Contestație la executare. Clauze abuzive. Întoarcere executare silită.

Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 06 februarie 2020, Judecătoria Iași a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de către contestatorul M.S.F. în contradictoriu cu intimata P. S.A.R.L, a respins ca neîntemeiată cererea de întoarcere a executării silite, formulată de către contestator, şi a respins cererea contestatorului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință civilă, Judecătoria Iași a reținut că, în litigiul de faţă, contestatorul M.S.F., în calitate de împrumutat, a încheiat cu B S.A., contractul de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008 având ca obiect deschiderea de către bancă a unui cont de card în lei şi acordarea de către bancă a unui credit sub forma de limită de credit ataşată contului de card de credit deschis pe numele împrumutatului.

Potrivit art. 10.3 şi art. 10.4 din convenţia părților, contractul este valabil până la data expirării cardurilor emise posesorului, putând fi prelungit automat, în cazul în care împrumutatul nu anunţă banca în ceea ce privește renunţarea la card în termenul stabilit la punctul 7.1, cu condiţia returnării cardurilor expirate.

A reţinut instanţa că împrumutatul este obligat să notifice banca, în termen de 30 de zile calendaristice, cu privire la toată modificările intervenite în datele furnizate pentru încheierea contractului (art. 4.8.).

La data de 29.04.2015, creditul a fost declarat scadent anticipat, iar creanţa rezultată din acest contract a fost cedată către intimata P. S.A.R.L la data de 16.08.2016, anterior fuziunii prin absorbţie dintre BT S.A., în calitate de societate absorbantă, şi B S.A., în calitate de societate absorbită.

Cesiunea de creanţă intervenită a fost notificată debitorului cedat, la adresa indicată în vederea încheierii contractului de credit, procedura fiind restituită cu menţiunea „nimeni să semneze”. Totodată, s-a procedat la înscrierea cesiunii de creanţă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. 

La cererea intimatei P. S.A.R.L  a fost constituit dosarul de executare silită  din 2018 al B.E.J.A. A.C., A.L. şi T. D. P. în vederea aducerii la îndeplinire, pe calea executării silite, a obligaţiilor de plată a sumelor de bani rezultate din contractul de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008, împotriva contestatorului M.S.F.

Prin încheierea din şedinţa din camera de consiliu din 07.05.2018, Judecătoria Iaşi a încuviinţat executarea silită, în toate formele admise de lege, a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit pentru emiterea cardului în lei  din data de 23.05.2008  la cererea creditoarei P. S.A.R.L asupra patrimoniului debitorului M.S.F., în vederea recuperării creanţei în cuantum de 25.306,59 lei.

Executorul judecătoresc a stabilit cheltuieli de executare silită în cuantum total de 3.447,99 lei (TVA inclus), iar la data de 17.05.2018 a emis somaţia de plată, conform art. 732 alin.1 coroborat cu art. 668 Cod procedură civilă, comunicată contestatorului la adresa din Iaşi, Bd. I nr.24.

La aceeaşi dată (17.05.2018) au fost emise adresele de înfiinţare a popririi asupra conturilor şi veniturilor debitorului.

Cu privire la argumentele invocate de către contestator (necomunicarea dovezii privind cesiunea de creanţă, a notificării cesiunii de creanţă, lipsa dovezii calităţii de reprezentant pentru creditoare) în susţinerea nelegalităţii executării silite desfăşurate împotriva sa, instanţa a reţinut netemeinicia acestora, întrucât, astfel cum s-a reţinut mai sus, cesiunea de creanţă (a cărei dovadă a fost făcută în dosarul de executare prin depunerea acordului privind cesiunea de creanţe) a fost notificată contestatorului, în calitate de debitor cedat, la adresa indicată în contractul de credit, împrumutatul având obligaţia de a aduce la cunoştinţa instituţiei bancare orice modificare intervenită cu privire la acest aspect. Or, nu se poate reţine din probatoriul administrat că a fost îndeplinită această obligaţie.

De asemenea, instanţa a constatat că reprezentarea intimatei P S.A.R.L. de către K R S.R.L. este efectuată în conformitate cu prevederile art. 810 Cod civil (Administratorul bunurilor altuia poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate), şi nu în temeiul art. 84 alin.1 Cod procedură civilă, pentru a fi reţinută incidenţa deciziei nr. 19/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Această concluzie se întemeiază pe conţinutul mandatului încredinţat de către P. S.A.R.L mandatarei K. R. S.R.L., literele b-j, din care rezultă, în mod clar, calitatea mandatarei de administrator al creanţelor intimatei. Pentru aceleași motive, este neîntemeiat şi argumentul contestatorului care a susţinut că omisiunea de a indica datele reprezentantului P S.A.R.L. atrage lipsa calităţii de reprezentant pentru creditoare şi, implicit, nulitatea executării silite.

