Execitarea autorităţii părinteşti. Motive ce justifică exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. I Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Având în vedere lipsa de colaborare dintre părinţi, pasivitatea intimatului, demonstrată şi pe parcursul procesului, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei B.M.la data de 13.04.2016, iar pârâtul, după ce, la data de 02.08.2017, prin întâmpinare, a arătat că nu se opune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către mamă, nu s-a mai interesat de proces, nu a comunicat adresa unde poate fi citat, unde îi pot fi comunicate actele de procedură cererea apelantei-reclamante este întemeitată.

Prin sentinţa civilă nr. 9238 din data de 22.11.2017 pronunţată de Judecătoria B.M.în dosarul nr.3011/182/2016 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A.R.I. în contradictoriu cu pârâtul R.C.M.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, părţile au fost căsătorite, căsătoria părţilor fiind desfăcută potrivit certificatului de divorţ nr. 5046 din 29.04.2014, din relaţia de căsătorie rezultând R.R.M. născut la data de …. (f. 8-11).

Potrivit convenţiei încheiată în procedura divorţului părţile au căzut de acord în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti în comun, ca locuinţa minorului să fie stabilită la reclamantă, în ceea ce priveşte contribuţia pârâtului la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului, precum şi în ceea ce priveşte modalitatea de a păstra legăturile personale cu minorul. (f. 9,10 )

Prin prezenta reclamanta solicită exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului în mod exclusiv, invocând indiferenţa manifestată de pârât, care nu l-a mai văzut pe minor din anul 2014.

Instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 403 Cod civil, “în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.”

Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, inclusiv în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Instanţa reţine că potrivit art. 397 din Codul civil după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.

Conform art. 483 din Codul civil autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Exerciţiul comun al autorităţii părinteşti atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor si obligaţiilor părinteşti împreună si în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună si de comun acord toate drepturile si îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă si prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) din Codul civil.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea si educarea copiilor, actele curente privind creşterea si educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii de către părinţii care locuiesc împreună, întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale curente.

Potrivit art. 398 Cod Civil, dacă sunt motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Cazurile de exercitare a autorităţii părinteşti de către un singur părinte sunt prevăzute de art. 507 Cod civil, respectiv moartea unuia dintre părinţi, decăderea din drepturile părinteşti, punerea sub interdicţie, dacă unul din părinţi este în imposibilitate, din orice motiv de a-şi manifesta voinţa, precum dispariţia unui părinte, contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţii săi, împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului, condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.

Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 7 din Legea nr. 242/2004  se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Instanţa a reţinut că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare  fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat chiar de art. 8 la Convenţiei europene, iar exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 Cod civil, este un drept al acestuia, de care nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

În speţă instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada intervenirii unor împrejurări care să se circumscrie dispoziţiilor art. 397 C. civil şi care să fie de natură a descalifica şi care să justifice astfel, îndepărtarea pârâtului de la exercitarea autorităţii părinteşti.

Instanţa a reţinut că exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se dispune doar arunci când celălalt părinte prezintă un pericol pentru minor şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti aduce atingere interesului superior al acestuia.

Or, în speţă împrejurarea relatată de către reclamantă potrivit căreia interesele minorului pot fi realizate mult mai uşor prin exercitarea autorităţii părinteşti doar de către aceasta, nu se circumscrie unor motive temeinice în sensul legii, aceasta neputând constitui un motiv în sine pentru îndepărtarea unui părinte de la exercitarea autorităţii părinteşti.

De asemenea, nici apărarea învederată de reclamantă potrivit căreia pârâtul se sustrage de la plata pensiei de întreţinere nu constituie o împrejurare de natură să facă posibilă excluderea pârâtului de la exercitarea autorităţii părinteşti.

În ceea ce priveşte poziţia manifestată de către pârât, în sensul exprimării acordului în privinţa exercitării autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către reclamantă, instanţa a reţinut că noţiunea de autoritate părintească presupune existenţa atât a unor drepturi, cât şi a unor obligaţii ale părinţilor faţă de copiii lor minori, corelativ drepturilor pe care le au. Renunţarea unuia dintre părinţi la exercitarea autorităţii părinteşti ar implica pierderea drepturilor pe care le are părintele, însă, totodată, ar echivala şi cu sustragerea acestuia de la obligaţiile de părinte care îi revin, ceea ce este în contradicţie cu interesul superior al minorului, interes care este prioritar în astfel de situaţii. Autoritatea părintească este, într-o anumită măsură şi o transpunere juridică a unor obligaţii morale ale părinţilor faţă de copiii lor.

