Uzucapiune. Inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a altei persoane

Decizie 703/A din 20.12.2019


În cazul dedus judecăţii, prin cererea de chemare în judecată a altei persoane reclamantul iniţial a solicitat a se consta şi în favoarea soţiei sale dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra aceluiaşi imobil. Practic reclamantul solicită a se constata, prin extinderea cadrului procesual, în favoarea persoanei chemate în judecată un drept similar cu al său, solicită a se constata că cei doi soţi au dobândit împreună dreptul de proprietate prin uzucapiune. Or, instituţia chemării în judecată a altei persoane are un alt rol, acela de a evita ca un terţ care pretinde acelaşi drept ca şi reclamantul şi nu alături de acesta, să-şi valorifice dreptul pe calea unei acţiuni separate. În cazul dedus judecăţii persoana chemată în judecată poate avea un drept propriu similar cu dreptul reclamantului, dar nu este acelaşi drept cu al reclamantului, iar prin cererea formulată reclamantul urmăreşte a valorifica pentru un terţ un drept propriu al acestuia. Din această perspectivă, cererea de chemare în judecată a altei persoane este inadmisibilă şi va fi respinsă

Prin sentinţa civilă nr. 1148 din 09.04.2019 pronunţată de Judecătoria S.M. în dosarul nr. 367/307/2018 s-a respins acţiunea civilă înaintată de reclamantul M.G.în contradictoriu cu pârâţii Ş.de F.E.R. şi s-a respins cererea de chemare în judecată a intervenientei M.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Terenul din litigiu face parte din imobilul înscris în C.F.51300 S.M. cu nr. topo. 4777/19 proprietar tabular fiind pârâta Ş.de F.E.R..

Potrivit notei de constatare întocmită, terenul a fost identificat ca fiind înscris în C.F.51300 S.M. cu nr. topo. 4777/20 după dezmembrare, în suprafaţă  de 3587 mp.

Din probele administrate reiese că terenul în prezent este folosit de reclamant şi soţia sa, astfel că aceasta a fost introdusă în cauză.

Totodată se constată că reclamantul solicită dobândirea proprietăţii asupra  3587 mp, dar potrivit adeverinţei nr. 437/10.01.2018, suprafaţa cu care acesta figurează în registrul agricol este de doar 0,29 ha, fila 4, neaducând nicio justificare pentru diferenţa de teren posedată.

În cauză au fost audiaţi martorii M.G., fila 48, V.M., fila 39 din declaraţiile cărora nu reiese cu certitudine începutul posesiei, iar martorul M.G. declară că acesta ar putea fi 1940-1943. Faţă de această perioadă, reclamantul nu şi-a întemeiat în drept acţiunea.

Mai mult, reclamantul invocă joncţiunea posesiilor care presupune ca acesta să unească posesia utilă exercitată de autorii lui cu propria posesie.

Raportat la dispoziţiile invocate, instanţa a constatat că din probe reiese că reclamantul  are terenul de la tatăl său, acesta de la M.G.şi acesta din urmă de la C.M..  Martora O.A., fila 33 mai declară că terenul era al unui om sărac şi fiind nefolosit, C.M. a intrat pe el.

În speţă pentru a uni posesia reclamantului cu a autorului său, trebuie ca şi  acesta din urmă să fi exercitat o posesie utilă asupra bunului, însă potrivit declaraţiei martorei, C.M. nu a avut niciun titlu care să justifice posesia utilă, ci pur şi simplu a intrat pe teren şi l-a folosit.

Nu în ultimul rând, instanţa a constatat că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Codului civil 1864, art. 1846, art. 1847, art. 1860 şi a arătat că foloseşte terenurile în condiţiile unei posesii utile, deşi din probe, începutul posesiei reiese a fi în perioada 1940-1943.

Pentru ca în cazul acestui teren să fie aplicabilă uzucapiunea prevăzută de Codul civil român de la 1864 este necesar a se dovedi că momentul începerii cursului prescripţiei achizitive este plasat în timp în perioada în care în această zonă se aplicau dispoziţiile Codului civil român 1864.

În art. 31 din Decretul lege 389/1943 se stipula în mod expres că uzucapiunile începute  înainte de extinderea legislaţiei române, vor fi cârmuite în ceea ce priveşte  natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legilor sub care au început, adică de legile maghiare sau codul civil austriac.