Instanţa a apreciat ca neîntemeiată susținerea contestatorului potrivit căreia, în urma cesiunii de creanţă, contractul de credit şi-ar fi pierdut puterea de  titlu executoriu, şi că intimata nu deţine un astfel de titlu.

Astfel, instanţa a constatat că intimata P. S.A.R.L a dobândit de la B  S.A. dreptul de creanţă izvorât din contractul de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008. În aceste condiţii, cesionara (intimata P S.A.R.L.) a devenit creditoare a debitorului (contestatorul M.S.F.), în locul cedentei (B S.A.), preluându-i toate drepturile, inclusiv dreptul de a solicita executarea silită în baza titlului executoriu, potrivit art. 1568 alin.1 din Noul Cod civil.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3/2014 de respingere ca inadmisibilă a sesizării formulate de către Tribunalul Specializat Cluj.

Susţinerea contestatorului este întemeiată, practic, pe prevederile art. 58 alin.5 (conform cărora contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe.), din O.U.G. nr. 52/2006 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, modificată prin O.U.G. nr. 52/2016, care nu sunt incidente în prezenta cauză întrucât, potrivit art. 135 alin.1 din acelaşi act normativ, prevederile art. 1-129 din prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu este incidentă în prezenta cauză.

Potrivit relaţiilor furnizate de către Banca Transilvania S.A., contractul de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008 a fost declarat scadent anticipat la data de 29.04.2015, acesta fiind momentul de la care s-a născut dreptul creditoarei de a cere executarea silită. Trebuie observat faptul că titlul executoriu este reprezentat de un contract de credit ce nu a fost încheiat pentru o perioadă determinată, existând posibilitatea prelungirii automate, afară de cazul în care împrumutatul  anunţă banca în ceea ce privește renunţarea la card în termenul stabilit la punctul 7.1, cu condiţia returnării cardurilor expirate.

Contestatorul nu a probat restituirea cardului şi anunţarea instituţiei bancare cu privire la renunţarea la card, consecinţa fiind prelungirea automată a contractului până la data declarării scadenței anticipate a acestuia.

Susţinerea contestatorului conform căreia dreptul creditoarei de a cere executarea silită se naşte de la data ultimei plăţi nu poate fi primită întrucât aceasta echivalează cu valorificarea de către debitor a unui drept (acela de a nu mai putea fi urmărit silit cu ajutorul forţei de constrângere a statului), ca urmare a unui fapt imputabil culpei sale. Or, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este şi acela potrivit căruia nimănui nu îi este permis a se prevala de propria culpă pentru a obţine recunoașterea unui drept.

Aşadar, potrivit art. 706 Cod procedură civilă în forma în vigoare la data declarării scadenţei anticipate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, termenul începând să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită (în prezenta cauză, la data de 29.04.2015). 

Instanţa a constatat că nu se poate reţine niciuna dintre cauzele de suspendare şi de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, reglementate de art. 708 alin.1 şi art. 709 alin.1 Cod procedură civilă în forma în vigoare la data declarării scadenţei. Prin urmare, având în vedere data înregistrării cererii de executare silită 23.04.2018, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită nu s-a împlinit.

Referitor la caracterul pretins abuziv al unor clauze contractuale, instanţa a constatat că debitorul nu a investit instanţa cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale, ci acest aspect a fost invocat ca motiv de nelegalitate a executării silite declanşate împotriva debitorului pentru recuperarea sumelor de bani achitate în temeiul clauzelor invocate de către contestatorul care a pus în discuție caracterul cert/incert al creanţei intimatei.

Anterior analizării caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008, instanţa a apreciat ca fiind necesară amintirea principiilor ce urmează a fi avute în vedere, astfel cum acestea se desprind din jurisprudenţa C.J.U.E. în materia protecţiei consumatorilor.

Astfel, se constată că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist, S.C. B S.A., şi consumator, contestatorul M.S.F., astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din actul normativ menţionat mai sus.

Potrivit art. 4 alin.5 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

De asemenea, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor inserate în cuprinsul contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie realizată în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe (aşa cum a arătat CJUE şi în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing).

În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 şi alin.2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãşi sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pãrţilor. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator şi 2) această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. 

Legea nr. 193/2000 prevede, însă, şi o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Legiuitorul român a urmărit eliminarea elementului discreţionar în relaţiile contractuale dintre entităţile comerciale şi persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru şi posibilitatea existenţei unor abuzuri în materie.

Trebuie avut în vedere faptul că marea majoritate a contractelor de consum - şi, deci, şi contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenţii de adeziune, unde voinţa consumatorului nu joacă niciun rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (DAE), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară / anuală a contului, de rambursare anticipată ş.a.), a penalităţilor de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditate. Nu se poate considera că societatea bancară poate fi iniţiatoarea unui apel la oferte, şi nici nu se poate prezuma existenţa - din partea acesteia - a unei invitaţii la negociere adresate consumatorilor. Prin urmare, neiniţierea unei astfel de negocieri este generată şi, fără îndoială trebuie privită, prin prisma imposibilităţii efective de prevedere a consumatorului că ar fi putut negocia acele clauze contractuale.

A mai arătat instanţa că, în concordanţă cu jurisprudenţa C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive, analizarea caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale criticate de reclamant, presupune parcurgerea următoarelor etape:  1) verificarea caracterului negociat al clauzelor contractuale (paragraful 40 din Hotărârea C.J.U.E. din cauza C 26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt,,); 2) stabilirea dacă prevederile contractuale în discuţie au reflectat o dispoziţie de drept (paragrafele 54 şi 57 din Hotărârea C.J.U.E din Cauza C 186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești SA), iar în caz de răspuns negativ, 3) dacă aceste prevederi fac parte din obiectul principal al contractului (paragraful 39 din Hotărârea C.J.U.E din Cauza C 186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești SA) şi 4) dacă sunt exprimate în mod clar şi inteligibil (paragraful 61 din Hotărârea C.J.U.E din Cauza C 186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești SA); în măsura în care se va constata că dispoziţiile contractuale criticate nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, analiza impune 5) verificarea cerinţei bunei-credinţe profesionistului şi a 6) existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (paragrafele 77 - 80  din Hotărârea C.J.U.E din Cauza C 186/16, Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești SA).

Procedând la analizarea caracterului pretins abuziv al prevederilor contractului de credit pentru emiterea cardului în lei din 23.05.2008, instanţa a constatat că debitorul-contestator a criticat următoarele clauze contractuale:

La punctul 2 din condiţiile generale (definirea termenilor utilizaţi), se arată că „depăşire limită de credit” reprezintă suma cu care limita de credit este depăşită, fiind considerată neautorizată şi scadentă şi rambursabilă imediat, fără respectarea perioadei de rambursare iniţial stabilită. De asemenea, împrumutatul va trebui să achite băncii şi o taxă de depăşire a limitei de credit. 

Art. 3.12 din contract are următorul conţinut: „Banca poate percepe următoarele tipuri de comisioane: a) comision pentru emitere card; b) comision pentru administrarea anuală card; 3) comision pentru administrare anuală card suplimentar; d) comision pentru înlocuire card; e) comision pentru înlocuire card; f) comision pentru re-editare PIN; g) comision pentru retragere de numerar de la bancomate sau ghişee (proprii sau ale altor bănci din România sau străinătate); h) comision pentru plată bunuri şi/sau servicii furnizate de comercianţi sau prestatori de servicii din România sau din străinătate; i) comision pentru editare şi transmitere extras de cont; j) comision pentru interogare sold la bancomat; k) comision pentru plată întârziată; l) comision pentru depăşire limită de credit; m) comision pentru refuz de plată nejustificat.

Art. 5.1 lit. e din contract stipulează că banca are dreptul să modifice dobânda şi orice alte taxe, comisioane, costuri menţionate în contract sau să introducă noi taxe, comisioane, costuri în funcție de evoluţia pieţei financiare şi de politica de preţuri a băncii. Anunţarea acestor modificări şi intrarea în vigoare a noilor valori se va efectua prin afişare în unităţile băncii şi prin extrasul de cont sau altă formă individuală (ex. SMS, afişare pe ecranul ATM-ului) aleasă de bancă, clientul acceptând prin prezenta orice astfel de modalitate de informare. Modificarea dobânzilor va fi afişată în unităţile băncii.

Art. 5.1 lit. h din contract are următorul conţinut: banca are dreptul să nu returneze împrumutatului taxele ocazionate de emiterea cardului de credit, în cazul în care acesta solicită la renunţarea la card.

Contestatorul a susţinut că aceste clauze nu au făcut obiectul unei negocieri între părţi, că nu sunt menţionate sumele percepute de către instituţia bancară cu titlu de comisioane şi taxe, că instituția bancară a fost de rea-credinţă, dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor fiind evident.

Astfel cum a arătat şi contestatorul clauzele criticate sunt cuprinse în condiţiile generale ale contractului, având un conţinut standard, preformulat.

În acelaşi timp, trebuie observat că, la momentul încheierii contractului, contestatorul mai avea în derulare alte 3 contracte de credit de consum, unul încheiat cu BCR, iar altele două încheiate cu S.C. B S.A. (concluzia conform căreia contestatorul era un consumator de credite, fiind familiarizat cu ofertele instituţiilor bancare, rezultă din informaţiile privitoare la situaţia financiară inserate în cuprinsul contractului criticat în prezenta cauză).

Deşi instanţa a acceptat că prevederile contractuale cuprinse la punctul 2 (referitoare la „depăşire limită de credit”), punctul 3.12 (referitoare la comisioane), punctul 5.1 lit. e (referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral taxele, comisioanele şi orice alte sume datorate de către împrumutat) şi punctul 5 lit. h (referitoare la dreptul băncii de a nu returna taxele ocazionate de emiterea cardului de credit, în cazul în care împrumutatul solicită renunţarea la card) pot fi apreciate, în abstract, ca având caracter abuziv întrucât nu sunt indicate sumele datorate de către împrumutat cu titlu de taxe, comisioane sau alte costuri, nu menţionează în mod clar formula de calcul al acestor sume, astfel încât să aibă, pentru consumator, un caracter accesibil şi previzibil, nu se poate, însă, reţine din probatoriul administrat că instituţia bancară contractantă a stabilit în sarcina împrumutatului, în mod unilateral, obligaţia de a plăti sume de bani cu acest titlu.

Punctul 2 cuprinde definiţii cu caracter general date unor termeni utilizaţi în contractele de credit, iar modul de redactare a clauzei cuprinse la punctul 3.12 denotă caracterul facultativ al dreptului băncii de a percepe anumite sume de bani cu titlu de comisioane, însă, în măsura în care urmau să fie percepute, obligaţiile de plată a sumelor respective precum şi modul lor de calcul trebuiau inserate şi în condiţiile speciale ale contractului.

Contestatorul nu a probat, astfel cum impun prevederile art. 10 alin.1 şi art. 249 Cod procedură civilă, că a plătit sume de bani cu titlu de taxe, comisioane sau orice alte costuri, astfel cum acestea sunt denumite în clauzele criticate ca fiind abuzive, că aceste sume de bani ar fi fost transmise de către S.C. B S.A. către intimata P S.A.R.L. sau că ar fi fost percepute în timpul executării silite astfel încât să se nască în patrimoniul intimatei cesionare obligaţia de restituire.

În aceste condiţii, apreciind că inserarea clauzelor criticate de către contestator a avut un caracter general (fiind cuprinse în condiţiile generale ale contractului), însă nu au fost puse în aplicare şi că nu au produs consecinţe asupra obligaţiilor de plată asumate de către împrumutat, instanţa a apreciat ca neîntemeiată argumentarea contestatorului referitoare la clauzele pretins abuzive şi, implicit, cererea acestuia de restituire a sumelor de bani achitate în temeiul acestor prevederi contractuale şi întoarcerea executării silite.

De altfel, instanţa constată, din modul general de argumentare a caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale, că debitorul a susţinut că sumele de bani reprezentând comisioane au fost percepute lunar, însă comisioanele enumerate la punctul 3.12 privesc operaţiuni concrete, cum ar fi emiterea sau reînnoirea unui card, iar sumele de bani  ce puteau fi percepute cu acest titlu nu erau în măsură a produce consecinţe lunare asupra ratei de credit.

În aceste condiţii, instanţa, având în vedere probatoriul administrat la solicitarea ambelor părţi, a apreciat că intimata a solicitat executarea silită a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, cu respectarea cerinţelor art. 663 alin.2 – alin.4 Cod procedură civilă, contestaţia la executare şi cererea de întoarcere a executării silite, promovate de către contestator fiind neîntemeiate şi respinse ca atare.

Domenii speta

Spete similare