Este esenţial pentru dezvoltarea armonioasă a copilului ca ambii părinţi să fie prezenţe constante în viaţa lui şi să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin în această calitate. Mai mult, autoritatea părintească este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Faţă de cele expuse, instanţa a reţinut că, în speţă, nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 507 Cod civil pentru a fi exercitată autoritatea părintească în mod exclusiv de reclamantă, reţinând totodată că raţiunea actualei reglementări în materia autorităţii părinteşti este aceea de a responsabiliza ambii părinţi, în sensul de a-i determina să evite manifestările, certurile, violenţele, antipatiile existente între ei şi care s-ar răsfrânge negativ asupra minorului şi de a înceta să mai folosească copilul ca pe o armă pentru a-şi satisface propriile interese. Scopul reglementării este acela ca minorii să se bucure de prezenţa, grija şi afecţiunea ambilor părinţi.

Raportat la aceste aspecte instanţa a respins acţiunea formulată de reclamantă,  potrivit dispozitivului.

 Împotriva sentinţei civile nr. 9238 din data de 22.11.2017 pronunţată de Judecătoria B.M.în dosarul nr.3011/182/2016 a formulat apel, în termenul prevăzut de art. 468 alin.1 Cod procedură civilă apelanta-reclamantă A.R.I. solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii privind exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusiv de către A.R.I. in ceea ce îl priveşte pe minorul R.R.M., născut la data de …

În motivarea apelului, apelanta a arătat că în fapt, prin sentinţa civilă nr. 9238/22.11.2017, pronunţată în dosarul nr. 3011/182/2016 de către Judecătoria B.M., s-a respins acţiunea formulată de reclamantă cu motivarea eronată că nu ar fi incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 507 Cod civil, pentru a fi exercitată autoritatea în mod exclusiv de către mama minorului.

În opinia apelantei, exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţii divorţaţi, în condiţiile art. 398 Noul cod civil, nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute la art. 507 Noul Cod civil, când exercitarea autorităţii părinteşti se face de către un singur părinte, pentru că celălalt este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătoreasca, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, sau, din orice motiv, se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa. În toate aceste ipoteze prevăzute de art. 507, exercitarea autorităţii părinteşti se face doar de unul dintre părinţi, în timp ce în cazul prevăzut la art. 398 exercitarea autorităţii părinteşti se face tot de ambii părinţi, dar în mod inegal, pentru că se produce o „scindare", în sensul că drepturile părinteşti se exercită de unul dintre părinţi, dar celălalt părinte nu pierde complet exerciţiul autorităţi părinteşti, pentru că păstrează anumite drepturi reziduale, precum dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

Apelanta arată că motivele temeinice la care face referire art.398 Cod civil nu sunt cele prevăzute de art.507 din Codul civil, iar fundamentarea soluţiei instanţei pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile.

În opinia apelantei, dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă o altă sferă de exercitare a autorităţii părinteşti decât cea decurgând din raporturile dintre părinţii divorţaţi/separaţi şi copiii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale art. 396 -398 Cod civil. În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.

Apelanta menţionează că,  potrivit art. 398 Cod Civil, dacă sunt motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.

În opinia apelantei, motivele întemeiate la care se referă art. 398 alin.l Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situaţii concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte.

Apelanta mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.

Apelanta apreciază că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viaţa de familie, drept afirmat chiar de art. 8 al Convenţiei europene, iar exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 Cod civil, este un drept al acestuia, de care nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.

Apelanta arată că în speţă, refuzul pârâtului de a se implica în creşterea minorului, manifestând un profund dezinteres faţă de aceasta, dezinteres manifestat inclusiv în mod expres prin adresa comunicată instanţei de judecată când a comunicat că este de acord ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv doar de către mama acestuia, prin faptul că nu îşi vizitează minorul şi nu contribuie financiar la creşterea acestuia, toate aceste aspecte confirmate inclusiv de martora audiată în prezenta cauză, pot fundamenta soluţia conform căreia, interesul minorului cere ca această autoritate părintească sa fie exercitată în mod exclusiv de către mamă.

Apelanta menţionează că dispoziţiile legale, instituie ca autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului şi că această autoritate presupune ca părintele care o exercită să fie capabil să decidă în problemele majore legate de creşterea şi îngrijirea copilului, din perspectiva nevoilor acestuia, in cazul de faţă pârâtul nu poate exercita autoritatea părintească într-o manieră care să corespundă interesului minorului, atitudinea acestuia fiind una total străină de obligaţiile şi drepturile unui părinte.

În opinia apelantei, conform prevederilor legale în vigoare autoritatea părintească implică nu doar drepturi ci mai ales obligaţii, în sarcina părintelui nerezident, acesta este responsabil în mod solidar cu părintele rezident de faptele copilului, este responsabil de a îngriji copilul, de a se implica în activităţile şcolare şi extraşcolare, de a supraveghea modul în care acesta se descurcă la şcoală, starea de sănătate a acestuia, etc. Părintele este obligat inclusiv să îşi dea acordul cu privire la intervenţiile medicale nemaiputând fi posibil ca doar părintele rezident să se ocupe de acest lucru. Toate acestea nu se pot realiza în condiţiile în care tatăl nu interacţionează cu copilul ani la rând.

Apelanta mai arată că distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea pârâtului în luarea deciziilor importante din viaţa minorului constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţit instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia minorul îşi are locuinţa.