În acele zone ale ţării în care se aplică sistemul de publicitate al cărţilor funciare cu privire la uzucapiune, ca mod de dobândire a drepturilor reale, a existat o succesiune în timp a normelor legale.

Cât timp în Transilvania şi Banat uzucapiunea a fost reglementată, în principal de Codul civil austriac  şi în anumite zone,  de dreptul cutumiar maghiar, ea opera de plin drept, fără întabulare în cartea funciară.

Această reglementare a existat până la extinderea legislaţiei române în România de peste Carpaţi prin Decretul Lege nr. 389/1943 pentru Transilvania, Banat şi Legea nr. 260/1945 care a intrat în vigoare la 4.04.1945 pentru Ardealul de Nord-Vest, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului  de la Viena.

Pentru uzucapiunile începute după extinderea legislaţiei civile române în teritoriile arătate în cele ce preced, până la data punerii în aplicare a Legii nr. 115/1938 s-au aplicat regulile Codului civil român  de la 1864  cu privire la prescripţia achizitivă.

Legea nr. 115/1938 a fost pusă în aplicare la 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947.

Începând cu data de 12 iulie 1947 s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 115/1938, care cuprinde în articolele 27 şi 28 reglementări speciale pentru uzucapiune.

Prin urmare, pentru imobilul în speţă, pentru a se putea analiza condiţiile cerute de Codul civil de la 1864 pentru uzucapiune şi a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea prevăzută de Codul civil român de la 1864, esenţial era a se dovedi că momentul începerii cursului prescripţiei achizitive este plasat în perioada 4.04.1945-12.07.1947.

Or, din probele administrate nu a reieşit că posesia ar fi început în această perioadă,  astfel că s-a constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile codului civil, nefiind întrunite nici condiţiile prevăzute de această lege.

Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că reclamantul şi intervenienta nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a uzucapa, astfel că acţiunea şi cererea de intervenţie nu sunt întemeiate şi instanţa le-a respins, raportat la dispoziţiile art. 1890, 1846,1847 C.civ..

Împotriva aceste hotărâri au declarat apel în termenul legal reclamanţii M.G.şi M.A. solicitând, în principal, admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 1148 din 9 aprilie 2019 şi trimiterea cauzei în rejudecare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 480 alin. 3 cod proc. civ., dar şi cu solicitarea de-a se statua asupra incidenţei în cauză şi a disp. art. 480 alin. 6 cod proc. civ., caz în care instanţa de apel va reţine procesul spre judecare.

În subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 cod proc. civilă, solicită admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinţei civile nr. 1148 din 9 aprilie 2019, constatându-se dobândirea de către reclamantul M.G.şi soţia acestuia M.A. a dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 3587 mp, situat în S.M., locul numit „Sihei" dintre vecinii: S., str. V.H., V.M. şi pârâtul I., cuprins în CF nr. 51300 nr. top. 4777/21, după dezmembrare, impunându-se efectuarea unei noi note de constatare sau expertiză, nr. topografic aferent CF nr. 51300 S.M., fiind la ora actuală 4777/21, urmare a operării în CF şi a altor drepturi de proprietate,

Solicită a se dispune înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate pe seama reclamantului şi a soţiei acestuia, asupra suprafeţei de 3587 m.p. teren, situat în S.M., locul numit „Sihei", cuprins în CF nr. 51300 S.M., nr. top. 4777/21, ţinând seama de expertiza ce se va efectua în cauză cu propunerea de dezmembrare aferentă.

Apreciază hotărârea instanţei de fond nelegală, aceasta fiind afectată de nulitate în parte, fără soluţionarea cererii de chemare în judecată a numitei M.A., fiind soluţionată fără a intra în judecarea fondului, nefiind admisă nici cel puţin în principiu.

La data de 06 decembrie 2018, reclamantul depune note scrise, prin care înţelege să cheme în judecată pe soţia lui, M.A., solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3587 m.p., obiect al acţiunii, atât de către el, cât şi de către soţia lui, M.A., şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, asupra terenului, atât pe seama lui, cât şi a soţiei acestuia.

Anterior, în încheierea de şedinţă din 20 noiembrie 2018, este consemnată susţinerea orală a reclamantului de chemare în judecată, în calitate de intervenientă a numitei M.A., instanţa punându-i în vedere reclamantului să depună cerere în scris, cu indicarea temeiului de drept.

