Fond funciar. Condiţii pentru constatarea perimării

Perimarea operează de drept, respectiv în puterea legii, instanţa având obligaţia de a constata doar incidenţa acesteia şi de a-i da efect, fără a o putea înlătura, atâta timp cât condiţiile legii pentru incidenţa sancţiunii sunt îndeplinite. Aşa fiind, alegaţia intimatei în sensul că atâta timp cât instanţa ar fi barat menţiunea ,,pentru verificarea incidenţei perimării“ şi ar fi notat olograf ,,pentru reluarea judecăţii”, este lipsit de relevanţă, în condiţiile în care instanţa nu avea competenţa legală de a înlătura de la aplicare această sancţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 10919 din 07.12.2018 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 13883/182/2012 a fost respinsă excepţia perimării cererii, invocată din oficiu de către instanţă.

A fost admisă cererea formulată şi ulterior precizată de reclamanta S.N. în contradictoriu cu pârâţii C.L. ULMENI, C.J. MM., O. ULMENI, C.L.O. ULMENI şi P. OR. ULMENI, având ca obiect anulare act.

Au fost obligaţi pârâţii la plata unor daune compensatorii în suma stabilită de expertul numit în prezenta cauză, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor cuvenite reclamantei cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate privată, conform Sentinţei civile nr. 2032 din 18 martie 2005 a Judecătoriei Baia Mare, în privinţa unei suprafeţe de teren de 43,5858 ha, începând cu data de 12 octombrie 2008 până la punerea reclamantei în posesia suprafeţei de teren respective.

S-a constatat nulitatea absolută a prevederilor art. 1 al Ordinului nr. 6544 din 28 iulie 1993 al Prefectului Judeţului Maramureş, în ceea ce priveşte:

- poziţia 1, pentru suprafaţa de teren de 12,25 ha, înscris în Cartea Funciară nr. 112 - Arduzel, nr. top. 493/3, 494/1, 494/1/a, 494/1/c şi 494/1/d;

- poziţia 11, pentru suprafaţa de 1,73 ha, pentru suprafaţa de teren de 12,25 ha, înscris în Cartea Funciară nr. 280 - Ţicău, nr. top. 230.

S-a constatat suspendarea efectelor şi nulitatea absolută a actului prin care terenul  cu suprafaţa de 8,09 ha din terenurile înscrise în Cartea Funciară nr. 280 - Ţicău, nr. 316/1, 316/2/1, 216/6 şi 316/9 a fost trecut ca păşune comunală a O. Ulmeni.

Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Baia Mare a reţinut că: Analizând cu prioritate, conform prevederilor art. 137 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, excepţia perimării cererii, invocată din oficiu, prima instanţă a respins-o, întrucât, prin încheierea de şedinţă pronunţată în cauză la data de 18 septembrie 2013 s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei care face obiectul Dosarului civil nr. 11440/182/2010, iar soluţia pronunţată în cauza respectivă a rămas irevocabilă la data de 15 aprilie 2014, în prezenta cauză nepunându-se problema lăsării în nelucrare a pricinii din culpa vreuneia dintre părţi, care nu a stăruit în judecata acesteia.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a admis cererea formulată şi ulterior precizată de reclamantă, în condiţiile în care numitul P.Ş., bunicul reclamantei, a depus o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 10 ha, conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, după autorul acestuia, numitul P.F., străbunicul reclamantei, deposedat abuziv, numita P.I., este moştenitoarea numitului P.Ş. pentru întreaga suprafaţă de teren agricol preluată abuziv şi fără despăgubiri după data de 6 martie 1945 de către regimul comunist, iar numitul P.Ş. a fost singurul care a beneficiat de o singură punere în posesie pentru terenul agricol cu suprafaţa de 6,4142 ha, conform Titlului de proprietate nr. 60071/93 din 26 august 1996, reclamanta, în calitate de moştenitoare, fiind lipsită de folosinţa diferenţei de suprafaţă de teren dintre 6,412 ha şi 50 ha încă din anul 2005 şi, astfel, îndreptăţită la daune compensatorii în suma stabilită de expertul numit în prezenta cauză, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor cuvenite reclamantei cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate privată, conform Sentinţei civile nr. 2032 din 18 martie 2005 a Judecătoriei Baia Mare, în privinţa unei suprafeţe de teren de 43,5858 ha, începând cu data de 12 octombrie 2008 până la punerea reclamantei în posesia suprafeţei de teren respective, impunându-se, totodată, constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 1 al Ordinului nr. 6544 din 28 iulie 1993 al Prefectului Judeţului Maramureş, în ceea ce priveşte poziţia 1, pentru suprafaţa de teren de 12,25 ha, înscris în Cartea Funciară nr. 112 - Arduzel, nr. top. 493/3, 494/1, 494/1/a, 494/1/c şi 494/1/d, respectiv poziţia 11, pentru suprafaţa de 1,73 ha, pentru suprafaţa de teren de 12,25 ha, înscris în Cartea Funciară nr. 280 - Ţicău, nr. top. 230 şi constatarea suspendării efectelor şi nulitatea absolută a actului prin care terenul cu suprafaţa de 8,09 ha din terenurile înscrise în Cartea Funciară nr. 280 - Ţicău, nr. 316/1, 316/2/1, 216/6 şi 316/9 a fost trecut ca păşune comunală a Oraşului Ulmeni, în dosarul cauzei existând dovezi privind cererile referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate, fiind, aşadar, imposibil de afirmat că nu s-a cunoscut vechiul amplasament cuvenit.

 Totodată, în baza prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prima instanţă i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel Instituţia Prefectului Judeţului Maramureş şi C.J. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului Maramureş, cale de atac recalificată în recurs, solicitând în principal modificarea în tot a sentinţei şi admiterea excepţiei perimării, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs recurentele au arătat că, art. 248, alin. 1 din cod. proc. civ. prevede că „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.”

Sentinţa civilă pronunţată în dosar nr. 11440/182/2010* a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 15.04.2014. Următorul act de procedură este rezoluţia dată de către judecător la data de 28.04.2015, prin care se dispune redeschiderea judecăţii pentru a se verifica perimarea cererii de chemare în judecată. Termenul de un an prevăzut de art. 248, alin. 1 cod. proc. civ. era împlinit, astfel că soluţia legală era ca instanţa de fond să constate perimată cererea de chemare în judecată.

În sensul celor mai sus arătate s-au pronunţat şi instanţele judecătoreşti.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 52 din data de 26.03.2012 reţine: „în cauză, se reţine că acţiunea a fost suspendată la data de 26.05.2008, în temeiul art. 244, alin. 1, pct. 2 cod. proc. civ., până la momentul soluţionării dosarului nr. 2194/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, care a fost soluţionat la 22.04.2010 iar de la acea dată recurenta avea la dispoziţie un termen de 1 an pentru a solicita repunerea pe rol a prezentei cauze. Nefiind îndeplinit nici un act de procedură în termenul legal stabilit, Curtea va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata perimarea acţiunii.”

Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 99 din data de 23.01.2013 reţine: „din verificarea actelor de la dosar rezultă aşadar că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la data de 24.09.2010 când cauza a fost suspendată în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 cod procedură civilă. în conformitate cu prevederile art. 250 alin. 1 cod. procedură civilă, cursul perimării a fost suspendat până în data de 17.03.2011, când a rămas definitivă hotărârea pronunţată în dosarul care a prilejuit suspendarea judecăţii. De la această dată dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 1 an, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 248 cod procedură civilă potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată se perima de drept, chiar şi împotriva capabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de 1 an”.

