.

În condiţiile în care depoziţia martorei audiate în prima instanţă, care nu a perceput nemijlocit cele relatate („ştiu din spusele reclamantei”) nu se coroborează cu alte probe (la dosarul cauzei nefiind depusă nicio dovadă în sensul că reclamanta ar fi formulat vreo plângere la poliţie înainte de introducerea cererii privind emiterea ordinului de protecţie), instanţa urmează constata că depoziţia martorei audiate în instanţa de apel prezintă o mai mare valoare probatorie de natură a infirma comportamentul violent al apelantului.

Instanţa de apel mai arată că folosirea unui limbaj nu tocmai adecvat de către apelant la adresa intimatei reclamante cu prilejul transmiterii unor mesaje telefonice (cu atât mai mult cu cât este posibil ca această atitudine a pârâtului să fi fost generată tocmai de atitudinea reclamantei) nu a fost de natură a genera o reală temere acesteia, drept dovadă fiind numeroasele convorbiri purtate între cei doi după introducerea ordinului de protecţie, convorbiri care relevă faptul că aceasta cunoştea unde se află fiul său, că frecventează o grădiniţă, etc.

În acest sens, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 249 C. pr. civ. „Cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească”.

Or, la dosarul cauzei nu există nicio probă în sensul exercitării de către apelantul pârât a vreunor violenţe de orice fel faţă de reclamantă sau faţă de cei doi minori.

Din această perspectivă tribunalul apreciază, spre deosebire de prima instanţă, că atitudinea pârâtului nu relevă o atitudine violentă sau ameninţătoare a apelantului la adresa reclamantei şi a celor doi minori, care să justifice emiterea ordinului de protecţie faţă de aceştia.

Mai mult, instanţa reţine că, pentru a se circumscrie scopului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 217/2003, violenţa verbală şi psihologică trebuie să genereze o stare de pericol care să nu poată fi înlăturată decât prin aplicarea unora dintre măsurile prevăzute de lege.

De altfel, cât timp o stare conflictuală dăunează copilului, este de datoria fiecărui părinte să accepte compromisuri şi să evite scene tensionate, cel puţin în prezenţa copiilor. Or, indiferent de gradul de degradare al relaţiilor dintre foştii concubini, este inacceptabil ca minorul să fie privat de un drept (dreptul de a păstra legătura cu ambii părinţi) recunoscut de lege şi în favoarea lor, nu doar în favoarea părinţilor.

E cunoscut faptul că separarea părinţilor are o influenţă negativă asupra copiilor minori, care vor avea cel mai mult de suferit pentru că prin destrămarea familiei nu se vor mai bucura de o ambianţă familială armonioasă, atât de necesară pentru dezvoltarea lor normală fizică, morală şi intelectuală; de aceea, sunt stabilite reguli menite să atenueze consecinţele pe care le poate cauza separarea părinţilor.

Cererea reclamantei, astfel cum a fost formulată, tinde la ruperea totală a legăturilor personale dintre tată şi copilul său. Or, dreptul la legături personale nu trebuie nicidecum privit ca fiind un drept prevăzut de lege exclusiv în favoarea părintelui care nu are locuinţa comună cu copiii.

Dimpotrivă, dreptul la legături personale este un drept prevăzut de lege şi în favoarea copilului, căruia trebuie să i se asigure posibilitatea de a păstra legăturile personale cu fiecare dintre părinţii săi. Astfel, potrivit art. 262 alin. (2) C.civ., copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului este impus de art. 263, alin. (1) C.civ., text potrivit căruia orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Prin urmare, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor acte de violenţă faţă de copii, care să se circumscrie scopului Legii nr. 217/2003, instanţa apreciază că emiterea ordinului de protecţie şi faţă de aceştia ar afecta grav relaţiile personale dintre tată şi copilul său, precum şi relaţiile dintre cei doi fraţi.

Totodată, instanţa arată că cele statuate mai sus sunt în concordanţă şi cu jurisprudenţa CEDO, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă cu privire la luarea vreunei măsuri de către reclamant prin care să se prejudicieze sănătatea şi dezvoltarea minorilor.

În acest condiţii instanţa de apel apreciază că măsura interdicţiei dispusă de către prima instanţă, în speţă obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime de 500 de m faţă de intimată şi cei doi minori, de locul său de muncă ori de unitatea de învăţământ a celor doi minori, ori de a avea orice contact telefonic, prin corespondenţă şi prin orice alt mod cu reclamanta şi cu cei doi copii minori ai acesteia se prezintă a fi disproporţionate în raport cu circumstanţele factuale ale cauzei, astfel cum acestea au rezultat din probatoriul administrat.

În schimb, instanţa de apel apreciază că se impune păstrarea dispoziţiei primei instanţe privind reintegrarea minorului în locuinţa mamei, soluţie pe care o apreciază justă având în vedere faptul că până la momentul apariţiei neînţelegerilor între cei doi părinţi, domiciliul minorului se afla în ... la locuinţa mamei, precum şi faţă de principiul neseparării fraţilor.

Faţă de toate cele arătate mai sus, tribunalul va admite apelul şi va modifica în parte sentinţa apelată, schimbând în parte sentinţa apelată în sensul că va admite în parte cererea reclamantei menţinând dispoziţia privind reintegrarea minorului la locuinţa reclamantei şi respingând restul capetelor de cerere din cadrul ordinului de protecţie, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile 453 C. pr. civ. precum şi faptul că apelul formulat în cauză a fost admis.

În final, instanţa atrage atenţia părţilor şi subliniază importanţa de a insista asupra rezolvării amiabile a situaţiei drepturilor părintelui despărţit de copil de a avea legături cu acesta, sfătuind părţile să aibă o atitudine cooperantă, deschisă, bazată pe încredere.

Domenii speta

Spete similare