Prin cererea înregistrată la instanţă sub dosar nr.de mai sus, reclamanţii A, B, ... N, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI BUCUREŞTI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI, CURTEA DE APEL ..., TRIBUNALUL ..., MINISTERUL JUSTIŢIEI BUCUREŞTI, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:
1. recalcularea şi plata salariilor, începând cu data de 01.08.2016, conform deciziei C.C.R. nr. 794/15.12.2016, publicată în M.O. nr. 1029/21.12.2016 coroborată cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul includerii în retribuţii a majorărilor în cuantum total de 18 %, calculate la valoarea de referinţă sectorială, prevăzute de O.G. nr. 10/2007, după cum urmează:
a) cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006;
b) cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de nivelul din luna martie 2007;
c) cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.
2. recalcularea, retroactiv, începând cu data de 09.04.2015, la nivelul maxim a drepturilor salariate pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime.
În motiva reclamanţii arată că potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, "Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare, pe grade sau trepte profesionale, în raport de funcţia deţinută, de nivelul studiilor, de vechimea în specialitate, precum şi de nivelul instanţei sau al parchetului."
Astfel, precizează că reiese faptul că salariul de bază este dat de produsul rezultat ca urmare a înmulţirii celor doi factori: valoarea de referinţă sectorială şi coeficientul de multiplicare ( S=VRS X CM).
Învederează că prin Ordonanţa nr. 8/2007 se prevede numai creşterea coeficientului de multiplicare, astfel:
- cu 5% pentru perioada ianuarie - 31 martie 2007, faţa de nivelul stabilit în luna decembrie 2006, reglementat de OG nr. 33/2000, care a fost de 5,000-5,000*105/100 = 5,25-anexa 1a;
- cu 2% pentru perioada 1 aprilie - 30 septembrie 2007, faţă de nivelul stabilit anterior-5,25*102/100 = 5,355 - anexa 1b;
- cu 12 % de la 1 octombrie 2007 faţă de nivelul stabilit anterior -5,355*112/100 = 5,997-anexa 1c.
Arată că printr-o serie de acte normative (de exemplu: O.G. nr.10/2007; O.G. nr.11/2007; O.G. nr. 16/2007; O.G. nr. 27/2007; Legea nr. 232/2007; O.G. nr. 20/2007; O.G. nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizaţiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din O.G. nr. 10/2007); judecătorii Curţii Constituţionale (art. 1 din O.G. nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr. 10/2007); personalul din unităţile de cult religios (art. 19 din O.G. nr. 10/2007); personalul Curţii de Conturi (art. 2 din O.G. nr. 27/2007); personalul contractual din unităţile bugetare (art.1 din O.G. nr. 10/2007); personalul didactic şi didactic auxiliar (art.1 din O.G. nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din O.G. nr. 16/2007); funcţionarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr. 232/2007); personalul din unităţile sanitare publice (art.1 pct.3 din O.G. nr. 23/2007); funcţionarii publici au statut special din sistemul administraţiei penitenciare (art.1 din O.G. nr. 20/2007).
Arată că expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29-32 din Legea nr. 24/2000 şi potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca şi numitor comun, în esenţă, fundamentul necesităţii acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creşterii indicelui preţurilor bunurilor de consum în anul 2007 faţă de anul 2006, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creşterii inflaţiei.
Învederează că prin Sentinţa civilă nr.18/C.M., pronunţată în şedinţa publică din data de ZZ.LL.2008, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul ... a admis acţiunea reclamanţilor, personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ..., fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele de drepturi salariale, reprezentând creşterile salariale aferente anului 2007, în cuantum de 5% începând cu data de 01.01.2007, faţă de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007, faţade nivelul din luna septembrie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că este discriminatorie prevederea legală din OG nr. 10/2007, prin care s-a acordat indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariaţi bugetari, aspect care are ca efect aplicarea unui tratament diferenţiat în ceea ce priveşte drepturile salariaţilor bugetari, creându-se astfel o discriminare între aceştia, fără ca pentru acest tratament să existe un scop legitim.
De asemenea, prin Sentinţa civilă nr. 1184/2016, pronunţată în şedinţa publică din data de ZZ.LL.2016, Tribunalul ..., Secţia pentru conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a lămurit dispozitivul SC nr. 18/CM/ZZ.LL.2008, în sensul că tranşele de indexare menţionate în această sentinţă au fost şi rămân incluse în indemnizaţia de încadrare lunară, devenind irevocabilă la data de ZZ.LL.2016.
Mai arată că prin sentinţa civilă nr. 129 a Curţii de Apel ..., pronunţată în şedinţa din data de ZZ.LL.2016, a fost admisă acţiunea reclamanţilor, personal conex, cu privire la cererea de lămurire a înţelesului şi întinderii dispozitivului, conform legilor de salarizare, aşa cum s-au succedat ele în timp, precum şi OUG nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007 conform căreia indemnizaţia de încadrare este rezultanta valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare,
De vreme ce coeficientul de multiplicare variază în funcţie de nivelul instanţei la care funcţionează magistratul, iar valoarea de referinţă sectorială rămâne constantă, conform anexei la OUG nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, este evident faptul că procentele prevăzute de art. 1 din OG nr. 10/2007 cu titlu de creşteri salariale, se aplică la valoarea de referinţă sectorială,
Arată că prin hotărâri judecătoreşti s-a constatat că OG nr. 10/2007 aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007 a prevăzut majorarea în trei tranşe a salariilor de bază (rezultanta valorii de referinţă sectorială înmulţită cu coeficientul de multiplicare), statuându-se că majorările salariale acordate nu au avut în vedere atribuţiile specifice fiecărei funcţii în parte, ci deprecierea monedei naţionale şi scăderea nivelului de trai, ca urmare a inflaţiei, efectele negative ale acestora fiind resimţit de flecare salariat al statului.
Actul normativ nu a prevăzut că aceste creşteri salariale vor fi eliminate la o dată ulterioară. Ca atare, o dată operate creşterile salariale în bază, ele rămân incluse în indemnizaţia sau salariul de baza şi pentru perioada ulterioară.
Aşadar, prin constatarea de către instanţe a aplicării OG nr.10/2007 tuturor categoriilor de personal bugetar, inclusiv personalului auxiliar de specialitate şi conex, a fost înlăturată inechitatea intervenită prin aplicarea prevederilor OG nr. 8/2007 prin care au fost majoraţi doar coeficienţii de multiplicare, ca o parte a salariului de bază, iar nu şi valoarea de referinţă sectorială, cealaltă parte componenta a salariului de bază, care a rămas constantă. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 74 din data de 11 decembrie 2008, a fost admisă acţiunea reclamanţilor, personal auxiliar de specialitate, obligând pârâţii la plata diferenţelor salariale reprezentând 5% la valoarea de referinţă, începând cu 1 ianuarie 2007 faţă de luna decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007 faţă de luna martie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, faţă de luna septembrie 2007, actualizat în funcţie de rata inflaţiei.
Valoarea de referinţă sectorială rezultantă după intervenirea celor trei majorări în decembrie 2007 este de 333,627, astfel:
5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 - 280,64 x 105/100-294,672;
2% începând cu data de 1 aprilie 2007 294,672x102/100=300,565;
11% începând cu data de 1 octombrie 2007 300,565x111/100=333,627,
De asemenea, potrivit disp.art.2 din OG nr.13/2008 "valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.
începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".
Astfel, majorarea valorii de referinţă prevăzută de OG nr. 13/2008 trebuia să se aplice la ultima valoare de referinţă sectorială, respectiv cea din decembrie 2007 (majorată începând cu 1 octombrie 2007) în cuantum de 333,627, astfel:
cu 4% începând cu 1 aprilie 2008 - 333,627x104/100-346,972:
cu 4,5% începând cu 1 octombrie 2008 fată de valoarea din luna septembrie 2008-346,972x104,5/100= 362,585.
În fapt, reclamanţii arată că prin aplicarea incorectă a dispoziţiilor OG nr.8/2007 şi cu privire la majorarea valorii de referinţă sectorială, nu doar a coeficientului de multiplicare, s-a ajuns la situaţia în care s-a aplicat direct OG nr. 13/2003, respectiv s-a dispus majorarea în doar două tranşe a acesteia, astfel:
cu 4% începând cu 1 aprilie 2008 - 230,64x104/100=291,865:
cu 4,5% începând cu 1 octombrie 2008 faţă de valoarea din luna septembrie 2008 - 291,865x104,5/100= 304,99 (rotunjită în favoarea angajatului la 305).
În consecinţă, în prezent, salariile de bază ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea sunt compuse din coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de OG nr. 8/2007 şi valoarea de referinţă sectorială prevăzută de OG nr. 8/2007 şi majorată, în două tranşe, prin OG nr. 13/2008, fără a fi inclusă şi majorarea acestora, eu procentele de 2%, 5% şi 11% prevăzute de OG nr. 10/2007.
Având în vedere că există hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care aceleiaşi categorii profesionale - personal auxiliar de specialitate şi conex i-au fost admise acţiunile de creştere a salariilor de bază prin indexarea prevăzută de OG nr. 10/2007 cu privire la valoarea de referinţă sectorială, acestea trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază.
În acest sens reclamanţii arată că, prin decizia CCR nr.794/15.12.2016, publicată în M.O. nr.1029/21.12.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 3^l alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fi se al-bugetare sunt neconstituţionale.
În punctele sale relevante, respectiva decizie arată următoarele :
„34. Prin urmare, Curtea constată că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3^1 alin, (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şl în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
35. În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şl se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
36, În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicata în Monitorul Oficial a României, Partea 1, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
37. Pornind de la obligativitatea legiuitorului de a pune de acord dispoziţiile de lege constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere, Curtea constată că, până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, din momentul publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, instituţiile si autorităţile publice urmează să aplice în mod direct prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4). Art. 16, art. 124 si art. 126, în privinţa stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcţie. grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum a fost constatat prin prezenta decizie".
Arată că prin art. 31 din OUG nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea OUG nr.57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în privinţa drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, se prevede că "prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (l), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/ indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.