În sensul celor de mai sus sunt şi alte hotărâri pronunţate de către instanţele judecătoreşti. Spre exemplificare Sentinţa civilă nr. 917/2013 din 21.01.2013 a Tribunalului Cluj.

În măsura în care instanţa nu va împărtăşi punctul apelantelor de vedere cu privire la excepţia perimării cererii de chemare în judecată, solicită a admite prezentul recurs de maniera subsidiară.

Prin sentinţa civilă nr. 10249 din data de 17.10.2013 pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosar nr. 11440/182/2010*, definitivă şi irevocabilă la data de 15.04.2014, instanţa de judecată reţine următoarele: „Văzând pasivitatea comisiei locale în ceea ce priveşte obligaţiile ce-i reveneau potrivit art. 6 şi 10 din H.G. nr. 890/2005 şi potrivit hotărârii judecătoreşti, instanţa apreciază ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantei cu privire la obligarea primarului, în calitate de preşedinte al comisiei locale la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 de lei pe zi de întârziere până la data punerii în posesie. Raportat la natura juridică a daunelor cominatorii şi reţinând şi dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 18/1991, acestea vor fi acordate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Fiind un mijloc de constrângere indirect menit să asigure executarea în natură a unei obligaţii de a face a debitorului unei obligaţii de a face, daunele cominatorii nu au caracter compensatoriu pentru prejudiciul cauzat creditorului prin neîndeplinirea obligaţiei, astfel încât acestea nu pot fi acordate pentru trecut.

Instanţa va respinge cererea în ceea ce o priveşte pe intimata C.J. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Maramureş. Petenta a solicitat obligarea intimatelor în solidar la plata daunelor cominatorii până la punerea în posesie cu suprafaţa de teren pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin sentinţa civilă nr. 2032/18.03.2005 precum şi înaintarea documentaţiei în vederea eliberării titlului de proprietate, or aceste operaţiuni constituie atribuţii exclusive ale comisiei locale. Nu se justifică aşadar obligarea intimatei C.J. Maramureş la plata daunelor cominatorii de vreme ce întocmirea procesului verbal de punere în posesie şi a documentaţiei pentru eliberarea titlului de proprietate sunt obligaţii ce revin comisiei locale. Mai mult, atâta vreme cât comisia locală nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii C.J. nu poate proceda la emiterea titlului de proprietate.”

Prin sentinţa civilă mai sus menţionată s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că comisia locală de fond funciar este în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite, pe de o parte, printr-o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte din lege.

Ori, în aceste condiţii, C.J. nu poate fi obligată la plata de daune compensatorii pentru o obligaţie care este exclusiv în sarcina comisiei locale de fond funciar. De asemenea apelantele consideră că Ordinul nr. 6544 din 1993 al Prefectului Maramureş a fost emis în condiţii de legalitate.

 Date fiind cele de mai sus, respectiv lipsa culpei comisiei judeţene, solicită a înlătura şi obligaţia apelantelor de la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata S.N. a depus întâmpinare solicitând respingerea acestuia ca fiind nefondat din toate punctele de vedere.

Intimata a arătat că recurenta critică soluţia instanţei de fond prin prisma excepţiei perimării cererii de chemare în judecată, excepţie invocată de instanţa de fond din oficiu şi respinsă apoi în mod întemeiat.

Aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, în scris, excepţia a fost şi este inadmisibilă.

Prezentul dosar s-a disjuns din cauza cu dos. nr. 11440/182/2010 a Judecătoriei Baia Mare. Din oficiu de către instanţa de fond, măsura nefiind solicitată de nici una din părţi.

La data de 18.09.2013 în prezentul dosar s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei cu dos. nr. 11440/182/2010, în temeiul art. 244 al. 1 pct. 1 C. pr. civ. vechi: „Art. 244. - Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.”

Cauza cu dos. nr. 11440/182/2010 s-a soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 10249/17.10.2013, şi a rămas definitivă prin respingerea recursului la 15.04.2014.