Apelanta apreciază că, posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 alin 1 Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

 Apelanta arată că există o vastă jurisprudenţă care reliefează orientarea instanţelor în cazuri similare şi care au decis ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv doar de unul dintre părinţi. Astfel, apelanta menţionează: decizia civilă nr.7A/2016 pronunţată de Tribunalul Bihor şi sentinţa civilă nr.602/2015 pronunţată de Judecătoria Feteşti.

În drept apelanta-reclamantă a invocat dispoziţiile art.398 Cod civil şi art. 460 şi următoarele Cod procedură civilă.

Intimatul R.C.M. prin curator special, curator P.I.M. a depus la dosar la data de 12.09.2019, note de şedinţă solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei civile nr.9238/22.11.2017 pronunţată de Judecătoria B.M.– filele 64-65 .

În probaţiune s-au depus înscrisuri.

Analizând sentinţa civilă nr.9238 din data de 22.11.2017 pronunţată de Judecătoria B.M.în dosarul nr.3011/182/2016, pe baza motivelor de apel formulate, a apărărilor invocate şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, tribunalul constată că apelul este fondat şi va fi admis ca atare, pentru considerentele ce succed:

Conform art.476 Cod procedură civilă, alin.1, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Potrivit art. 477 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.(art.477 alin.2)

În conformitate cu dispoziţiile art.479 alin.1 Cod procedură civilă instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

În speţă, analizând actele şi lucrările dosarului, ansamblul materialului probator administrat, coroborat cu susţinerile părţilor, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Tribunalul reţine următoarele:

Apelanta critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia, cu consecinţa admiterii cererii apelantei în sensul de a se încuviinţa exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti în privinţa minorului R.R.M., de către mama-apelantă.

Analizând actele şi lucrările dosarului primei instanţe, precum şi cele din etapa procesuală a apelului, Tribunalul constată întemeiate criticile apelantei.

Codul civil prevede în art.398 alin.1, sub marginala „Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, că, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. ( alin.2).

Legea nr.272/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în art. 36, prevede că, (1) Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. (2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. (3) În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi. (4) În situaţia în care, din orice motiv, un părinte nu îşi exprimă voinţa pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuieşte, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. (5) Ambii părinţi, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita şi de a primi informaţii despre copil din partea unităţilor şcolare, unităţilor sanitare sau a oricăror altor instituţii ce intră în contact cu copilul. (6) Un părinte nu poate renunţa la autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, în condiţiile art. 506 din Codul civil. (7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti. (8) În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

Enumerarea din art. 36 alin.7 nu este una limitativă, ci exemplificativă şi este menită să expliciteze sfera de aplicare a art. 398 Cod civil.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se confirmă susţinerile apelantei-reclamante privind demersurile exclusive pentru creşterea şi educarea minorului, absenţa diligenţei intimatului-pârât pentru dezvoltarea unor relaţii personale între intimatul-pârât şi minor şi dezinteresul evident privind implicarea sa în creşterea şi educarea minorului.

Atitudinea intimatului-pârât exprimată de altfel în faţa primei instanţe în mod clar prin întâmpinarea depusă la data de 02.08.2017, prin care arată că nu se opune admiterii acţiunii în sensul stabilirii ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către mamă, este semnificativă, denotând lipsa de interes în ceea ce priveşte implicarea sa în creşterea şi educarea minorului.

Distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea pârâtului în luarea deciziilor importante din viaţa minorului constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţi instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia minorul îşi are locuinţa.

Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. I Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Având în vedere lipsa de colaborare dintre părinţi, pasivitatea intimatului, demonstrată şi pe parcursul procesului, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei B.M.la data de 13.04.2016, iar pârâtul, după ce, la data de 02.08.2017, prin întâmpinare, a arătat că nu se opune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către mamă, nu s-a mai interesat de proces, nu a comunicat adresa unde poate fi citat, unde îi pot fi comunicate actele de procedură cererea apelantei-reclamante este întemeitată.

Aşa fiind, în baza art. 480 alin.2 teza a II a Cod procedură civilă, Tribunalul va admite apelul declarat de către apelanta-reclamantă A.R.I. împotriva sentinţei civile nr.9238/22.11.2017, pronunţate de către Judecătoria B.M.în dosarul nr.3011/182/2016, pe care o va schimba în tot şi în consecinţă va admite cererea formulată de către reclamanta A.R.I. în contradictoriu cu pârâtul R.C.M.; va încuviinţa exercitarea autorităţii părinteşti privind pe minorul R.R.M. în mod exclusiv de către mama sa, reclamanta A.R.I..

Se va lua act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În baza art.167 alin.3 coroborat cu art. 58 Cod procedură civilă remuneraţia curatorului special desemnat în procedura citării prin publicitate va fi majorată la suma de 500 lei,  apelanta urmând a fi obligată la plata diferenţei de 200 lei remuneraţie curator.

Domenii speta

Spete similare