Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii. Creanţă stabilită prin hotărâre judecătorească pronunţată în materie civilă modificată în apel. Nelegalitate.

- art. 213 Cod procedură fiscală

Creanţa pentru care recurenta a procedat la instituirea de măsuri asiguratorii rezultă dintr-o hotărâre judecătorească de primă instanţă, care în calea de atac a apelului a fost modificată.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 583/23.06.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. şi au fost anulate Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. XXG_DEC 4292/17.03.2017 şi Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. XXG_DEC 4806/27.03.2017, emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B.. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.100 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivare, recurenta a învederat că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, respectiv în prima parte a motivării hotărârii atacate, prima instanţă recunoaşte calitatea de contribuabil a reclamantei, pentru ca, în cea de-a doua parte a sentinţei, care tratează nelegalitatea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, să se reţină lipsa premisei esenţiale pentru emiterea actului administrativ, respectiv creanţa nu intră în domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală.

Recurenta a mai arătat, în continuare, că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, cu privire la domeniul de aplicare al acestuia.

Recurenta a mai susţinut că, în speţă, creanţa bugetară, caracter recunoscut prin sentinţa Tribunalului Covasna nr. 583/23.06.2017 sumelor stabilite în sarcina reclamantei A. prin sentinţa civilă nr. 1229/29.12.2016 în cadrul dosarului civil nr. xxxx/305/2014 al Tribunalului Covasna, nu poate fi decât sinonimă cu creanţa fiscală, aceasta făcându-se venit bugetului general consolidat al Statului Român, persoană care şi atunci când stă ca parte într-un proces civil, nu poate fi asimilată oricărei alte persoane private.

Scopul în care Ministerul Finanţelor Publice a demarat acţiunea în dosarul nr. xxxx/305/2014 al Tribunalului Covasna şi a obţinut prin sentinţa civilă nr. 1229/29.12.2016 şi implicit obligarea lui A. la plata către Statul Român sumei de 1.441.308,83 lei a fost acela de a apăra interesele statului prin readucerea la buget a unor sume de bani din patrimoniul celor care s-au îmbogăţit fără just temei în detrimentul său şi nu a urmărit vreun interes privat al acestuia, de care să beneficieze numai el şi nu întreaga societate.

Recurenta a mai criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul modului de soluţionare a petitului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apreciindu-se că obligarea organului fiscal la plata cheltuielilor de judecată ar fi injustă, atâta timp cât acesta nu a făcut decât să respecte şi să aplice un act normativ aflat în vigoare şi nu se află în culpă procesuală, iar pe de altă parte calitatea actelor întocmite în cauză de către avocat nu justifică valoarea onorariului avocaţial.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimata – reclamantă A., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 14-16), a solicitat respingerea recursului, având în vedere că recurenta a procedat la executarea unei hotărâri judecătoreşti care nu era definitivă, iar după pronunţarea instanţei de fond, respectiv la data de 06.07.2017 Curtea de Apel Braşov, prin Decizia 1258/R/06.07.2017 a admis apelul declarat de apelanta pârâtă A. şi a modificat hotărârea primei instanţe în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei civile nr. 1229/29.12.2016 pronunţată de Tribunalul Covasna a dispoziţiilor privind obligarea apelantei A. la plata sumei de 1.441.308,83 lei reprezentând îmbogăţire fără justă cauză.

În plus, intimata a mai invocat faptul că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nu există premisa esenţială pentru emiterea unui act administrativ fiscal deoarece creanţa pentru care s-au instituit măsurile asigurătorii izvorăşte dintr-un fapt juridic civil – îmbogăţirea fără justă cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă şi recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., Curtea constată că acesta este neîntemeiat.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nu este fondat.

Acest caz de casare tinde la reformarea unei hotărâri judecătoreşti care nu respectă exigenţa motivării, respectiv când actul jurisdicţional nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când acesta cuprinde motive contradictorii. Or, în cauză, deşi este invocată cea de-a doua ipoteză a normei juridice, Curtea constată că aceasta nu se regăseşte.

Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă în sentinţa recurată, Curtea constată că aceasta a indicat motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia adoptată, raţionamentul prezentat fiind unul coerent, încadrat în dispoziţiile legale reţinute a fi aplicabile.

Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă – greşita aplicare a normelor de drept material – se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.

Astfel, Curtea reţine că Decizia XXG -04291/17.03.2017 emisă de recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B.. a fost emisă în vederea instituirii de măsuri asiguratorii pentru realizarea creanţei în sumă de 1.441.308,83 lei stabilită prin sentinţa civilă nr. 1229/29.12.2016 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosar nr. xxxx/305/2014.

Prima instanţă a dispus anularea acestui act administrativ fiscal motivat de faptul că instituirea măsurilor asigurătorii, în condiţiile art. 213 Cod procedură fiscală, poate avea loc numai pentru creanţe şi obligaţii care intră în conţinut raporturilor juridice fiscale. Or, în speţă, instanţa de fond a reţinut că suma pentru care s-au instituit măsurile asigurătorii izvorăşte dintr-un fapt juridic civil – îmbogăţirea fără justă cauză, fiind parte a unui raport juridic civil, iar nu de drept administrativ.

Ulterior emiterii deciziei atacate şi ulterior pronunţării hotărârii instanţei de fond în prezenta cauză, respectiv la data de 06.07.2017, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia 1258/R/06.07.2017, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă A. şi a modificat hotărârea primei instanţe în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei civile nr. 1229/29.12.2016 pronunţată de Tribunalul Covasna a dispoziţiilor privind obligarea apelantei A. la plata sumei de 1.441.308,83 lei, reprezentând îmbogăţire fără justă cauză.

Curtea mai reţine că, în cauză, creanţa pentru care recurenta a procedat la instituirea de măsuri asiguratorii rezultă dintr-o hotărâre judecătorească de primă instanţă, care în calea de atac a apelului a fost modificată, în sensul înlăturării obligaţiei intimatei A. de la plata sumei de 1.441.308,83, sumă pentru care recurenta procedase la emiterea deciziei de instituire măsuri asiguratorii.

Întrucât creanţa pretinsă de recurenta pârâtă, ce a constituit temeiul instituirii măsurii asigurătorii, nu mai există, este inutilă analiza caracterului fiscal al acesteia, respectiv aplicabilitatea dispoziţiilor privind instituirea măsurilor asiguratorii astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modalitatea în care prima instanţă a soluţionat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, întrucât obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant revine pârâtei, ca urmare a căderii acesteia în pretenţii, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar cuantumul acestor cheltuieli este reprezentat de taxa judiciară de timbru legal achitată, parte a cheltuielilor de judecată care, potrivit art. 451 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu poate fi micşorată şi suma de 3.000 lei, jumătate din onorariul avocaţial, al cărui cuantum nu se impune a fi cenzurat prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Raportat acestor considerente, rezultă că soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii şi anulare a actelor fiscale contestate este întemeiată, astfel încât în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. împotriva sentinţei civile nr. 583/23.06.2017 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, menţinându-se ca temeinice şi legale dispoziţiile instanţei de fond.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs, la momentul concluziilor,

Domenii speta

Spete similare