Decizie de angajare a răspunderii solidare a administratorilor/asociaţilor societăţii. Condiţii.

Hotărâre 1397/R din 29.11.2017


- 27 alin. 2 din OG nr. 92/2003

Organul fiscal nu a dovedit un aspect important, definitoriu pentru a invoca incidenţa prevederilor art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003, respectiv faptul că intimatul a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi sau că a mărit în mod fraudulos pasivul social, confundând mai mult sau mai puţin patrimoniul societăţii cu propriul lui patrimoniu. Referitor la situaţia reglementată de art. 27 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură fiscală, Curtea constată că pârâta nu a făcut dovada că erau îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii insolvenţei iar intimatul reclamant cu rea credinţă a refuzat deschiderea procedurii. În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 lit. d) din Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii, cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează, voit, plăţile către fisc sau atunci când, deşi a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obţinute pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.

 

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 28/CA/18.01.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. şi au fost anulate deciziile nr. 1475/05.04.2016 şi nr. 320298/07.10.2015 emise de pârâte, a fost admisă contestaţia formulată de reclamant şi înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. sub nr.114281/17.11.2015.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488. pct. 8 Cod procedură civilă, actele administrative anulate fiind legal întocmite.

Astfel, decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. 320298/07.10.2015 a fost emisă în mod legal, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 lit. b), c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată rămase neachitate, în sumă de 20.744 lei, aferente perioadei în care intimatul reclamant a deţinut calitatea de administrator şi asociat al S.C. C. S.R.L.

Recurenta a arătat că acest act administrativ a fost emis conform art. 27 şi 28 din O.G. nr. 92/2003, iar împotriva acestuia a fost formulată contestaţie administrativă, respinsă de organul fiscal prin decizia nr. 1475/05.04.2016, în cuprinsul căreia s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 27 alin. 2 lit. b), c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 pentru atragerea răspunderii solidare ca urmare a faptului că debitorul nu a efectuat plăţi pentru stingerea datoriilor, nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a pune la dispoziţie documente prin care să stabilească situaţia patrimonială a societăţii, iar la deplasarea inspectorilor fiscali la sediul societăţii s-a constatat că aceasta nu îşi desfăşoară activitatea la adresa respectivă; reclamantul nu s-a prezentat la organul fiscal pentru a exprima un punct de vedere referitor la actele încheiate, deşi i s-a adus la cunoştinţă consecinţele acestui refuz.

Recurenta a arătat că instanţa de fond nu a analizat în mod concret cauza dedusă judecăţii şi nu a avut în vedere toate reţinerile organului fiscal. Cu privire la reaua-credinţă, recurenta a arătat că a evidenţiat în mod corect şi a probat îndeplinirea acestei condiţii, prin aceea că nu au fost achitate obligaţiile fiscale restante la bugetul de stat, intimatul reclamant acţionând în interes propriu şi continuând o activitate care a prejudiciat acest buget, prin nepunerea la dispoziţie a documentelor contabile necesare organelor de executare silită, prin imposibilitatea de identificare a bunurilor aflate în proprietatea societăţii.

În drept a fost invocată aplicarea art. 483 şi urm. Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul reclamant, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 20-22), a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a arătat că, în mod legal, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale solidare.

Astfel, a arătat că susţinerile privitoare la nedeschiderea procedurii insolvenţei sunt neîntemeiate având în vedere valoarea prag definită la art. 5 din Legea nr. 85/2014 care este în cuantum de 40.000 lei.

Intimatul a mai susţinut că nu s-a dovedit nici reaua sa credinţă pentru nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi că nu s-a făcut dovada că a provocat starea de insolvabilitate a societăţii prin înstrăinarea sau ascunderea activelor societăţii.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Recurenta pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Analizând recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, prima instanţă a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii solidare a asociaţilor/administratorilor unei societăţi comerciale, în condiţiile 27 alin. 2 lit. b), c) şi d) din OG nr. 92/2003, respectiv „reaua-credinţă”, condiţie comună celor trei situaţii avute în vedere de organul fiscal – lit. b) „administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului”; c) „administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”; d) „administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

Organul fiscal a reţinut, în actele administrative contestate şi în cererea de recurs, îndeplinirea acestei condiţii din faptul că intimatul reclamant nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a pune la dispoziţie documente prin care să stabilească situaţia patrimonială a societăţii, că la deplasarea inspectorilor fiscali la sediul societăţii s-a constatat că aceasta nu îşi desfăşoară activitatea la adresa respectivă, că nu au fost achitate obligaţiile fiscale restante la bugetul de stat, activitatea societăţii fiind continuată în interes propriu, dar cu prejudicierea acestui buget, că nu a fost posibilă identificarea bunurilor aflate în proprietatea societăţii.

Curtea constată că aceste argumente nu sunt însă suficiente pentru determinarea relei credinţe a intimatului reclamant.

În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 lit. b) din Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta administratorii, asociaţii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea societăţii debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.

Or, în speţă, nu s-a probat că intimatul a folosit cu rea-credinţă bunurile sau creditul societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate, în care aveau interese direct sau indirect.

Faptul că fostul administrator al societăţii nu s-a prezentat la organul fiscal, la cererea acestuia, nu face dovada că a deturnat sau a ascuns o parte din activul societăţii sau că a mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia.

Organul fiscal nu a dovedit un aspect important, definitoriu pentru a invoca incidenţa prevederilor art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003, respectiv faptul că intimatul a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi sau că a mărit în mod fraudulos pasivul social, confundând mai mult sau mai puţin patrimoniul societăţii cu propriul lui patrimoniu.

Referitor la situaţia reglementată de art. 27 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură fiscală, Curtea constată că pârâta nu a făcut dovada că erau îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii insolvenţei iar intimatul reclamant cu rea credinţă a refuzat deschiderea procedurii.

În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 lit. d) din Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii, cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează, voit, plăţile către fisc sau atunci când, deşi a înstrăinat o parte din bunurile incluse în patrimoniul social, nu a folosit sumele obţinute pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond, că nu s-a demonstrat intenţia reclamantului, prin acţiune sau omisiune, de a sustrage societatea pe care o reprezenta de la plata obligaţiilor fiscale.

Elementul necesar şi determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credinţă, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul administratorilor şi asociaţilor.

Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului/asociaţilor, invocarea dispoziţiilor legale nu constituie dovada necesară şi suficientă şi nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credinţă, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.