 La fila 125 dosar se află o rezoluţie a judecătorului titular de complet, unde se află trecut cu scris de mână că se vor cita părţile „pentru repunerea pe rol în vederea redeschiderii judecăţii”, iar sintagma „pentru verificarea incidenţei perimării” este barată.

Recurenta speculează formularul, trece cu vederea conţinutul.

Intimata apreciază că nu e normal şi legal să se constate o perimare dacă lăsarea pricinii în nelucrare nu se datorează culpei părţii.

În cazul de faţă cauza s-a suspendat nu din vina părţii, ci din dispoziţia instanţei, care a suspendat cauza până la soluţionarea unei alte cauze.

Dacă a suspendat-o a şi repus-o pe rol ca o obligaţie a sa de a continua judecarea cauzei, fiind obligată în acest sens, deoarece motivele care au dus la suspendare judecăţii nu mai subzistau, conform art. 244 al. 2 C. pr. civ. vechi, cităm: „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”, astfel nu se poate afirma că rămânerea cauzei în nelucrare s-ar fi datorat culpei vreuneia din părţi, iar conform Deciziei 699/1953 a colegiului civil de la Tribunalul Suprem, „perimarea nu curge pe timpul cât procesul a stat în nelucrare pentru o cauză neimputabilă părţii”.

Conform interpretării per a contrario a prevederilor art. 245 vechiul cod de procedură civilă, părţile nici nu pot face cerere de redeschidere a judecăţii în ipoteza suspendării pe temeiul art. 244 al. 1. nu există temei legal.

Conform art. 248 al. 1 teza a II - a C. pr. Civ. vechi, „partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.

Instanţa are obligaţia să judece în fond cauzele, iar nu să afle scuze pentru propria inactivitate, inventând culpe în sarcina justiţiabililor, în vederea evitării denegării de dreptate.

Pe de altă parte, recurenta critică hotărârea atacată invocând faptul că nu are nici o culpă în neexecutarea de către comisii a hotărârii instanţei de reconstituire a dreptului de proprietate.

Practica recentă a instanţelor bazată pe o motivaţie greu de lăsat neobservat şi imposibil de combătut relevă însă motivele pentru care o asemenea apărare este ineficientă din partea Comisiilor judeţene.

Conform Regulamentului aprobat prin HG nr. 890/2005:

Art. 6. - Comisiile judeţene si a municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii

principale:

a)organizează instruirea comisiilor comunale, orăşeneşti si municipale si asigura distribuirea legilor, a prezentului regulament, a harţilor si planurilor la zi, precum si a altor materiale necesare pentru desfăşurarea in bune condiţii a activităţii acestora;

b)asigura indrumarea si controlul comisiilor comunale, orăşeneşti si municipale prin desemnarea pe comune, oraşe si municipii a membrilor din C.J.;

c)verifica legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti si municipale, in special existenta actelor doveditoare, pertinenta, verosimilitatea, autenticitatea si concludenta acestora;

d)soluţionează contestaţiile formulate împotriva masurilor stabilite de comisiile

locale;

e)validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orăşeneşti sau

municipale, împreuna cu proiectele de delimitare si parcelare;

f)emit titlurile de proprietate pentru cererile validate;

(...)

m) exercita orice alte atribuţii ce le revin potrivit prevederilor legale si prezentului

regulament.

C.J. nu a făcut dovada că a controlat comisia locală Ulmeni în privinţa titlurilor executorii, împreună au stat in pasivitate 15 ani şi nu au respectat hotărârea instanţelor-Judecătoria Baia Mare şi Tribunalul Maramureş.

Într-adevăr C.J. nu poate elibera titlu de proprietate până nu face comisia locală propunere şi nu se validează la C.J., după care comisia locală face punere în posesie.