Precizează că intenţia de înlăturare a inechităţilor (deci şi recunoaşterea lor) rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţa, a Guvernului nr.20/2016, prin care se reţine că „în sectorul public sunt o serie de disfuncţionalităţi, cum ar fi: niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii ori în instituţii de acelaşi fel din cadrul unui sector; salarii egale pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, dar cu vechime în muncă diferită”. Drept urmare, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celei mai ridicate indemnizaţii, în funcţie de gradul profesional — judecătorie, tribunal, curte de apel, cu luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti prin care a fost stabilit cuantumul indemnizaţiilor, şi aducerea tuturor la nivelul cel mai mare
Procedând la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2016, Guvernul a hotărât să menţină inechităţile, deoarece persoanele care au obţinut anterior recunoaşterea unor indemnizaţii mărite prin hotărâre judecătorească definitivă beneficiază, în continuare, de venituri mai mari decât colegii lor aflaţi în situaţii similare, dar care nu au apelat la justiţie, contrar scopului legislaţiei de a egaliza veniturile la muncă egală.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2016 a completat art.31, cu patru noi alineate, alineatele (11)— (14), care formează obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate. în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.43/2016, se precizează că aceasta a fost emisă „ţinând seama că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.20/2016, la determinarea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective se iau în considerare doar drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât personalul plătit din fonduri publice beneficiază de drepturile salariale prevăzute de actele normative privind salarizarea, fără a putea pretinde, în lipsa unor dispoziţii legale, alte drepturi, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor litigii şi care produc doar efecte relative neputând fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare (maxim) pentru funcţii similare; în lipsa unui temei legal expres, hotărârile judecătoreşti nu pot fi aplicate în mod generalizat, iar drepturile salariale recunoscute prin acestea profită exclusiv persoanelor care au avut calitatea de parte în proces, dându-se astfel eficienţă autorităţii de lucru judecat şi obligativităţii hotărârilor judecătoreşti" şi, de asemenea, „având în vedere faptul că la determinarea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective se iau în considerare doar drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, fără a putea pretinde, în lipsa unor dispoziţii legale, alte drepturi, hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor litigii şi care produc doar efecte relative (inter partes) nu pot fi avute în vedere la stabilirea nivelului de salarizare (maxim) pentru funcţii similare".
De asemenea, se statuează: „31. Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr.284/201G privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
32. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art.31 alin.(12) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr.57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr.43/2016), „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art.31 alin.(l) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr.57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".
Prin urmare, având în vedere considerentele Curţii egalizarea prevăzută de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care se referă la "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile/definitive, urmând a se stabili prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
Având în vedere faptul că "Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie", prevăzută în Anexa VI din Legea nr. 284/2010 include şi categoria personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea, fără a face deosebire între angajatori, hotărârea judecătorească care stabileşte acordarea acestor drepturi şi personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ..., precum şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 4680/21.12.2016 reclamanţii solicită acordarea acestor drepturi salariate, începând cu data de 1 august 2016, în vederea eliminării inechităţilor şi a discriminării privind drepturile salariate cuvenite.
Au ataşat reclamanţii cu titlu de practică judiciară ... .
Pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI BUCUREŞTI, prin întâmpinarea formulată (filele 82-84) solicită admiterea excepţiilor invocate şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:
În primul rând, pârâtul solicită admiterea excepţiei de necompetenţă materială şi să se dispună declinarea cauzei către Curtea de Apel ..., având în vedere că drepturile salariale (indemnizaţia de încadrare) ale reclamanţilor sunt stabilite prin decizii emise de Curtea de Apel ..., iar prin prezenta acţiune se urmăreşte în realitate obţinerea unor astfel de drepturi, care puteau fi stabilite şi acordate exclusiv prin decizii emise de Curtea de Apel ....
În acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010: „(1) Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Curţilor de Apel... Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.
(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la al. 1 se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ... Curţii de Apel ......".
Aşadar, pârâtul solicită a se constata că litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ, Curtea de Apel ... fiind competentă în acest sens.
Având în vedere calitatea reclamanţilor, de personal auxiliar de specialitate şi conex, în raport de dispoziţiile HG nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi ale art.7 alin.(1) lit.o) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015, încadrarea reclamanţilor se realizează prin decizia preşedintelui Curţii de Apel ..., ministrul justiţiei neavând atribuţii în legătură cu încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanţelor judecătoreşti sau încetarea raporturilor de serviciu ale acestora.
Aşadar, arată că Ministerului Justiţiei nu i se poate stabili nicio răspundere în legătura cu încadrarea reclamanţilor, calitatea de ordonator principal neatrăgându-i automat calitatea de parte în proces.
Concluzionând, întrucât între Ministerul Justiţiei şi instanţele judecătoreşti nu există raporturi de subordonare, deoarece acestea aparţin unor puteri diferite ale statului, nici între angajaţii Curţii de Apel ... şi Ministerul Justiţiei nu există niciun raport juridic.
Prin urmare, pârâtul solicită a se observa că în speţă nu sunt întrunite condiţii legale pentru această răspundere, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.
Pe fondul cauzei, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr.794/15.12.2016 pe care reclamanţii o invocă în motivarea cererii, pârâtul arată că drepturile solicitate se pot aborda doar prin raportare la drepturile salariale aflate în plată pentru aceeaşi categorie de personal şi care îndeplineşte aceleaşi condiţii de vechime în funcţie şi muncă ca şi reclamanţii.
Totodată, arată că potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 21.12.2016 şi are putere numai pentru viitor.
Cu privire la pretinsa stare de discriminare invocată, prin referirea la alţi colegi de pe raza Curţii de Apel ..., cărora li s-au acordat aceste diferenţe pentru perioada 2009-2015, pârâtul arată, aşa cum de altfel înşişi reclamanţii afirmă acest aspect în cuprinsul acţiunii, că aceştia au câştigat respectivele diferenţe în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, obţinute anterior Deciziei nr.25/2011, pronunţată în interesul Legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei. Or, reclamanţii nu se află într-o situaţie identică, în raport de cel cu care se compară, nefiind în posesia unor atare hotărâri.
Mai mult, în ceea ce priveşte pretinsa stare de discriminare invocată de reclamanţi, prin raportare la alto hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite cu privire la speţe similare, anterior Deciziei nr.25/2011, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, cu alte cuvinte o discriminare rezultată dintr-un act al puterii judecătoreşti, pârâtul învederează instanţei că prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 3 din OG nr. 137/2000, nu au în vedere astfel de acte de discriminare.
Dacă s-ar considera altfel, ar putea fi înlăturate dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin constatarea unei pretinse discriminări înfăptuită prin altă hotărâre pronunţată de o altă instanţă.
Arată că în acest sens este şi Decizia nr.2/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr.13/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modulul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (1) şi alin. (3) şi ale art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin care s-a statuat că: "În aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariate nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi."
Aşadar, o instanţă judecătorească în faţa căreia a fost invocată o discriminare de natura celei din speţa de faţa, nu trebuie să verifice altceva decât tratamentul diferit al persoanei care a invocat discriminarea faţă de persoane aflate într-o situaţie identică cu cea pretinsă a fi discriminatorie.
Totodată, învederează pârâtul că prin Deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate, s-a constatat că: "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G, nr.137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Mai mult, cu referire la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pârâtul arată că instanţa europeană a statuat în sensul că dispoziţiile acestuia nu pot fi interpretate în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situaţie", deoarece a distinge nu înseamnă a discrimina.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Totuşi, arată că instanţa europeană a precizat, de asemenea, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate. Întinderea acestei marje depinde de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi contextul în discuţie.
Faţă de cele mai sus arătate, pârâtul apreciază ca fiind netemeinice pretenţiile formulate de reclamanţi.
În concluzie, în raport de prevederile legale învederate, pârâtul solicită admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea pretenţiilor reclamanţilor, ca neîntemeiate.
Pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin întâmpinarea formulată(fila 88-90) invocă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, învederând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art.208 alin.(2) Cod de procedură civilă, coroborate cu cele ale art.130 alin.(l) - (3) Cod procedură civilă, necompetenţa este de ordine publica atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad şi poate fi invocată pe cale de excepţie, în tot cursul judecăţii, chiar înaintea instanţei de recurs.
În acest context, arată că prin dispoziţiile art.52 din Constituţia României, republicată, referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, se stabileşte:
„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei,
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organica".
Legea organică la care se referă acest text este Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.
Precizează că potrivit art.1 din acest act normativ, „orice persoană care se considera vătămata într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
În ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a soluţiona litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, art.10 din Legea nr.554/2004 dispune că aceste litigii se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
De asemenea, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.96 pct.1 Cod.proc.civ., stabilesc în competenţa curţilor de apel soluţionarea, în primă instanţă, a proceselor şi cererilor în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Nu în ultimul rând, pârâtul arată că susţinerile sale privind competenţa instanţelor specializate, de contencios administrativ, de a soluţiona cererile persoanelor vătămate de autorităţile publice sunt întemeiate şi pe dispoziţiile cuprinse în Capitolului VI din Constituţia României, republicată, referitoare la autoritatea judecătorească, şi mai exact pe prevederile art.126 pct.6, potrivit cărora „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale".
De altfel, arată că potrivit autorilor de drept administrativ, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Această definiţie a fost consacrată, ulterior, chiar prin dispoziţiile art.2 alin.1 lit.e) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, la care a făcut referire anterior.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, (deşi chemarea în judecată a pârâtului Guvernul României în raport cu obiectul cererii reclamanţilor nici nu este motivată - fine de neprimire - autoritatea centrală a puterii executive neavând raporturi de serviciu cu aceştia şi nici obligaţii corelative drepturilor lor de personal, totuşi, având în vedere că pretenţiile acestora nu pot excede atribuţiilor şi competenţelor sale legale), consideră că o eventuală vătămare a drepturilor lor subiective şi, pe cale de consecinţă, existenţa unei răspunderi administrativ-patrimoniale a acestei autorităţi publice centrale nu poate fi analizată şi stabilită decât de instanţele specializate de contencios administrativ.
Faţă de aceste dispoziţii imperative, având în vedere atât calitatea pârâţilor - autorităţi ale administraţiei publice centrale, cât şi obiectul cererii, consideră că reclamanţii în mod greşit s-au adresat acestei instanţe, astfel încât solicită a se admite excepţia invocată şi a se declina competenţa soluţionării acţiunii în favoarea secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel competente teritorial.
În ceea ce priveşte pârâtul Guvernul României, arată că este evident că o astfel de cerere privind drepturi ce derivă din raporturi de muncă/serviciu (drepturi salariale) nu poate fi valorificată în contradictoriu cu această autoritate, lipsită de personalitate juridică, de patrimoniu si buget propriu.
Cu alte cuvinte, arată că o eventuală soluţie de admitere a acţiunii în contradictoriu cu Guvernul României nu îi poate fi opozabilă efectiv, pretenţia afirmată neputând fi exigibilă acestei autorităţi (deci neputând fi valorificată obiectiv), întrucât, potrivit normelor speciale, nu are aptitudinea legală de a fi parte într-un raport juridic de natura civilă.