Instanţa, fără a fi depusă cererea scrisă de chemare în judecată (s-a depus doar la 06 decembrie 2018), dispune citarea în cauză a intervenientei M.I. (numele corect Anna).

La următorul termen de judecată din 29 ianuarie 2019, se reţine depunerea în scris a notelor scrise, fără ca cererea de chemare în judecată a numitei M.A. să fie pusă în discuţie.

Considerându-se cauza lămurită, se încheie cercetarea judecătorească şi se acordă cuvântul în fond.

Faţă de dispoziţiile art 22 alin 3 şi 4 cod proc civ, art 68 alin 1 cod proc civ, art 64 şi art 65 cod proc civ, art 69 alin 3 şi art 70 cod proc civ, apelanţii arată că  instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamant, să o califice juridic, iar în măsura în care considera că sunt aplicabile disp. art. 68 cod proc. civ., s-o admită în  principiu conform dispoziţiilor art. 64 cod proc. civ., noua chemată în judecată devenind parte în cauză, numai după admiterea în principiu a cererii sale (art. 65 alin. 1 cod proc. civ.).

Neprocedând în modul arătat mai sus, şi respingând cererea de chemare în judecată a intervenientei M.A., instanţa a pronunţat o hotărâre afectată de nulitate, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 174, 176 pct. 6 cod proc. civ., art. 178 şi 179 cod proc. civ.

Aprecierea că hotărârea trebuie anulată, în întregul ei, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 477 alin. 2 cod proc. civ.

Pentru a dispune respingerea acţiunii, instanţa reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile codului civil român din 1864, nefiind probat ca moment de început al posesiei, perioada 04.04.1945-12.07.1947, perioadă în care, în zona Ardealului de Nord-Vest, s-a extins legislaţia românească, prin legea nr. 260/1945, iar reclamantul în dobândirea dreptului de pro-prietate prin uzucapiune, a invocat dispoziţiile codului civil, deşi din probe ar reieşi că începutul posesiei ar fi în perioada 1940-1943.

Martorul M.G., cu privire la momentul de început al posesiei, arată ca moment de început al posesiei de către C.M., cel de la care a dobândit folosinţa terenului, ca fiind anii 1940-1943. Ceilalţi martori n-au indicat perioada de început a posesiei.

Însă această perioadă de început a posesiei, a fost indicată de martorul M.G., prin aproximaţie „cam din 1940-1943", situaţie în care devine necesară suplimen-tarea probaţiunii, privitor la momentul de început al posesiei, antecesorul reclamantului şi a soţiei acestuia, formulând cererea de probaţiune.

Oricum, chiar dacă reclamantul a indicat ca moment de început al posesiei, a antecesorului în drepturi, anul 1946, instanţa, în raportat de probele administrate şi disp. art. 22 alin. 2 cod proc. civ., avea îndatorirea de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică a acţiunii, respectiv a dispoziţiilor legale aplicabile, şi pe care să le aibă în vedere la soluţionarea cauzei, iar în măsura în care s-ar fi susţinut aplicabilitatea legislaţiei civile din zona Ardealului de Nord în perioada ocupaţiei maghiare (1940-1944) să facă aplicarea acestor dispoziţii legale.

Opinează că instanţa trebuie să aibă în vedere şi circumstanţele cauzelor de această natură, probaţiunea cu martori, fiind îngreunată, tocmai datorită timpului scurs de la momentul începerii posesiei.

Privitor la declaraţia martorei O.A., în cadrul căreia se reţine .. .„terenul era nefolosit, iar C. a intrat pe el, terenul fiind a unui om sărac..." afirmaţie în raport de care s-a interpretat că numitul C. M., n-a exercitat o posesie utilă, ocupând terenul fără a avea vreun titlu, apreciază că reţinerea instanţei, respectiv interpretarea, este eronată, acesta neocupând terenul, printr-o deposedare fără drept a numitului C.M., însăşi martora afirmând în declaraţie, că nu ştie când C.M. a intrat în posesia terenului, de unde şi lipsa de certitudine a reţinerilor din declaraţia acesteia.