Însă pasivitatea Comisiei Judeţene, neîndeplinirea atribuţiilor stabilite prin acte normative în sarcina sa nu poate duce la exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

C.J. are competenta legală de a instrui, îndrumă şi controla comisiile locale, ceea ce nu s-a întâmplat, cu toate că avea la dispoziţie toate pârghiile legale şi necesare, în cauză neexistând o dovadă a imposibilităţii obiective a exercitării obligaţiilor legale de către recurentă.

De altfel intimata în repetate rânduri a solicitat în scris comisiei judeţene să-şi îndeplinească atribuţiile, fără absolut nici un rezultat.

Pasivitatea este o atitudine care poate fi calificată drept culpabilă în lipsa vreunei justificări legale, ceea ce lipseşte cu desăvârşire din recurs.

Astfel din nefericire ne aflăm în situaţia în care nici după 15 ani de la pronunţarea titlurilor executorii să nu existe o materializare a dreptului de proprietate reconstituit, ceea ce duce la însărăcirea intimatei datorată lipsei de folosinţă a bunurilor la care sunt îndreptăţită.

Referitor la aplicarea prevederilor legale în vigoare C.J. trebuia să oblige, iar comisia locală trebuia să aplice prevederile legilor fondului funciar cu privire înscrierea amplasamentelor în anexe, validarea acestora, punerea în posesie şi emiterea titlului de proprietate în virtutea rolului activ impus de Regulamentul mai sus - citat, ceea ce nu s-a întâmplat.

Analizând recursul cu care a fost investit, Tribunalul reţine următoarele:

Intimata a sesizat la data de 12 octombrie 2010 prima instanţă cu o cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata unor daune cominatorii, la punerea în posesie, întocmirea documentaţiei şi eliberarea titlului de proprietate, anularea unor acte şi la plata de daune compensatorii. Prin sentinţa civilă nr. 10748/2012 cele din urmă petite au fost disjunse, formându-se dosarul nr. 13883/182/2012. Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2013 s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 11440/182/2010*. Dosarul 1140/182/2010* a fost soluţionat  prin sentinţa civilă nr. 10249/2014, rămasă definitivă şi irevocabilă la data de 15.04.2014. Prin rezoluţia din data de 05.05.2015 de verificare a incidenţei perimării, prima instanţa a dispus citarea părţilor. La data de 3 iulie 2018 instanţa rămâne în pronunţare asupra fondului. În data de 27 iulie 2018, instanţa dispune repunerea cauzei pe rol, iar la termenul de judecată din data de 25 septembrie 2018 pune în discuţia părţilor perimarea. Prin sentinţa civilă nr. 10919 din 7 decembrie 2018 instanţa respinge excepţia perimării, reţinând că pricina nu a rămas în nelucrare din culpa părţii şi a admis, totodată, cererea formulată şi precizată de reclamantă.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel Instituţia Prefectului Judeţului Maramureş şi C.J. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului Maramureş, cale de atac recalificată în recurs, solicitând în principal modificarea în tot a sentinţei şi admiterea excepţiei perimării. Relativ la acest aspect, intimata a susţinut că nu ar fi avut loc o perimare pentru că în data de 05.05.2015 nu s-a dispus repunerea pe rol cu acest scop, că nu a avut loc o suspendare din culpa părţii şi că partea nu avea un mecanism legal prin care să ceară repunerea pe rol în ipoteza dată, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei care a dispus suspendarea.

Recursul este întemeiat pentru argumentele ce vor fi expuse.

Conform art. 248 C. proc. civ. ,,Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.“ Raportat la norma citată, orice cauză civilă se perimă de drept în cazul în care a rămas în nelucrare timp de un an din culpa părţii. Culpa părţi nu poate fi reţinută în cazul în care actul de procedură se impunea a fi realizat din oficiu. Cu alte cuvinte, perimarea este o sancţiune procesuală aplicată părţii culpabile pentru lăsarea în nelucrare a cauzei timp de un an. Totodată, perimarea prezumă în mod irefragabil desistare părţii la momentul împlinirii termenului de perimare.

Articolul 244 pct. 1 C. proc. civ. statuează că se poate dispune suspendarea judecăţii atunci ,,când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”. De asemenea, teza finală a aceleiaşi norme prevede că ,,Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”. Contrar celor alegate de către intimată, instanţa reţine că raportat la art. 145 C. proc. civ. regula o constituie reluarea judecăţii la cererea părţilor şi excepţia reluarea din oficiu a judecăţii în caz de suspendare, iar doctrina şi jurisprudenţa au fost unanime în a reţine că în ipoteza normativă prevăzută de art. 244 pct. 1 C. proc. civ. judecata se reia la cererea părţii (a se vedea, cu titlu de exemplu V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Ediţia a 4, C.H. Beck, 2009, p. 294). Că este indubitabil aşa rezultă şi din prevederile art. 250 C. proc. civ. în conformitate cu care ,,Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art. 244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată”. Cu alte cuvinte, în ipoteza prevăzută de art. 244 cursul perimării este suspendat numai atât timp cât dăinuieşte suspendarea, respectiv până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii în raport de care s-a dispus perimarea. De îndată ce această hotărâre a rămas definitivă şi irevocabilă termenul de perimare începe să curgă ex lege, iar pentru a preveni împlinirea acestuia părţile sunt ţinute să formuleze o cerere de reluare a judecăţii.

De altfel, pentru că elementul conexual care determină suspendarea presupune prin ipoteză cel puţin o identitatea parţială a părţilor, acestea sunt cele care au cunoştinţă de soarta litigiului în raport de care s-a dispus suspendarea şi sunt singurele abilitate de a hotărî, în funcţie de soarta acestui litigiu, în ce măsură mai înţeleg să stăruie în judecată sau, din contră, preferă să lase cauza spre perimare. Se mai impune a fi subliniat că aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2013, însăşi reclamanta este cea care a solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului nr. 11440/182/2010*, iar aceasta a avut calitatea de reclamantă şi în cel din urmă litigiu.

În continuare, instanţa reţine că de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 10249/2014, respectiv 15 aprilie 2014 şi până la rezoluţia instanţei din data de din data de 05.05.2015 a trecut mai mult de un an, interval în care în cauză nu s-a mai realizat niciun act de procedură, fiind astfel îndeplinit termenul de perimare prevăzut de art. 248 C. proc. civ. Pe urmă este de subliniat că, aşa cum rezultă din cea din urmă normă menţionată, perimarea operează de drept, respectiv în puterea legii, instanţa având obligaţia de a constata doar incidenţa acesteia şi de a-i da efect, fără a o putea înlătura, atâta timp cât condiţiile legii pentru incidenţa sancţiunii sunt îndeplinite. Aşa fiind, alegaţia intimatei în sensul că atâta timp cât instanţa ar fi barat menţiunea ,,pentru verificarea incidenţei perimării“ şi ar fi notat olograf ,,pentru reluarea judecăţii”, este lipsit de relevanţă, în condiţiile în care instanţa nu avea competenţa legală de a înlătura de la aplicare această sancţiune.

Relativ la condiţia culpei, Tribunalul reţine, contrar primei instanţe, că litigiul a rămas în nelucrare din culpa intimatei, care raportat la art. 250 C. proc. civ. coroborat cu art. 244 C. proc. civ. avea obligaţia de a formula cerere de reluare a judecăţii de îndată ce sentinţa civilă nr. 10249/2014 a rămas definitivă şi irevocabilă, fără însă ca acest lucru să se fi întâmplat în cauză.

Drept urmare, concluzia primei instanţe, în sensul că nu se poate reţine o culpă a părţi, respectiv că nu ar fi îndeplinite condiţiile perimării este netemeinică, motiv pentru care va admite recursul formulat, va modifica în tot sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia perimării şi va constata perimată cauza.

Domenii speta

Spete similare