În privinţa capacităţii juridice, arată că atât Guvernul României, cât şi celelalte organe ale administraţiei publice au o capacitate administrativă (capacitate juridică specială de drept public, iar nu de drept privat), prin care se înţelege aptitudinea lor de a fi subiecte în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competenţelor, a atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege, iar aceste raporturi sunt guvernate de norme juridice proprii dreptului public, în general, şi dreptului administrativ, în special.
De altfel, pentru soluţionarea judicioasă a excepţiei lipsei capacităţii juridice civile a Guvernului României apreciază că este esenţială determinarea raporturilor juridice reale dintre părţi, a naturii acestora şi a instituţiilor juridice aplicabile speţei, dacă acestea sunt specifice dreptului public sau dreptului privat.
În acest context, pârâtul solicită a se observa că, potrivit prevederilor constituţionale şi celor ale Legii nr.90/2001, modificată şi completată, raporturile juridice în care participa Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voinţă a acestui organ al administraţiei publice centrale, făcută în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice, fiind evident că aceste raporturi sunt unele de putere, ce apar în sfera relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ, ramura a dreptului public, iar nu raporturi juridice civile guvernate de norme şi instituţii ale dreptului privat. Spre deosebire de raporturile juridice civile, în care părţile au o poziţie de egalitate juridică, raporturile de drept administrativ au trăsături juridice specifice, părţile acestora aflându-se într-o subordonare ierarhică, iar ele se supun principiilor proprii dreptului administrativ şi jurisdicţiei speciale administrative.
Prin urmare, arată că acest organ colegial, fără personalitate juridică şi fără un patrimoniu propriu, care este alcătuit din Primul - Ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică, poate sta în justiţie, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor sale legale, în acest caz fiind în prezenţa unei capacităţi juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituţionale menţionate anterior şi pe dispoziţiile legii speciale de organizare şi funcţionare; acordând acestui organ al administraţiei de stat dreptul de a adopta acte administrative, implicit, legea îi acordă şi capacitatea de a sta în judecată în calitate de pârât, dar numai atunci când instanţele judecătoreşti specializate exercită, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de Legea nr.554/2004, controlul legalităţii actelor sale.
Pentru motivele arătate, pârâtul arată că acest organ colegial nu are capacitate juridică civilă şi nici calitate procesuală pasivă în ce priveşte al doilea capăt din cererea dedusă judecăţii, şi nu poate figura ca parte în acest litigiu, astfel încât solicită a se admite excepţia şi a se respinge cererea de chemare în judecată faţă de Guvernul României ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate juridică civilă şi fără calitate procesuală pasivă.
În situaţia în care se apreciază că prezenţa în cauză a Guvernului României se întemeiază pe efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.794/2016, face următoarea precizare:
Decizia forului constituţional, pe care reclamanţii o invocă în sprijinul argumentelor expuse, produce efecte general obligatorii, atât pentru autorităţi şi instituţii publice, cât şi pentru particulari, dar numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc). Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale semnifică aplicarea şi respectarea principiului neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că efectele Deciziei indicate nu pot viza actele sau operaţiunile ce au produs efecte în trecut, ci pe cele ce urmează a se realiza în viitor (Decizia nr.838/2009 a Curţii).
Totodată, arată că acest raţionament este consolidat şi prin raportare la prevederile art.147 alin.4 din Constituţie "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aceasta presupune că o decizie de admitere a neconstituţionalităţii unui act normativ are efecte erga omnes, şi nu limitate la părţile din proces, cu condiţia aplicării lor pentru viitor. Deci efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp (în acest sens invocă şi Decizia CC nr.l106/22.09.2010, publicată în M.O. Partea I, nr.672/04.10.2010).
Din jurisprudenţa forului constituţional (Efectele Deciziilor Curţii Constituţionale în dinamica aplicării lor), reiese că, în momentul în care instanţa judecătorească a soluţionat definitiv litigiul şi raportul juridic în cauză şi-a epuizat efectele juridice. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la data soluţionării definitive a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de „constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv soarta litigiului. Incidenţa deciziei Curţii Constituţionale într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii şi ar nega autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive, ceea ce, în mod evident, este inadmisibil. Chiar dacă acţiunea este introdusă în termenul de prescripţie a dreptului, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, din perspectiva acesteia fiind vizat un raport juridic epuizat. În aceste cazuri, decizia Curţii Constituţionale se va aplica exclusiv în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial.
Aşadar, raportul juridic stabilit anterior publicării deciziei (şi dedus judecăţii, sau mai degrabă reiterat parţial în acest context procesual) reprezintă o facta praeterita din perspectiva acestei decizii.
Pe fondul cauzei, în cazul în care excepţiile invocate vor fi înlăturate, pârâtul solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat instanţei obligarea pârâţilor la „acordarea creşterilor salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.10/2007 la art.1 alin.1, în cele trei etape", sumele urmând să fie actualizate cu indicele de inflaţie, de la data când trebuiau acordate şi până la plata efectivă a acestora; temeiul de drept al acţiunii invocat de reclamanţi îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Prin urmare, pârâtul arată că reclamanţii solicită, în realitate, extinderea dispoziţiilor legale ale ordonanţelor care prevăd majorările salariale ale altor categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat şi pentru judecători şi procurori, aşadar pentru alte situaţii decât cele avute în vedere prin dispoziţiile acestor acte normative, situaţii neprevăzute în cuprinsul lor.
Precizează că potrivit susţinerilor reclamanţilor, pretinsa discriminare invocată pentru justificarea despăgubirilor este determinată de actele puterii executive şi ale celei legislative (în speţă, ordonanţe ale Guvernului aprobate prin legi adoptate de către Parlament), solicitându-se puterii judecătoreşti ca, împotriva voinţei legiuitorului, cu exces de putere, să le recunoască şi să le acorde drepturi care nu au fost prevăzute de lege.
Însă, pârâtul învederează că instanţa judecătorească nu are competenţa de a crea, de a abroga sau de a modifica dispoziţiile unei legi, devenind astfel un legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja existente, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art.61 alin.1 din Constituţia României, republicată, care stabilesc că unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul României. Pentru aceleaşi considerente, nu este admis nici ca prin interpretarea normelor juridice instanţele judecătoreşti să adauge consecinţe contrare legii.
În acest context, precizează că ordonanţele guvernamentale sunt acte administrative adoptate în baza delegării legislative sau constituţionale si sunt supuse aprobării Parlamentului, unicul organ legiuitor, dar după aprobarea acestora în conformitate cu procedura de adoptare a legilor, conţinutul lor normativ devine lege, reglementarea iniţială, instituită prin ordonanţă, reprezentând exclusiv actul legiuitorului, astfel încât ordonanţa îşi încetează efectele o dată cu încorporarea ci în legea de aprobare, chiar dacă, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, se face trimitere în lege la ordonanţa aprobată. Precizează că însăşi Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod repetat în sensul că, după publicarea legii de aprobare, ordonanţa guvernului este considerată ca încorporată în lege, care apare astfel ca un act juridic distinct de fosta ordonanţă, ale cărei dispoziţii, menţinute prin legea de aprobare, operează de această dată ca prevederi legale.
În concluzie, în considerarea celor anterior expuse, pârâtul solicită respingerea acţiunii formulate de către reclamanţi, ca inadmisibilă, pe cale de excepţie şi ca neîntemeiată, pe fond.
Ulterior, reclamanţii prin răspunsul la întâmpinările pârâţilor (filele 163-171) mai solicită de asemenea, recunoaşterea stării de discriminare în care au fost plasaţi de către pârâţi, în materie salarială, în raport cu o parte din personalul din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie" care au fost indemnizaţi prin raportare la o valoare de referinţa sectorială de:
- 405 lei, începând cu data de 01.01.2015 până la data de 30.11.2015;
- 445,5 lei, de la data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii 293/2015;
- repararea prejudiciului produs, prin acţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare, constând în diferenţa dintre suma care i s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să i se plătească fiecăruia, cu titlu de drepturi salariale, pentru fiecare lună, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncii cuvenite, cu valorile de referinţă de:
- 405 lei, începând cu data de 01.01.2015 până la data de 30.11.2015;
-445,5 lei, de la data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii 293/2015, respectiv obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe,
- repararea prejudiciului produs, prin noţiunea pârâţilor, prin actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statisticii şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamaţilor (datele la care s-au efectuat plăţile îndemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capătul de cerere 2, având în vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr.199/1/2015, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, invocată de către acesta, reclamanţii solicită instanţei a o respinge, prin raportare la dispoziţiile art. 19, art. 31-34 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice coroborate cu dispoziţiile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.
Arată că în domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, atribuţii de coordonare a acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie; analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor; stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite.
Precizează că se impune a se avea în vedere că toate proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern.
Solicită reclamanţii respingerea excepţiei necompetenţei materiale invocate de către Ministerul de Justiţie, întrucât sesizarea TRIBUNALUL ..., ca instanţă de judecată competentă din punct de vedere material şi teritorial, s-a făcut conform art. 127 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, raportat la calitatea reclamanţilor.
Prin raportare la dispoziţiile legale precitate, apreciază că în situaţia admiterii prezentei acţiuni, menţinerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice constituie garanţia alocării, respectiv a plăţii drepturilor salariale pretinse.
Cu referire la excepţia de necompetenţă materială invocată de către pârâtul Ministerul Justiţiei, reclamanţii solicită respingerea acesteia, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 7 din Anexa nr. VI, Cap.VIII al Legii nr. 284/2010, pentru a fi competentă curtea de apel.
Totodată, învederează instanţei împrejurarea că îşi exercită activitatea în cadrul Judecătoriei ..., instanţă din circumscripţia Curţii de Apel ... şi, pe cale de consecinţă, drepturile lor salariale sunt stabilite prin decizie emisă de preşedintele Curţii de Apel ....
Faţă de aspectele mai sus menţionate, precum şi de dispoziţiile imperative ale art. 127 alin. 1 şi 3 C.pr.civ., instanţa sesizată, în speţă TRIBUNALUL ..., în opinia lor, arată reclamanţii, este competent să soluţioneze prezentul litigiu.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul Justiţiei, reclamanţii apreciază că aceasta se impune a fi respinsă, Ministerul Justiţiei justificând calitate procesuală pasivă.
În susţinerea aprecierii lor, reclamanţii invocă dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevăd că: „Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministru justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite."