Apelanţii susţin că reţinerile din declaraţia martorei, privitor la aspectul arătat mai sus, nu este în concordanţă cu afirmaţiile acesteia, din declaraţia orală, astfel cum este înregistrată şi de aceea solicită verificarea declaraţiei orale a acesteia, ce este redată în CD-ul depus la dosar.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare la apelul declarat în cauză.

La termenul de judecată din data de 10 decembrie 2019 instanţa din oficiu a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială S.M. şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Ş.de F.E.R.. 

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:

Asupra excepţiilor de ordine publică invocate din oficiu de către instanţa de apel în temeiul art 479 alin 1 teza finală cod proc civ:

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Ş. de F. E.R.:

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.

Persoana juridică dobândeşte capacitate de folosinţă la data înregistrării (dacă este supusă înregistrării), de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe legale (art 205 alin 1 şi 2 cod civil).

Persoana juridică încetează după caz, prin constatarea sau declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau lege (art 244 cod civil).

Potrivit art. 56 din Codul de procedură civilă „poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului".

Persoana juridică este titular de drepturi şi obligaţii şi poate sta în judecată în perioada dintre data înfiinţării şi data la care aceasta încetează ca subiect de drept într-unul din modurile prevăzute de lege.

În CF 51300 S.M. nr top 4777/19 asupra terenului în suprafaţă de 381564 mp este înscris dreptul de proprietate în cotă de 1/1 la data de 14.12.1909 în favoarea pârâtei Ş.de F.E.R. (f. 6, d fond).

În cauză reclamantul nu a făcut dovada că această pârâtă funcţionează ca şi persoană juridică, mai există şi poate fi titular de drepturi şi obligaţii atât pe planul dreptului material, cât şi pe planul dreptului procesual. Nu s-a făcut dovada desfiinţării acestei pârâte însă, chiar şi reprezentantul apelanţilor a admis că în contextul istoric şi social de după al doilea război mondial este posibil ca această şcoală de fete să nu mai fi existat. A arătat în şedinţa de judecată din 10 decembrie 2019 că după anul 1990 aceste şcoli nu au mai fost activate.

Raportat la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a pârâtei Ş.de F.E. R., anul 1909, contextul social şi istoric ce a urmat, transformările sociale de după al doilea război mondial, faptul că în România învăţământul a fost până în anul 1990 un învăţământ de stat, laic, este exclusă posibilitatea ca această şcoală de fete să mai existe ca subiect de drept. Apelanţii nu au făcut dovada că Şcoala de fete evanghelică reformată există în prezent ca instituţie de învăţământ şi subiect de drept.

Pentru motivele arătate, se impune admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Şcoala de Fete Evanghelică Reformată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Unităţii Administrativ Teritoriale municipiul S.M.:

Reclamantul prin acţiunea formulată a chemat în judecată Ş.de F.E.R. şi pentru aceasta U.A. T. municipiul S.M. prin primar continuatoare în drepturi a Statului Român. Astfel, cum a fost formulată acţiunea  unitatea administrativ teritorială nu are calitate procesuală pasivă. Aceasta nu este reprezentant al pârâtei proprietar tabular şi nu este continuator al Statului Român. De altfel, această formulare a acţiunii este lipsită de claritate. În acţiune reclamantul a arătat că motivat de faptul că nu a putut identifica proprietarul tabular a înţeles să cheme în judecată unitatea administrativ teritorială. În şedinţa de judecată din data de 10 decembrie 2019 reprezentantul apelanţilor a arătat că unitatea administrativ teritorială a fost chemată în judecată pentru opozabilitate. Această precizare nu poate fi reţinută, fiind inadmisibilă raportat la dispoziţiile art 478 alin 1 şi 3 cod proc civ, în apel neputându-se schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe de judecată.

La dosarul de fond s-a depus o adeverinţă emisă de Primăria S.M. sub nr 207/R/2017 din care rezultă că imobilul teren în suprafaţă de 3587 mp înscris în CF 51300 nr top 4777/21 după dezmembrare este proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale S.M. (f. 5, d fond). Această adeverinţă nu face dovada proprietăţii. În cartea funciară dreptul de proprietate este înscris în favoarea pârâtei Ş..de F. E., iar la dosar nu a fost depusă o dovadă a dobândirii dreptului de proprietate de către unitatea administrativ teritorială prin unul din modurile de dobândire a proprietăţii. Nefiind titulară a dreptului de proprietate nu are nici calitate procesuală pasivă, nu-i poate fi opusă dobândirea dreptului de proprietate. Unitatea administrativ teritorială nu are calitatea de reprezentant al proprietarului tabular Ş.de F.E.R., nu s-a justificat o astfel de calitate în dosar şi nici nu a fost argumentată formularea în acest fel a acţiunii. Nici sintagma „continuatoare în drepturi a Statului român” nu a fost motivată şi nu se pot deduce motivele unei astfel de formulări.

Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune poate fi opusă proprietarului tabular al imobilului care după cum rezultă din cartea funciară este o altă entitate decât unitatea administrativ teritorială S.M. sau Statul Român. În aceste condiţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ teritoriale se impune a fi admisă.

Faţă de admiterea celor două excepţii, Tribunalul va admite în parte apelul declarat în cauză, în temeiul art 480 alin 2 cod proc civ, va dispune anularea sentinţei civile şi în rejudecare ca urmare a admiterii excepţiilor, va anula acţiunea formulată de reclamantul M.G.în contradictoriu cu pârâta Ş. de F.E.R. şi va respinge acţiunea principală formulată în contradictoriu cu U.A.T. Municipiul S.M. în calitate de continuator în drepturi al Statului Român, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În rejudecare asupra cererii de chemare în judecată a altei persoane:

Potrivit art 68 alin 1 cod proc civ „Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. 

În doctrină instituţia „chemării în judecată a unei alte persoane” a fost definită că fiind mijlocul procesual prin care una dintre părţile iniţiale solicită introducerea în proces a unei terţe persoane care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. Specific acestei forme de intervenţie este faptul că un terţ este forţat, din iniţiativa uneia dintre părţile în litigiu, să îşi valorifice un drept pe care ar putea să-l pretindă împotriva acestora sau numai a uneia dintre ele (Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, 2015).

Specific acestei instituţii este că terţul chemat în judecată poate pretinde acelaşi drept ca şi reclamantul, nefiind posibilă introducerea unei persoane ce ar putea pretinde un drept similar sau doar aflat în strânsă legătură cu dreptul pretins de reclamant.

În cazul dedus judecăţii, prin cererea de chemare în judecată a altei persoane reclamantul iniţial a solicitat a se consta şi în favoarea soţiei sale dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra aceluiaşi imobil. Practic reclamantul solicită a se constata, prin extinderea cadrului procesual, în favoarea persoanei chemate în judecată un drept similar cu al său, solicită a se constata că cei doi soţi au dobândit împreună dreptul de proprietate prin uzucapiune. Or, instituţia chemării în judecată a altei persoane are un alt rol, acela de a evita ca un terţ care pretinde acelaşi drept ca şi reclamantul şi nu alături de acesta, să-şi valorifice dreptul pe calea unei acţiuni separate. În cazul dedus judecăţii persoana chemată în judecată poate avea un drept propriu similar cu dreptul reclamantului, dar nu este acelaşi drept cu al reclamantului, iar prin cererea formulată reclamantul urmăreşte a valorifica pentru un terţ un drept propriu al acestuia. Din această perspectivă, cererea de chemare în judecată a altei persoane este inadmisibilă şi va fi respinsă.

Invocarea unei vătămări cu privire la lipsa pronunţării primei instanţe asupra admisibilităţii în principiu, putea fi invocată de partea care justifica un interes la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea ori în cazul în care partea nu este prezentă la acel termen, la următorul termen de judecată. Se observă din încheierile de şedinţă din cursul procesului în primă instanţă că reclamantul ori reprezentantul convenţional al acestuia nu au invocat această neregularitate. Cererea de chemare în judecată a altei persoane s-a depus în scris la data de 06 decembrie 2018 (f. 41, dosar fond). La următorul termen de judecată reprezentanta reclamantului a formulat concluzii pe fondul cauzei, nu a formulat obiecţii cu privire la lipsa pronunţării asupra admisibilităţii în principiu (f. 49, d fond), nu a formulat obiecţii nici la termenele ulterioare repunerii pe rol a cauzei (f. 59, 60, dosar fond).

Pentru motivele arătate, se impune ca cererea de chemare în judecată a altei persoane să fie respinsă motivat de neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate.