Decizie de impunere – impozit pe clădiri. Valoarea impozabilă a clădirilor. Natura de mijloc fix a unei imobilizări corporale.

Decizie 323/R din 06.04.2017


- art. 253, 254 Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003

- art. 85 Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

Organul fiscal nu are posibilitatea legală de a ignora valoarea de inventar a clădirilor, declarată de către contribuabil şi de a avea în vedere, în schimb, valoarea acestor clădiri din registrul agricol, întrucât dacă ar proceda astfel ar încălca dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (aplicabil perioadei de referinţă), cu modificările şi completările ulterioare. 

O imobilizare corporală constituie mijloc fix, în sensul prevederilor art. 7 pct. 16 din Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, chiar dacă a fost folosită şi doar în scopuri administrative, nefiind necesară pentru aceasta folosirea în producţie, livrare de bunuri sau prestare de servicii.

Prin sentinţa civilă nr. 944/27. 10.2016, Tribunalul Covasna – Secţia civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtelor Unitatea Administrativ Teritorială Comuna B. prin Primar şi Primăria Comunei B. 

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.A., care a solicitat admiterea acestui recurs, casarea în întregime a sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa anulării în totalitate a deciziilor emise de către pârâta UAT Comuna B. şi obligarea acestei pârâte să refacă calculul impozitului pentru cele două case.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, întrucât în primul rând instanţa de fond a înlăturat în mod eronat concluziile expertului contabil care a făcut un calcul detaliat al bazei de impunere şi al accesoriilor.

Recurenta mai arată că în mod neîntemeiat prima instanţă a înlăturat susţinerea sa în sensul că organul fiscal era obligat să exercite un rol activ în determinarea corectă a situaţiei fiscale.

Totodată, recurenta arată că în motivarea sentinţei atacate, instanţa de fond nu a avut în vedere aplicarea art. 3 din Codul fiscal, care se referă la aplicarea unui principiu de bază al fiscalităţii, şi anume cel al certitudinii impunerii, sumele de plată trebuind să fie în mod precis stabilite.

În acest sens, recurenta arată că baza de impunere avută în vedere de către organul fiscal pentru calcularea impozitului pe cele două clădiri (casa din cărămidă şi casa de lemn) a fost în mod eronat constituită din preţul de cumpărare a celor două imobile, deşi aceste sume includ atât preţul caselor cât şi al terenului aferent.

Recurenta subliniază că, astfel, includerea celor două suprafeţe de teren în baza de impunere constituie o dublă impozitare, situaţie nepermisă de legislaţia fiscală, având în vedere şi că această legislaţie are prevederi diferite şi distincte în ceea ce priveşte impozitarea clădirilor şi terenurilor.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta mai invocă şi aplicabilitatea prevederilor art. 254 alin. (2) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), care reglementează încetarea obligaţiei de plată a impozitului pe clădiri cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă.

Recurenta arată, de asemenea, că cele două clădiri nu constituie mijloace fixe, faţă de întrebuinţarea acestora şi de definiţia din art. 7 punctul 16 din Codul fiscal, nefiind întrebuinţate în scopurile prevăzute de aceste dispoziţii, susţinerile în acest sens fiind înlăturate în mod greşit de prima instanţă, care astfel a ignorat prevederile art. 254 alin. (2) din Codul fiscal.

Recursul a fost timbrat cu 100 lei taxă judiciară de timbru (f. 7, 16).

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

Analizând actele si lucrările dosarului, sentinţa atacată, faţă de motivele invocate, Curtea reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă critică sentinţa instanţei de fond pentru aplicarea greşită a normelor de drept material, critici care se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, dar nu sunt fondate.

O primă critică formulată de recurentă vizează înlăturarea pretins nelegală a concluziilor expertului contabil, care a făcut un calcul detaliat al bazei de impunere şi al accesoriilor.

Cu privire la această critică, instanţa de recurs constată că înlăturarea concluziilor expertului a fost motivată temeinic şi corect de către prima instanţă.