De asemenea, arată că se impune a se avea în vedere faptul că, deşi încadrarea reclamanţilor se realizează prin decizia Preşedintelui Curţii de Apel în raza teritorială a instanţei la care aceştia activează, ministrul justiţiei neavând atribuţii în legătură cu stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanţelor judecătoreşti, are calitatea de ordonator principal de credite şi asigură fondurile necesare efectuării plăţilor salariale pentru personalul instanţelor judecătoreşti, o hotărâre pronunţată în cauză devenindu-i opozabilă în calitatea sa de ordonator principal.
Cu privire la apărările de fond formulate de către cei doi pârâţi: fac precizarea reclamanţii că nu solicită emiterea unor noi ordine de salarizare cu titlu retroactiv, ci doar recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs prin modul de aplicare a legii, astfel cum a fost acesta realizat de pârâţi, acest lucru fiind posibil din punct de vedere juridic, aşa cum rezultă, mutatis mutandis, din considerentele Deciziei ICCJ nr. 21/2016.
Mai concret, arată că Înalta Curte a reţinut următoarele:
„44. Existenţa mai multor acte normative, adoptate succesiv într-un interval scurt de timp, în baza cărora s-a intenţionat salarizarea unică a bugetarilor nu poate constitui un temei legal pentru instituirea unui tratament diferenţiat şi pentru nesocotirea principiului egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi care presupune plată egală pentru muncă de valoare egală.
45. Criteriul temporal sau acela al unor reglementări diferite nu poate justifica diferenţe de salarizare între persoane care exercită aceeaşi funcţie şi care au aceeaşi pregătire profesionala.
46. Prin urmare, nu poate fi acceptată o situaţie defavorabilă în ceea ce priveşte personalul care, începând cu anul 2011, îndeplineşte condiţiile necesare pentru a-i fi inclusă în salariu suma compensatorie de 15% din salariul de bază, comparativ cu personalul care, în anul anterior, era astfel salarizat.
47. Pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi. Atunci când este analizată identitatea de situaţii între doi angajaţi, nu trebuie verificată identitatea de reglementare, ci trebuie avută în vedere identitatea de activitate desfăşurată şi de pregătire profesională.
48. Reglementarea propusă de Legea nr. 330/2009, dar şi cea prevăzută de Legea-cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 a urmărit un sistem unitar de salarizare, apariţia acestor acte normative fund o consecinţă a abrogării unor legi speciale de salarizare, existente în diferitele domenii ale sistemului bugetar. Desigur că legiuitorul poate interveni cu modificări în politica salarială, din raţiuni economice, financiare, dar nu poate face acest lucru decât dacă reglementează criterii uniforme şi o metodologie de calcul exactă pentru ipoteze de fapt identice.
49. Or, ceea ce se solicită prin sesizarea formulată se reduce la aplicarea unui principiu fundamental din dreptul muncii: la muncă Şi pregătire identică, salarizare identică.
50. Având în vedere prevederile:
- art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit cărora: ,,... pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat"' şi
- art. I pct. 1 referitor la alin. (51) al art. 1 din Legea nr. 71/2015, conform căruia: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum Şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."
Rezultă că nu există niciun argument legal care să justifice diferenţele salariale dintre persoane care desfăşoară aceeaşi activitate în cadrul aceleiaşi instituţii. Salariile se stabilesc pe categorii de funcţii şi pe niveluri de pregătire profesională, iar nu în considerarea unor persoane privite ut singuli şi care sunt, în mod întâmplător, contemporane edictării unui act normativ.
51. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios constituţional, precum şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.
Precizează că în mod similar, în cazul din prezentului dosar, mutatis mutandis, aşa cum arată în continuare, au existat atât magistraţi judecători, cât şi personal auxiliar de specialitate care au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a avea indemnizaţia de încadrare mărită cu" 5%, 2% şi 11%, în baza OG nr. 7/2010, precum şi magistraţi şi personal auxiliar de specialitate cărora li s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială pe baza căreia li se calculează indemnizaţia la 405 lei, aceste sume urmând a face parte din indemnizaţia de încadrare.
Or, deşi se aflau teoretic în aceeaşi situaţie juridică, cei care au intrat în sistem după anul 2009 (anul adoptării legii unitare de salarizare) nu au beneficiat de această mărire, fiind indemnizaţi la un nivel inferior cu cel al colegilor lor care beneficiau de hotărâri judecătoreşti.
Prin urmare, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia 21/2016, într-o situaţie precum cea din speţă, în care actele normative de salarizare UNITARA, au condus, prin aplicarea defectuoasă, la niveluri diferite de salarizare, prin aplicarea unei valori de referinţă sectoriale diferite, tot aşa, în opinia noastră, şi în prezenta speţă se impune constatarea situaţiei discriminatorii, independent de emiterea şi neatacarea unei eventuale decizii de salarizare şi / sau de lipsa unei cereri de emitere a unei decizii de salarizare, după caz.
Chiar dacă este de principiu că deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii au relevanţă strict faţă de norma juridică analizată, totuşi în anumite situaţii, logica din considerente poate fi preluată mutatis mutandis la situaţii de drept similare, aceasta fiind şi situaţia din prezenta speţă.
În concluzie, reclamanţii consideră că prezenta acţiune este admisibilă şi poate fi analizată pe fond, în sensul constatării stării de discriminare şi în sensul reparării prejudiciului produs prin aceasta, la fel cum în cazul sporului de doctorat, prin Decizia nr. 21/2016, ÎCCJ a confirmat că se poate stabili retroactiv starea de discriminare.
Prin Decizia nr.15/BRU/ZZ.LL.2017 emisă de CURTEA DE APEL ..., se stabileşte că salariile personalului auxiliar de specialitate şi personalului-conex din cadrul instanţelor judecătoreşti aflate în circumscripţia teritorială a Curţii de Apel ..., vor avea în vedere, începând cu 01.10.2016, valoarea de referinţă sectorială de 405 lei, majorată cu 10%, adică valoarea de referinţă sectorială 445,50 lei, astfel că în condiţiile în care se vor emite deciziile de stabilire a drepturilor salariale individuale aşa cum se prevede in acest ordin, iar acestea se vor achita efectiv, de la data de 01.10.2016 indemnizaţiile reclamanţilor vor avea în vedere valoarea de referinţă sectorială de 405 plus 10% (în total 455,5), exact nivelul solicitat în petit.
Prin acţiuni în instanţă, arată că mai mulţi magistraţi şi personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi din cadrul parchetelor de pe lângă acestea au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat să plătească indemnizaţia calculată pe baza valorii de referinţă sectorială precizată de lege pentru funcţia publică şi în care valoarea de referinţă sectorială este de 405 lei lunar încă din anul 2008.
Cu titlu de exemplu reclamanţii indică următoarele sentinţe prin care s-a recunoscut valoarea de referinţă sectorială de 405 lei şi pentru personalul auxiliar de specialitate, astfel cum au fost arătate şi în adresa nr.1055/2017 a Consiliului Superior al Magistraturii - Direcţia legislaţie, documentare, contencios (anexată cererii): ... .
Precizează că valoarea de referinţă sectorială de 405 lei recunoscută reclamanţilor prin hotărârea mai sus menţionată, nu a fost micşorată ulterior printr-un act normativ.
De asemenea, unii magistraţi şi o parte din personalul auxiliar de specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat să facă aplicarea dispoziţiilor OG nr. 10/2007, care prevedea majorarea indemnizaţiei de încadrare a acestora gradual, cu 5%, 2% şi 11%
Menţionează că în această situaţie se regăsesc în prezent mai multe persoane din familia ocupaţională „Justiţie" care deţin hotărâri judecătoreşti care obligă Ministerul Justiţiei să calculeze indemnizaţiile prin raportare la o valoare de referinţă sectorială majorată chiar până la 25% (18% plus 7% în baza OG 9/2005 şi OG. 3/2006).
O parte dintre aceste persoane au deja emise ordine de salarizare care conţin procentele de majorare introduse în indemnizaţia de bază.
Pentru o altă parte, nu au fost emise ordine/decizii de salarizare, deşi dispoziţiile instanţelor din hotărâri judecătoreşti sunt clare în acest sens.
Astfel că în prezent, în interiorul familiei ocupaţionale „Justiţie", s-a creat o inechitate flagrantă, cauzată de existenţa unor indemnizaţii de încadrare diferite pentru persoane ce îndeplinesc condiţii similare de vechime, grad, treaptă sau gradaţie, în sensul că o parte dintre aceştia beneficiază de plata indexărilor în cuantum maxim în plată, o altă parte beneficiază de indexările salariale de 18% prevăzute de OUG nr. 10/2007, în timp ce a treia categorie nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care să se recunoască dreptul de a primi indexările menţionate şi, ca atare, are indemnizaţii de încadrare care nu includ vreuna din aceste indexări.
Ori, arată că în condiţiile în care, prin hotărâri judecătoreşti s-a stabilit anterior valoarea de referinţă sectorială de 405 lei care se are în vedere la calcularea îndemnizaţiei, hotărâri care de regulă au fost puse în executare silită sau eşalonat conform dispoziţiilor legale actuale, iar prin Decizia nr.l5/BRU/ZZ.LL.2017 emisă de CURTEA DE APEL ..., se face referire exact la această valoarea de referinţă sectorială.
De reţinut, arată reclamanţii, că salariile au fost diminuate la un moment dat prin Legea nr. 118/2010 şi ulterior aduse la acelaşi nivel prin creşteri succesive, singura creştere a indemnizaţiei survenind doar la data de 01.12.2015 prin Legea 293/2015, nu există niciun impediment legal la constatarea faptului că pe perioada 01.01.2012 până la data de 01.12.2015 indemnizaţia reclamanţilor ar fi trebuit calculată având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 405 lei.
Prin Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 10%, de la data de 01.12.2015 s-a aplicat o creştere de 10% pentru toate categoriile de personal bugetar, inclusiv indemnizaţiilor magistraţilor şi salariilor personalului auxiliar de specialitate.
Salarizarea personalului bugetar a fost reglementată succesiv prin mai multe acte normative: respectiv Legea-cadru nr. 330/2009, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, Legea-cadru nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 şi Legea nr. 283/2011.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcţiilor de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcţiilor de bază, respectiv în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere.
Arată că în baza acestui text de lege, persoanele care obţinuseră hotărâri judecătoreşti cu includerea procentelor de 5%, 2% şi 11 %, în baza OG nr. 10/2007, trebuiau să aibă incluse aceste procente în indemnizaţia lunară de încadrare.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat".
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, la data intrării în vigoare a legii, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia.
De asemenea, în baza art. 2 şi art. 33 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, precum şi a Deciziei ICCJ nr. 32/2015, persoanele care obţinuseră hotărâri judecătoreşti, cu includerea procentelor de 5%, 2% şi 11%, în baza OG nr. 10/2007 (şi care ar fi trebuit incluse în indemnizaţia lunară de încadrare în baza art. 30 alin. (1) Legea nr. 330/2009), trebuia să îşi menţină indemnizaţia stabilită, cu aceste procente incluse.
Arată că această modalitate de aplicare a legilor de salarizare, cu distincţie între încadrare şi plata efectivă a indemnizaţiei lunare, care include raportarea la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, se regăseşte şi în Decizia ICCJ nr. 32/2015.
Potrivit Deciziei nr. 32/2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr.284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincţie între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale.
Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.
Potrivit Deciziei nr.23/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie civila, decizie obligatorie pentru instanţe, majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii", astfel încât, vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor, aceste drepturi existând definitiv şi permanent, lună de lună, astfel cum s-a reţinut şi-anterior.
Rezultă că pentru persoanele care au obţinut hotărâri judecătoreşti, precum şi pentru persoanele nou încadrate, aceste majorări trebuia introduse în indemnizaţia de bază, potrivit hotărârilor judecătoreşti de recunoaştere, potrivit art. 30 din Legea nr. 330/2009, potrivit art. 2 şi art. 33 din Legea nr. 285/2010, şi ulterior, în considerarea considerentelor Deciziilor ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2015 şi nr. 32/2015.
Aceasta ar fi presupus stabilirea indemnizaţiei prin raportare la OG nr. 10/2007 şi ulterior, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei. Conform hotărârilor judecătoreşti depuse în probaţiune şi în plus decizia Curţii de Apel ..., pronunţate în dosarul 1/2016, dată pe baza deciziei civile nr. 2509/R/ZZ.LL.2011. pronunţată de Curtea de Apel ... în dosarul nr. 2/2008*.
Consecutiv, arată reclamanţii, persoanele intrate în sistem ulterior anului 2010, printre care şi o mare parte din reclamanţi, dar şi cei care nu acţionaseră în instanţă, respectiv cealaltă parte dintre reclamanţi, odată cu încadrarea sau, după caz, reîncadrarea, ar fi trebuit să fie indemnizaţi prin raportare la colegii lor care aveau sau ar fi trebuit să aibă respectivele procente incluse în indemnizaţia lunară.
Ca urmare a aplicării greşite, nelegale, de către pârâţi, a dispoziţiilor normative anterior menţionate, precum şi a hotărârilor judecătoreşti la care au făcut referire anterior, arată că s-au creat mai multe categorii de personal din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale:
- care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, iar Ministerul Justiţiei a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 347,10 lei;
- care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie, cei 18% stabiliţi prin OG nr. 10/2007, fără a se emite ordine/decizii de salarizare corespunzătoare în acest sens;
- care beneficiază de hotărâri judecătoreşti care stabilesc că, prin neacordarea celor 18% au suferit un prejudiciu, astfel încât statul trebuie să le plătească o sumă corespunzătoare echivalentă pentru trecut (hotărârile confirmă dreptul de a avea cei 18%, însă doar pentru trecut, fără a fi recunoscut acest drept şi pentru viitor) - în cazul acestora din urmă, chiar dacă nu există o dispoziţie a instanţei expresă, pentru a obliga angajatorul să includă aceste sume în indemnizaţia de bază - întrucât în litigiile respective nu s-a cerut aşa ceva, totuşi din punct de vedere juridic, acestora nu li se poate refuza acest drept, în considerarea autorităţii lucrului judecat, precum şi a deciziei nr.23/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civila, decizie obligatorie pentru instanţe);
- care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea calculată indemnizaţia prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială de 405 lei, începând cu data de 09.04.2015;
- care nu beneficiază de astfel de hotărâri judecătoreşti, fie pentru că nu au acţionat în instanţă, fie pentru că au intrat în sistem la o dată ulterioară OG nr. 10/2007.
Având în vedere diferenţele salariale rezultate în urma aplicării Legii nr. 285/2010, astfel cum a fost ea reglementată prin legi anuale de salarizare, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea acestor inechităţi.
În acest sens, arată că legiuitorul a constatat existenţa unor inechităţi salariale în instituţiile şi autorităţile publice, prin DECIZIA nr. 23 din 26 septembrie 2016 privind interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „În interpretarea şi aplicarea, dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurentei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, in cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice. "
Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 se referă la „personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale "
Deşi este evident că, raportat la Decizia ICCJ nr. 23 din 26 septembrie 2016, salarizarea personalului din justiţie ar fi trebuit să fie la „nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii", inechităţile în sistem s-au perpetuat.
Recunoscând explicit astfel de situaţii faptice (existenţa unor inechităţi pentru personalul bugetar salarizat în baza Legii cadru nr.284/2010) Guvernul României a adoptat OUG nr.20/2016, prin care a hotărât egalizarea tuturor indemnizaţiilor pentru exercitarea aceleiaşi funcţii, în aceleaşi condiţii, la nivelul maxim existent în plată. începând cu data de 1 august 2016.
Învederează că prin art.31 alin. 1 din OUG nr. 20/2016 s-a stabilit că „începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".
Intenţia de înlăturare a inechităţilor (deci şi recunoaşterea lor) este explicită şi din nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 prin care se reţine că „... în sectorul public sunt o serie de disfuncţionalităţi, cum ar fi: niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii ori în instituţii de acelaşi fel din cadrul unui sector; salarii egale pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, dar cu vechime în muncă diferită..."
Această interpretare a fost întărită şi de Plenul CSM care a hotărât, în şedinţa din 23 august 2016, că dispoziţiile O.U.G. nr.20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 sunt aplicabile şi familiei ocupaţionale „Justiţie", astfel că a adoptat o hotărâre de principiu prin care a recomandat ordonatorilor de credite ca, în interpretarea acestor dispoziţii legale, să aibă în vedere principiul de drept menţionat în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 3' din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării diferenţelor salariale existente în sistemul judiciar.
Răspunsul executivului la solicitarea de a se proceda la aplicarea corectă a OUG nr.20/2016 a constat în modificarea prevederilor acestui act normativ în sensul excluderii din domeniul ordonanţei a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, prin adoptarea OUG nr. 43/2016.
Procedând în acest fel, arată că Guvernul a hotărât să menţină inechităţile, deoarece persoanele care au obţinut anterior recunoaşterea unor indemnizaţii mărite prin hotărâre judecătorească beneficiază, în prezent, de venituri mult mai mari decât colegii lor aflaţi în situaţii similare, dar care nu au apelat la justiţie, scopul legislaţiei de a egaliza veniturile la muncă egală, fiind astfel complet ignorat.
În acest context, prin aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 43/2016 arată că s-a generat o situaţie discriminatorie pentru persoane aflate în situaţii egale, pârâţii îndeplinindu-şi obligaţia de a pune în executare atât hotărârile judecătoreşti definitive prin care au fost recunoscute indexările de prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (2%, 5% şi 11%) şi de O.G. nr. nr.3/2006 (1%, 1% şi 5%) - în total 25%, cât şi hotărârile judecătoreşti prin care au fost recunoscute doar indexările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (2%, 5% şi 11%), în total 18%, concomitent cu inexistenţa unei astfel de obligaţii în privinţa personalului din familia ocupaţională „Justiţie" din care facem parte, deşi îndeplinesc funcţii similare cu persoanele din prima categorie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, fără a exista o justificare obiectivă si rezonabilă pentru acest tratament diferenţiat şi discriminatoriu.
Învederează reclamanţii faptul că, prin Decizia 794 din 15 decembrie 2016 , Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3' alin 1 din O.U.G. 57 din 2015 astfel cum a fost modificata si completata prin O.U.G. 20/2016. respectiv O.U.G. 43/2016.
Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această Ordonanţă, a fost următoarea: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime."
Arată că deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.
Doar pentru magistraţi, prin Ordinul nr. 4680/C/2016, Ministrul Justiţiei a stabilit aplicarea unei valori de referinţă sectoriale de 381, lei, începând cu data de 1 august 2016.
Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 24/25.10.2016, s-a stabilit ca, în temeiul art.5 alin.(l 1) din O.U.G. nr.83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015. precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr.71/2015, ordonatorul de credite va emite ordine de reîncadrare începând cu data de 01.10.2016, prin care magistraţii (judecători şi magistraţi asistenţi), aflaţi în situaţii identice de funcţie, grad, vechime în muncă şi în funcţie, pregătire, să fie salarizaţi la nivelul maxim al funcţiei similare în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
În consecinţă, ca urmare a emiterii acestor ordine de salarizare, arată că judecătorii şi magistraţii asistenţi ai ÎCCJ beneficiază, începând cu 01.10.2016, de indemnizaţii de încadrare calculate raportat la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, hotărârea colegiului de conducere fiind deja pusă în aplicare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis, în consecinţă, Ordinul nr.283/25.10.2016.
Având în vedere că magistraţii asistenţi sunt asimilaţi salarial judecătorilor cu grad de tribunal, sau după caz, curte de apel, iar în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista, potrivit pct. 32 şi 34 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, o salarizare diferită, raportată la mai multe valori de referinţă sectoriale, de valoarea de referinţă sectorială ar trebui să beneficieze tot personalul auxiliar de specialitate din cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie", inclusiv personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, întrucât din punct de vedere al organizării judiciare fac parte din aceeaşi categoric tehnică cu judecătorii şi magistraţii pentru că au, ca şi aceştia, aceleaşi incompatibilităţi şi interdicţii; pentru recrutarea grefierilor, se organizează concursuri asemănătoare celor pentru judecători, după admiterea probelor selective sau concursului de competenţă, candidaţii trebuie să urmeze cursurile Scolii Naţionale de Grefieri şi numai după aceea sunt numiţi grefieri, au obligaţia de a respecta secretul profesional, de a fi imparţiali în exercitarea funcţiilor lor şi de a se recuza în cazurile prevăzute pentru judecători şi magistraţi.
De asemenea, arată că Procurorul General, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a emis ordin pentru stabilirea indemnizaţiei procurorilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, la care se adaugă 10% introduşi prin Legea nr. 293/2015.
În fine, Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit că magistraţilor detaşaţi în această instituţie, să li se stabilească indemnizaţia prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, la care se adaugă procentul de 10% introdus prin Legea nr. 293/2015.
În acelaşi sens, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat o soluţie de principiu în şedinţa din 17.01.2017, prin care recomandă tuturor ordonatorilor de credite din domeniul justiţiei să stabilească indemnizaţiile prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, la care se adaugă cele 10% introduse prin Legea nr. 293/2015.
De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii, prin adresa nr.527/2017 şi adresa nr.1055/2017, anexate cererii, şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referinţă sectorială fiind o constantă, diferenţele de salarizare trebuind să rezulte exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad, care se aplică valorii de referinţă sectoriale maximă aflată în plată.
Învederează că în data de 19.01.2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, analizând bugetul instanţelor, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr.794/2016 şi de hotărârile judecătoreşti amintite mai sus, a apreciat că valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 405 lei, majorată cu 10%, trebuie aplicată şi în ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi personalul conex.
În raport de textele legale invocate şi situaţia de fapt prezentată anterior, arată că rezultă cu evidenţă că persoanele care au intrat în sistem ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, precum şi cei care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti care să oblige pe pârâţi să plătească diferenţa de 5%, 2% şi 11% (ceea ce implică o valoare de referinţă sectorială de 347,10 lei), în raport cu indemnizaţia stabilită de pârâţi au fost puşi într-o situaţie diferită, inferioară, faţă de cei care au obţinut aceste hotărâri, în condiţiile în care se aflau, cu toţii, în aceeaşi situaţie, făcând parte din aceeaşi familie ocupaţională.
Arată că această discriminare şi-a produs efectele până la data de 09.04.2015, când prin hotărâre judecătorească s-a stabilit ca pentru un număr de 82 de magistraţi, să se stabilească indemnizaţia prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei, aşa cum s-a întâmplat cu un număr de 82 de magistraţi în dosarul nr. 1/2016, dată pe baza deciziei civile nr. 2509/R/ZZ.LL.2011, pronunţată de Curtea de Apel ... în dosarul nr. 2/2008*.
Astfel, menţionează că în interpretarea acestei hotărâri se poate constata că discriminarea are în vedere indemnizaţiile efective în plată ale reclamanţilor raportat la valoarea de referinţă sectorială pentru stabilirea indemnizaţiei de 405 lei.
Această stare de fapt a fost confirmată şi prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 24/25.10.2016 (citată mai sus).
Ulterior, prin Legea nr. 293/2015, veniturile personalului bugetar s-au mărit cu 10%, astfel încât pentru aceste categorii de personal, valoarea de referinţă sectorială a devenit 445,5 lei (405 + 10%).
De asemenea, discriminarea se proiectează şi în viitor, pentru perioada de pensie a personalului, din moment ce, potrivit Deciziei ICCJ nr. 23/2015, majorările salariate, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii", astfel încât „vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu, aceste drepturi existând definitiv şi permanent, lună de lună, astfel cum s-a reţinut şi anterior.
Diferenţa de tratament consta în indemnizarea diferită pentru aceeaşi activitate publică prestată.
Or, aşa cum au arătat la secţiunea „în drept", aceasta reprezintă definiţia discriminării, potrivit art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi art. 2 din OG nr. 137/2000.
Recunoscând explicit existenţa unor inechităţi pentru personalul bugetar salarizat în baza Legii cadru nr.284/2010)arată că Guvernul României a adoptat OUG nr.20/2016, prin care a hotărât egalizarea tuturor indemnizaţiilor pentru exercitarea aceleiaşi funcţii, în aceleaşi condiţii, la nivelul maxim existent în plată. începând cu data de i august 2016.
Mai mult, Guvernul însuşi a recunoscut această stare de discriminare prin nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016:
Secţiunea a 2-a - Motivul emiterii actului normativ 1.Descrierea situaţiei actuale - Salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reglementată în prezent, în principiu, de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. În practică, deşi există cadrul legislativ, acesta nu poate fi respectat din cauza constrângerilor financiare Astfel, chiar de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, salariile personalului bugetar nu au putut fi stabilite conform prevederilor acesteia, fiind menţinute salariile existente în plată anterior.
În funcţie de conjunctura macro-economică şi de contextul politic de moment, salariile au fost majorate, "îngheţate" sau reduse, în ansamblu sau numai pentru anumite categorii de personal sau sectoare, ceea ce a făcut ca în sistemul public de salarizare să apară o serie de disfuncţionalităţi, cum ar fi:
- niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii ori în instituţii de acelaşi fel din cadrul unui sector;
Consecinţa directă a acestor situaţi este aceea că autorităţile şi instituţiile publice centrale şi locale sunt chemate în judecată într-un număr semnificativ de procese aflate pe rolul instanţelor de judecată din întreaga ţară, având ca obiect eliminarea discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 şi sunt deja pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive în favoarea salariaţilor.'".
Precizează că discriminarea este aşadar, evidentă, fie pe cale de interpretare, fie prin atitudinea statului, care a recunoscut-o în mod expres prin Legea nr. 71/2015 şi prin nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016.
În înţelesul art. 2 alin. (3) din OG nr. 137/2000, trebuie constatat că nu există nicio justificare obiectivă pentru diferenţa de tratament, aceasta rezultând doar din aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în vigoare şi din refuzul de aplicare a hotărârilor judecătoreşti definitive sau definitive şi irevocabile.
Mai mult, argumentele anterioare sunt întărite şi de argumentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care la pct. 31 şi 32 arată următoarele:
31. ... pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
32. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
În ceea ce priveşte Decizia ÎCCJ nr. 2/2015, care precizează că punerea în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi, reclamanţii consideră că aceasta nu este aplicabilă în speţă, din mai multe motive.
De principiu, soluţia ÎCCJ din Decizia nr. 2/2015 este corectă, pentru situaţii în care se constată o jurisprudenţă neunitară, de nivel neglijabil cantitativ, în care un număr limitat, restrâns de subiecţi de drept au primit hotărâri judecătoreşti prin care li s-a refuzat recunoaşterea unui drept salarial, spre deosebire de un alt număr de subiecţi de drept, cărora li s-a recunoscut.
De altfel, aceasta a fost şi situaţia care a generat speţa care a stat la baza soluţiei emise prin Decizia ICCJ nr. 2/2015.
Astfel, ÎCCJ s-a raportat, la ipoteze în care exista o divergenţă de jurisprudenţă în care majoritatea instanţelor dăduseră o soluţie, iar în câteva cazuri punctuale, restrânse ca număr, se dăduse o altă soluţie.
Arată că în acelaşi sens este şi opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din cauza Cauza Ioan Radu şi alţii împotriva României, citată de ÎCCJ în Decizia nr.2/2015 („În Cauza Ioan Radu şi alţii împotriva României, reclamanţii s-au plâns că au fost discriminaţi în raport cu alţi angajaţi ai societăţii, ale căror acţiuni având ca obiect plăţi compensatorii au fost admise de alte instanţe din ţară, întemeindu-şi cererile pe art. 6 şi art. 14 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, dar şi pe art. 1 din Protocolul nr. 12. Curtea a reţinut că majoritatea instanţelor din ţară s-au pronunţat în mod similar, doar în două hotărâri irevocabile instanţele ajungând la o concluzie diferită, neexistând nici diferenţe profunde, nici persistente cu privire la problema de drept in discuţie. Cu privire la discriminare, Curtea a considerat că nu există nicio probă la dosar că ar fi existat vreo discriminare împotriva reclamanţilor, în baza vreunui motiv").
Spre deosebire de situaţiile faţă de care s-a pronunţat ICCJ prin Decizia nr. 2/2015, în prezenta speţă, discriminarea provine dintr-un fenomen de masă, un număr mare din personalul care face parte din aceeaşi familie ocupaţională (magistraţi/personal auxiliar de specialitate) având recunoscut, prin hotărâri judecătoreşti, dreptul de a fi indemnizaţi cu 5%, 2% şi 11% mai mult, în baza OG nr. 10/2007. Prin urmare, arată că problema nu priveşte cazuri punctuale şi reduse ca număr, aşa cum erau cele luate în discuţie în Decizia ICCJ nr. 2/2015, ci o situaţie în care personalul era împărţiţi în două categorii, unii cărora le fusese recunoscut dreptul la o indemnizaţie mărită şi o altă categorie care nu beneficia de acest drept (judecători/grefieri care au făcut acţiuni în instanţă, respinse; judecători/grefieri care nu au formulat acţiuni în instanţă şi judecători/grefieri intraţi în sistem după anul 2007, care nu au formulat acţiuni).
Mai mult, arată că un argument şi mai puternic este acela că statul însuşi, prin emiterea Legii nr.71/2015 şi ulterior, a OUG nr. 20/2016, a recunoscut explicit existenţa unei situaţii discriminatorii, în special prin nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016.
Dacă nu s-ar admite o astfel de interpretare, atunci nici Legea nr. 71/2015 şi nici OUG nr. 20/2016 nu ar mai avea nicio raţiune de existenţă, ele fiind emise tocmai pentru a corecta aceste inechităţi recunoscute explicit pentru trecut.
Arată că un alt treilea argument pentru inaplicabilitatea Deciziei ICCJ nr. 2/2015 este reprezentat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care la paragraful 29 precizează următoarele:
„29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizaţia de încadrare - trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, să aibă indemnizaţii de încadrare diferite.
În consecinţă, în raport cu pct. 29 din argumentaţia Curţii Constituţionale, rezultă că într-o situaţie precum cea din speţă, în care o legislaţie unitară, care ar trebui să conducă la o salarizare unitară, este interpretată diferită, conducând la situaţia în care o mare parte din judecători/grefieri primesc sub diferite forme (ca indemnizaţie efectivă sau ca despăgubire) procentele de 5%, 2% şi 11%, iar o altă mare parte din judecători/grefieri, nu o primesc, o astfel de stare de fapt generează o situaţie discriminatorie, judecători/grefieri de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, având indemnizaţii de încadrare diferite.
Drept urmare, arată că aplicarea Deciziei ICCJ nr. 2/2015, fără particularizările necesare, în ipoteza unui fenomen de masă, în care mai mulţi judecători şi grefieri au beneficiat de indexarea cu 5%, 2% şi 11% a indemnizaţiei de bază, iar ceilalţi nu au beneficiat de acest lucru, contravine nu doar dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, republicată (principiul nediscriminării), dar contravine şi dispoziţiilor art. 124 şi art. 126 din Constituţie, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.
În plus, arată că trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi familii ocupaţionale şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.
Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, cauza Marcks c. Belgiei -1979, etc.).
Pe de altă parte, la nivelul Uniunii Europene există reglementări care au caracter prioritar faţă de cele din dreptul intern, date fiind cele prevăzute de art. 20 din Constituţia României, şi anume: Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă (precedată de Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă); chiar dacă aceste acte normative nu vizează principiul „la muncă egală, remuneraţie egală", trebuie menţionat că prin aceste acte comunitare se urmăreşte înlăturarea pe întreg teritoriul Uniunii a discriminărilor bazate pe rasă sau origine etnică, precum şi pe criterii de sex, apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă.
De asemenea, reclamanţii arată că în soluţionarea cauzei solicită a se avea în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 1 din O.G. 137/2000 privind sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate, în special, în exercitarea următoarelor drepturi: drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la muncă, dreptul la liberă alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţie împotriva şomajului, la un salariu egal pentru o muncă egală, la o remuneraţie egală şi satisfăcătoare.
Articolul 2 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000 stipulează că sunt discriminatorii prevederile şi practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la art. 1 faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un interes legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Învederează că din analiza, interpretarea şi coroborarea art. 1 şi art. 2 din O. G. nr.137/2000 se desprinde, fără echivoc, concluzia că sunt discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără a se face deosebire cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă nu numai la actele normative cu putere de lege adoptate de Parlament, ci şi la Ordonanţele Guvernului.
Precizează că tratamentul discriminatoriu la care sunt supuşi continuă şi după pronunţarea Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care constituie izvor de drept, prin care s-a stabilit că „drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154-1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, se încadrează în sintagma indemnizaţie avută şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a judecătorilor".
De asemenea, reclamanţii menţionează că atât celelalte categorii de salariaţi din sectorul bugetului de stat, precum şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi au beneficiat şi beneficiază de aceste majorări salariale succesive şi în aceste condiţii excluderea noastră de la beneficiul aceloraşi drepturi salariale reprezintă o discriminare evidentă.
Învederează că prima lege a salarizării unitare - Legea nr. 330/2009 - a stabilit, prin art. 3 lit. c) şi d), că sistemul de salarizare are la bază următoarele principii:
,,c) luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare;
d) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar"
De asemenea, Legea nr. 284/2010, la rândul său, prin art. 3 lit. c). se referă la acelaşi principiu, echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.
Raportat la conţinutul concret al drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, arată că noile ordine de salarizare, care pun în executare aceste hotărâri, pornesc, fără dubiu, de la premisa că beneficiarii aveau dreptul la includerea acestor indexări în indemnizaţia de încadrare ab initio, de la punerea în aplicare a legilor salarizării unitare.
Pe cale de consecinţă, arată că emiterea noilor ordine de salarizare în anul 2016 nu se situează exclusiv sub imperiul OUG nr. 57/2015, ci în egală măsură, se situează sub imperiul normelor de principiu anterior menţionate, dar şi a unor norme care conferă drepturi concrete reclamanţilor din cauza de faţă, respectiv art. 1 alin. (51) şi chiar art. 5 alin. (1) şi (l1) din OUG nr. 83/2014, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.
Precizează că potrivit art. 1 alin. (51), „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art.5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) şi (1 ), „(1) În anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.
(I1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale - , de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării"
Împrejurarea că drepturile puse în executare prin ordinele referitoare la creşterile salariale au aptitudinea de a opera încă de la intrarea în vigoare a legilor de salarizare, arată că atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 71/2015.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din OUG nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, prin decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că sintagma salarizat la acelaşi nivel are în vedere personalul din cadrul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate de art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 (n.r. inclusiv autoritatea judecătorească), iar nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere este cel determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.
Mai arată că în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (5 ), anterior menţionat, personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Arată că se constată faptul că dispoziţiile legale menţionate nu cuprind o limitare similară celei din art. 31 alin. (1²) din OUG nr. 57/2016, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată. Indiferent de sursa diferenţierii nivelului de salarizare, legiuitorul a prevăzut dreptul pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii la egalizarea veniturilor salariale la nivelul maxim din cadrul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice.
Aplicarea în cauză a Legii nr. 71/2015 este cerută şi de principiul nediscriminării, urmând a fi avută în vedere şi argumentarea dezvoltată în continuare.
Legile salarizării unitare se bazează pe principiul nediscriminării în materie de salarizare - remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală.
Principiul nediscriminării, conform căruia pentru aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii, retribuirea se face în mod egal, se regăseşte şi în Codul muncii, dar şi în instrumente juridice adoptate la nivel european sau internaţional, pe care România este ţinută să le respecte.
Menţionează că potrivit art. 23 pct. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului, „toţi oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la salariul egal pentru muncă egală"
La nivelul Uniunii Europene există reglementări care, chiar dacă nu vizează explicit principiul „la muncă egală, remuneraţie egală", urmăresc înlăturarea pe întreg teritoriul Uniunii a discriminărilor bazate pe diferite criterii, în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă şi anume: Directiva 2006/54/CE din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă (precedată de Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976), Directiva Consiliului nr. 2000/43/19 iulie 2000 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, precum şi Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE/2 decembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
De asemenea, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, în vigoare de la 1 aprilie 2005 (România a ratificat protocolul care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2006), exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată, fără nicio discriminare, întemeiată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate anterior.
În ceea ce priveşte noţiunea de discriminare, arată că trebuie avută în vedere practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Reclamanţii arată că solicită ca instanţa să constate caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor privind salarizarea, astfel cum acestea au fost aplicate în timp şi să le acorde despăgubiri pentru prejudiciul produs, echivalent cu diferenţa dintre indemnizaţia efectiv achitată reclamanţilor şi indemnizaţia calculată având în vedere valoarea de referinţă sectorială maximă, aflat în plată, susţinând că dispoziţiile în baza cărora s-au stabilit indemnizaţiile reclamanţilor nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă şi sunt discriminatorii atât prin prisma celorlalte reglementări din dreptul intern aplicabile in materia stabilirii indemnizaţiilor de încadrare (aminte anterior), dar şi prin prisma art. 23 pct. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului, ale cărei prevederi mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul intern, conform art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Arată că plata unor indemnizaţii mai mari (indemnizaţia calculată având în vedere valoarea de referinţă sectorială maximă, aflat în plată, de 405 lei) doar pentru unii dintre judecători/grefieri, dar şi neacordarea acestor creşteri pentru celelalte persoane din cadrul aceloraşi categorii socio-profesionale în mod cert conduce la un tratament inegal. Diferenţierea nu este justificată obiectiv şi rezonabil câtă vreme desfăşurăm activitatea în aceleaşi condiţii, atribuţiile conferite fiecărei funcţii fiind egale pentru cei din categoria care facem parte.
În temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice, deci aflate în situaţii analoage) este una care permite instanţelor o analiză în sensul celor solicitate.
Precizează că instanţa de judecată poate constata existenţa discriminării care provine din conţinutul unor acte normative, fără să depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti, în virtutea principiului constituţional al liberului acces la justiţie, dar şi a principiului consacrat prin jurisprudenţa CJUE, care a statuat (cauza Von D. Kamann c. M.S. de nord-est) că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptăţite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul instanţelor naţionale (afirmaţie principială, indiferent de contextul juridic concret). Deciziile CCR nr.818, 819, 820 821, 997 şi 1325, emise în anul 2008, au o incidenţă doar de natură abstractă în speţă.
Învederează reclamanţii că nu solicită ca instanţa de judecată să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative, ci doar să constate existenţei unei discriminări personale a lor faţă de alte persoane din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi repararea prejudiciului cauzat, aceasta neechivalând, aşadar, cu anularea sau refuzul aplicării unui act normativ cu putere de lege.
Constatarea discriminării izvorâtă din lege ar conduce de fapt la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (1) şi (l1) ale art. 31 din OUG nr. 57/2015, ce au drept consecinţă acordarea compensaţiei cerute prin prezenta acţiune.
În consecinţă, arată că pe fondul unui act normativ adoptat recent în dezacord flagrant cu dispoziţiile Constituţiei României, aspect constatat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, solicită admiterea cererii formulată şi să se dispună obligarea pârâţilor la alocarea, respectiv la plata drepturilor salariale invocate în această cerere de chemare în judecată, pentru fiecare dintre ei, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care să includă indexările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi de O.G. nr.3/2006 - respectiv diferenţa dintre indemnizaţia efectiv achitată reclamanţilor şi indemnizaţia calculată având în vedere valoarea de referinţă sectorială maximă, aflat în plată - indexări aflate în plată, de care se bucură doar o parte din judecătorii/grefierii din alte instanţe, judecătorii şi magistraţii asistenţi din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la prejudiciul creat, reclamanţii arată că prin acţiunile discriminatorii ale pârâţilor, li s-a creat un dublu prejudiciu constând în faptul că au fost lipsiţi de o parte substanţială a salariilor care ar fi trebuit stabilite în ceea ce îi priveşte, potrivit art. 33 din Legea nr. 330/2009, art. 30 şi art. 2 din Legea nr. 285/2010, precum şi în considerarea Deciziilor ICCJ nr. 23/2015 şi 32/2015.
În concret, arată că trebuia să li se stabilească şi să li se plătească o indemnizaţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, având în vedere jurisprudenţa anexată, precum şi nivelul stabilit de ICCJ prin hotărârea colegiului de conducere nr. 24/25.10.2016;
- începând cu data de 01.12.2015 (potrivit Legii nr. 293/2015), trebuia să li se stabilească şi să li se plătească o indemnizaţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 445,5 lei.
În consecinţă, prejudiciul creat constă în:
- diferenţa dintre suma care ar fi trebuit să li se plătească fiecăruia, cu titlu de indemnizaţie, pentru fiecare lună, având incluse indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei şi suma care li s-a plătit efectiv în această perioadă, respectiv de la data de 01.01.2015 până la data de 30.11.2015;
- diferenţa dintre suma care ar fi trebuit să li se plătească fiecăruia, cu titlu de indemnizaţie, pentru fiecare lună, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 445,5 lei şi suma care li s-a plătit efectiv în această perioadă, de la data de 01.12.2015 până la data de 01.10.2016;
În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâţilor la plata dobânzilor legale penalizatoare, reclamanţii invocă considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411, din 3 iunie 2014.
De asemenea, prin Decizia nr.21 din 22 iunie 2015 pronunţată în dosarul nr.199/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel ... - Secţia I Civilă în dosarul nr. 3/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, stabilind că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1523 alin. 2 lit. d din Codul civil raportat la art. 166 alin. 1 şi 4 din Codul Muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (art. 161 alin. 1 şi 4 din Codul Muncii în forma anterioară republicării) şi art. 1088 Cod civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 1535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.
Preluând argumentaţia din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014, aplicabilă în concret la un caz similar, şi ţinând seama de soluţia din Decizia nr.21 din 22 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.199/1/2015, rezultă că repararea integrală a prejudiciului, în cazul neexecutării unei obligaţii de plată a salariului, presupune atât actualizarea cu indicele de inflaţie a suinei datorate (acoperirea pierderii efective suferite de creditor) cât şi plata dobânzii legale (beneficiul de care este lipsit salariatul).
Precizează că prin neexecutarea integrală a creanţelor, la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe lichide şi exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral. Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste creanţe, prin devalorizarea monedei naţionale, cât şi în daune interese pentru neexecutare.
Arată că prin acordarea acestor creanţe actualizate cu indicele de inflaţie nu înseamnă că ar fi obligaţi pârâţii la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeaşi sumă, însă la valoarea de circulaţie din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflaţie urmăreşte, de fapt, păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectivă a plaţii, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
În privinţa dobânzii legale, arată că aceasta reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat (art.1535 din Codul civil), având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflaţie, reprezentând o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele interese pentru neexecutarea obligaţiei de plată care cuprind dobânda legală, aşa cum prevăd dispoziţiile art.1535 din Codul civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.
Cât priveşte natura juridică a dobânzii legale, arată că aceasta este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii-daune compensatorii. De asemenea, indicele de inflaţie reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piaţă şi prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflaţi în circulaţie, aduşi astfel la actuala lor putere de cumpărare. Dobânda legală reprezintă câştigul, folosul pe care l-ar fi obţinut reclamantul din investirea banilor dacă aceştia ar fi fost plătiţi la termen. Prin urmare, este admisibil cumulul dobânzii cu actualizarea obligaţiei cu rata inflaţiei, întrucât nu se ajunge la o dublă reparare.
Mai arată că daunele interese moratorii se cuvin creditorului pentru o amânare a executării, pentru o executare târzie a obligaţiei, deci executarea obligaţiei mai este posibilă; prezintă interes pentru creditor, a fost sau va fi executată dar nu şi la momentul la care ar fi trebuit, daunele interese moratorii fiind cauzate tocmai de întârzierea în îndeplinirea obligaţiei. Rolul lor fiind acela de a acoperi prejudiciul cauzat prin întârzierea executării, se pot cumula întotdeauna cu executarea în natură a obligaţiei, inclusiv cu executarea parţială. în cazul obligaţiei băneşti, existenţa daunelor interese moratorii este prezumată de lege, lipsa de folosinţă a sumei de bani datorată de debitor provoacă creditorului un prejudiciu care este egal cu dobânda legală, exact ceea ce solicită şi reclamanţii de faţă.
De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din OG nr. 13/2011, Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare şi potrivit art. 2 din OG nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale ... obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
În drept, invocă prevederile art. 30 din Legea nr. 330/2009, art. 2 şi art. 33 din Legea nr. 285/2010, Decizia ICCJ (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nr. 23/2015 şi nr. 32/2015, art. 1 alin. (2) şi art. 2 din OG nr. 13/2011, art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i), art. 2 din OG nr. 137/2000, OG. nr.3/2006, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 8/2007. O.G, nr. 11/2007, O.G. nr. 24/2000. O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările aduse prin O.U.G. nr. nr.20/2016, Decizia 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.
La data de 22.03.2015, reclamanţii depun o cerere prin care solicită a se lua act de renunţarea lor la judecată în privinţa pârâtului Guvernul României.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI (filele 20-21), acesta solicită respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind neîntemeiată, având în vedere că temeiul de drept invocat de reclamanţi, că solicitarea acestora de a li se acorda retroactiv anumite drepturi, în baza Legii nr. 71 /2015, este inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă".
Potrivit art. 1 alin. 51 din Legea nr. 71 /2015: "Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".
Arată că textul mai sus-citat nu foloseşte sintagma "nivel maxim în plată", aşa cum apare în OUG nr. 43/2016: "(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".
Prin urmare, arată că numai de la acest moment (1.08.2016) se pune problema raportării salariilor/indemnizaţiilor din sistem la "nivelul maxim în plată".
Pe de altă parte, pârâtul arată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, nu a existat în sistemul justiţiei o indemnizaţie calculată în funcţie de VRS 405 lei, astfel încât nu există niciun temei legal sau de fapt care să conducă la o raportare a salariilor în plată la această valoare, începând cu data respectivă.
Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 s-a statuat: "ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică."
De asemenea, arată că potrivit art. 31 din OUG nr. 20/2016 "(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."
Apreciază pârâtul că la soluţionarea cauzei trebuie avută în vedere şi Decizia nr.25/2011 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică se interpretează în sensul că se aplică numai personalului care figurează în această enumerare.
În consecinţă, pârâtul solicită a se observa că pretenţiile care privesc perioada anterioară datei de 1.08.2016 sunt neîntemeiate, neexistând niciun temei legal care să justifice pretinderea şi plata de drepturi băneşti suplimentare, motiv pentru care solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Excepţia necompetenţei materiale în materie de contencios administrativ a Tribunalului ..., invocată de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Guvernul României este nefondată, având în vedere că reclamanţii au sesizat instanţa de judecată cu un litigiu de muncă, nu o cerere din materia contenciosului administrativ.
În schimb, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei este întemeiată, aceasta neavând calitatea de angajator al reclamanţilor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine, că potrivit art. 51 din O.U.G. nr.83/2014 (articol introdus prin Legea nr.71/2015, în vigoare din 09.04.2015), „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."
Este de subliniat, că prevederile alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr.83/2014 se referă, în ansamblu, la salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2015, deci inclusiv la personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti (a se vedea şi Decizia nr.23/2016 a Î.C.C.J.). Prin urmare, pe perioada 09.04.-31.12.2015 dispoziţiile textului de lege mai sus citat sunt aplicabile reclamanţilor.
Pe de altă parte, este de reţinut, că textul de lege nefăcând distincţie, la stabilirea nivelului maxim de salarizare, sunt luate în considerare de către legiuitor, inclusiv drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti.
Mai departe, în temeiul dispoziţiilor art.1 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.57/2015, dispoziţiile art. 51 din O.U.G. nr.83/2014 îşi produc efectele şi în perioada 01.01.-31.07.2016.
În ceea ce priveşte reglementarea legală a salarizării reclamanţilor, privind perioada de timp începând din 01.08.2016, mai întâi, sunt de luat în vedere, dispoziţiile art.I pct.1 din O.U.G. nr.20/2016, prin care, conţinutul O.U.G. nr.57/2015 s-a completat cu art.31, a cărui alin.1 prevedea ca, „prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.
Astfel, prin această din urmă reglementare, alinierea tuturor salariilor la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă salariaţii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, a fost preluată şi pentru anul 2016, astfel încât, din august 2016, respectiva aliniere are loc direct, în temeiul art. art.31 alin.1 din O.U.G. nr.57/2015, nu implicit, ca efect al dispoziţiilor art.1 alin.1 şi 2 din aceeaşi ordonanţă.
Ulterior, prin art.I pct.1 din O.U.G. nr.43/2016, întrat în vigoare în 31.08.2016, art.31 din O.U.G. nr.57/2015 a fost completat cu alineatele 11-14, alin.12 dispunând, ca „în aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.”
Astfel fiind, cu toate că, prin Decizia nr.794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, s-a constatat (în ideea că, în stabilirea nivelului maxim de salarizare, textul de lege în discuţie exclude drepturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti) neconstituţionalitatea art.31 alin.12 din O.U.G. nr.57/2015, până la publicarea, în 21.12.2016, a deciziei respective în Monitorul Oficial, dispoziţiile art.31 alin.12 din O.U.G. nr.57/2015 îşi produceau efectele.
Prin urmare, pentru perioada 31.08.-01.10.2016 (cea din urmă fiind data indicată de reclamanţi, până la care au solicitat pretenţiile lor pecuniare), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Sintetizând, din perioada vizată de reclamanţi – 01.01.2015-01.10.2016 - în vederea alinierii salariilor la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, luarea în considerare a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, are temei juridic, pentru perioada 09.04.2015 - 30.08.2016 inclusiv.
În cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, nivelul maxim al salariilor de încadrare, în perioada 09.04.2015 - 30.08.2016 fost stabilit, raportat la valoarea sectorială de 405 lei pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv, la valoarea de referinţă sectorială de 445,5 lei pentru perioada 01.12.2015 - 30.08.2016 (cuantumul valorii a reprezentat o chestiune nelitigioasă a cauzei).
Mai trebuie precizat, că majorările salariale de 5%, 2% şi 11%, astfel cum au fost pretinse de reclamanţi în cererea introductivă de instanţă, reprezintă de fapt (sunt incluse în) aceste valori de referinţă sectoriale, de 405 şi 445,5 lei, mai sus arătate. Prin urmare, chiar solicitată în forme diferite, drepturile respective nu se cuvin reclamanţilor dublat.
Pentru aceste considerente, instanţa va admite în parte cererea de chemare în judecată a reclamanţilor, în sensul acordării pentru perioada 09.04.2015-30.08.2016, a diferenţei dintre salariul net aferent salariului brut calculat la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv, la valoarea de referinţă sectorială de 445,5 lei pentru perioada 01.12.2015 - 30.08.2016 şi salariul efectiv încasat.
În materia drepturilor salariale, regula fiind actualizarea în raport cu indicele de inflaţie (art.80 alin.1 din C.pr.civ.), dacă o asemenea depreciere se va produce între data scadenţei creanţelor lunare (constând în diferenţa mai sus arătată, raportat la salariile lunare), respectiv data plăţii, creanţele se vor plăti indexat în raport cu rata inflaţiei.
Deasemenea, asupra acestor creanţe lunare, în temeiul art.1.535 alin.1 din C civ. din 2011, se vor acorda dobânzi penalizatoare, în condiţiile art.3 alin.2 şi 3 din O. 11/2013, de la scadenţa fiecărei creanţe lunare, până la plata lor.
În temeiul art.406 alin.1 şi 4 din C.pr.civ. din 2013, instanţa va lua act de renunţarea la judecată a reclamanţilor în privinţa Guvernului României.
Curtea de Apel București
Nemotivarea actului administrativ de eliberare din funcţia publică – cauză de nulitate.
Curtea de Apel Timișoara
Concediere. Interdicţii Incapacitate temporară de muncă.
Curtea de Apel Alba Iulia
Subvenţie de stat acordată în temeiul Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj si stimularea ocupării forţei de muncă. Încetarea raporturilor de muncă din motive neimputabile angajatorului. Inexistenţa obligaţiei de restituire a s...
Curtea de Apel Timișoara
Răspunderea patrimonială a angajatorului. Termenul de prescripţie în care salariatul poate cere obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale restituite de către acesta de bună-voie, urmare a stabilirii ulterioare că plata drepturilor salariale
Curtea de Apel Timișoara
Funcţionar public. Radierea de drept a sancţiunii