Astfel, instanţa de fond în mod corect a constatat că cele două variante în care expertul a calculat obligaţiile fiscale ce fac obiectul actelor administrativ-fiscale atacate nu sunt conforme cu prevederile legale incidente.

Astfel, în mod legal instanţa de fond a constatat că, întrucât în prima variantă impozitul a fost calculat avându-se în vedere ca bază de impunere valoarea din registrul agricol, pin aceasta au fost încălcate dispoziţiilor art. 253 alin. (1) şi (3) din Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003 (în vigoare pentru perioada de referinţă), potrivit cărora „în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii”, iar „valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”. Prin urmare, valoarea de inventar nu poate fi, sub nicio formă valoarea trecută în registrul agricol, ci este valoarea la care clădirea respectivă a intrat în patrimoniul persoanei juridice, valoare care a fost avută în mod corect în vedere de către organul fiscal la stabilirea impozitului.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a apreciat că expertul a calculat greşit impozitul pentru intervalul 2010-2014 întrucât s-a raportat la valoarea rezultată din reevaluarea efectuată doar la sfârşitul anului 2014, valoare ce poate fi avută în vedere numai pentru stabilirea impozitului pentru anul 2015, aşa cum în mod corect a procedat, de altfel, organul fiscal.

O a doua critică adusă de recurentă sentinţei atacate vizează greşita apreciere a instanţei de fond asupra susţinerilor privind pretinsa includere de către organul fiscal, în valoarea impozabilă, a valorii terenurilor aferente celor două clădiri, deşi aceste terenuri trebuiau impozitate separat.

În ce priveşte această critică, instanţa de recurs apreciază că în mod corect instanţa de fond a observat că valorile impozabile avute în vedere de organul fiscal sunt cele cuprinse în declaraţiile fiscale depuse de antecesoarea reclamantei, S.C. C. S.A., valorile terenurilor fiind diferit şi distinct cuprinse în aceste declaraţii şi în evidenţele organului fiscal.

Referitor la critica recurentei în ce priveşte înlăturarea de către prima instanţă a susţinerilor sale în sensul neexercitării de către organul fiscal a rolului activ în determinarea corectă a situaţiei fiscale, Curtea constată că în mod temeinic şi legal a apreciat instanţa de fond că organul fiscal nu avea posibilitatea legală de a ignora valoarea de inventar a clădirilor, declarată de către contribuabil, şi de a avea în vedere, în schimb, valoarea acestor clădiri din registrul agricol, întrucât dacă ar fi procedat astfel se încălcau dispoziţiile art. 85 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (aplicabil perioadei de referinţă), cu modificările şi completările ulterioare. 

În ce priveşte susţinerea recurentei că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat susţinerea sa în sensul că în valoarea impozabilă avută în vedere de organul fiscal a fost avută în mod nelegal în vedere şi valoarea terenurilor aferente, Curtea constată că, aşa cum s-a reţinut deja mai sus, valorile impozabile avute în vedere de organul fiscal sunt cele cuprinse în declaraţiile fiscale depuse de antecesoarea reclamantei, S.C. C. S.A., valorile terenurilor fiind diferit şi distinct cuprinse în aceste declaraţii şi în evidenţele organului fiscal.

Prin urmare, impozitul pe clădiri a fost corect stabilit, prin raportare la valoarea de inventar a acestor clădiri, declarată de contribuabil.

În ce priveşte susţinerea recurentei că cele două clădiri nu reprezintă mijloace fixe, Curtea reţine că o imobilizare corporală constituie mijloc fix, în sensul prevederilor art. 7 pct. 16 din Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, chiar dacă au fost folosite şi doar în scopuri administrative, nefiind necesară pentru aceasta folosirea lor în producţie, livrare de bunuri sau prestare de servicii.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a înlăturat această susţinere a recurentei-reclamante.

Faţă de considerentele care preced, Curtea apreciază că criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinţei instanţei de fond sunt în totalitate nefondate, drept pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat şi va menţine sentinţa atacată, ca fiind legală.

Domenii speta