Plângere contravenţională

Pentru soluţionarea cererilor de încuviinţare a ex. silite a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în spaţiul U.E., competenţa materială  aparţine judecătoriei şi nu  tribunalului.

(î.c. nr. 148/30.07.2019, pronunţată  de Tribunalul Arad în dosar nr. ...

Prin s.c. nr. .. pronunţată  de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. … a fost  emis regulatorul de competenţă aferent)

Starea de fapt :

Obiectul cererii cu care a fost investit Tribunalul Arad, prin declinare de competenţă de la Judecătoria Arad, îl constituie încuviinţarea executării silite de către B.E.J…. a titlului executoriu constituit din s.c. .. emisă de …, Italia, certificată în baza Regulamentului UE nr. 1215/2012.

Judecătoria Arad şi-a declinat competenţa în considerarea disp. art.  1103, al. 1 C.pr.civ., potrivit cărora, hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.

 Dispoziţiile legale incidente în cauză :

Potrivit art. 148 din Constituţia României :

„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene”.

Potrivit art. 288, al. 1 şi 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (T.F.U.E.  - versiunea consolidată publicată în J.O. nr. C326/47 din 26.10.2012) :

„Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.

Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.”

La data de 10.01.2015 a intrat în vigoare Regulamentul U.E. nr. 1215/2012 8J.O. L 351/20.12.2012), care a înlocuit astfel Regulamentul UE nr. 44/2001 (J.O.  L12/16.01.2001), conform art. 66 :

„(1) Prezentul regulament se aplică numai acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate la 10 ianuarie 2015 sau după această dată.

(2) Fără a aduce atingere articolului 80, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial şi tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10 ianuarie 2015 şi care intră în domeniul de aplicare al regulamentului respectiv”.

Principala diferenţă relevantă în speţă dintre cele două regulamente o constituie eliminarea procedurii de exequator pentru acţiunile judiciare începute din 10.01.2015, conform art. 39  din Regulamentul UE nr. 1215/2012, potrivit cărora :

„O hotărâre pronunţată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviinţare a executării”

şi în acord cu  disp. art. 41, al.1 din acelaşi  regulament :

„Sub rezerva dispoziţiilor prezentei secţiuni, procedura de executare a hotărârilor pronunţate într-un alt stat membru este reglementată de legislaţia statului membru solicitat. O hotărâre pronunţată într-un stat membru care este executorie în statul membru solicitat este executată în aceleaşi condiţii ca o hotărâre pronunţată în statul membru solicitat”.

Potrivit art. 651, al. 1 şi 3 C.pr.civ. :

„(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe”.

Potrivit art. I. ind. 4 din O.U.G. nr. 119/2006, introdus prin Legea nr. 206/2016 :

„Art. I ind. 4 :

În vederea aplicării Regulamentului (UE) nr. 1.215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, denumit în continuare Regulamentul nr. 1.215/2012, se stabilesc următoarele reguli:

Art. 1

Cererile de refuz al recunoaşterii, cererile de constatare a absenţei motivelor de refuz al recunoaşterii, precum şi cererile de refuz al încuviinţării executării pe teritoriul României a hotărârilor pronunţate, tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate şi actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial în materie civilă şi comercială, într-un alt stat membru al Uniunii Europene, formulate potrivit prevederilor Regulamentului nr. 1.215/2012, sunt de competenţa tribunalului.

Art. 2

(1) Cererile introduse în temeiul dispoziţiilor art. 54 din Regulamentul nr. 1.215/2012, privitoare la adaptarea măsurii sau ordinului dispus prin hotărârile pronunţate, tranzacţiile judiciare aprobate sau încheiate şi actele autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial într-un alt stat membru al Uniunii Europene pot fi formulate, pe cale incidentală, în cauzele având ca obiect refuzul recunoaşterii, constatarea absenţei motivelor de refuz al recunoaşterii sau refuzul executării, ori pe cale principală.

(2) Cererile privitoare la adaptarea măsurii sau ordinului, dispus prin hotărârile pronunţate, tranzacţiile judiciare aprobate sau încheiate şi actele autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial într-un alt stat membru al Uniunii Europene, introduse pe cale principală, sunt de competenţa tribunalului.

Art. 3

(1) În cazul hotărârilor judecătoreşti, inclusiv al tranzacţiilor judiciare, pronunţate, respectiv aprobate sau încheiate în România, care urmează a fi puse în executare într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a emite, potrivit art. 53 sau, după caz, art. 60 din Regulamentul nr. 1.215/2012, certificatul prevăzut în anexa I sau, după caz, în anexa II din acelaşi regulament aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se invocă sau a cărei executare se solicită.

(2) În cazul actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial în România care urmează a fi puse în executare într-un alt stat membru al Uniunii Europene, competenţa de a emite, potrivit art. 60 din Regulamentul nr. 1.215/2012, certificatul prevăzut în anexa II din acelaşi regulament aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află emitentul actului”.

Aprecierile în drept ale instanţei :

Din cuprinsul dispoziţiilor legale redate anterior, se reţine că, în urma eliminării la nivelul U.E. a procedurii de exequator (procedură care a fost reglementată pentru hotărârile pronunţate în spaţiul U.E. prin art. 38  din Regulamentul UE nr. 44/2001 şi care este în continuare reglementată pentru hotărârile pronunţate în afara spaţiului U.E. prin art. 1103, al. 1 C.pr.civ.),  o hotărâre judecătorească pronunţată în spaţiul U.E. într-un litigiu început la data de 10.01.2015 sau ulterior acestei date se execută pe teritoriul României urmând aceeaşi procedură prevăzută  de legislaţia internă  pentru executarea unei hotărâri naţionale, aceasta fiind de drept recunoscută şi considerată ca fiind executorie în baza certificatului emis conform modelului prevăzut de anexa 1 din Regulament, fapt ce implică  respectarea aceleiaşi proceduri şi a competenţelor deja stabilite de legislaţia naţională.

Rezultă  astfel că şi pentru s.c. … emisă de …, Italia, certificată în baza Regulamentului UE nr. 1215/2012, trebuie să se urmeze procedura de încuviinţare a executării silite reglementate de legea naţională şi care stabileşte competenţa de soluţionare a cererii în favoarea judecătoriei (în acest sens a se vedea : G. Boroi – Drept procesual civil, ediţia a 4-a, an 2017, pag. 1079-1080, respectiv Nicolae Horia Tiţ – „Instanţa competentă să  soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite. Verificarea competenţei”, publicat în revista Universul Juridic nr. 7/2018 şi disponibil pe portalul lege5.ro).

Este adevărat  că disp. art. I ind. 4, art. 1 din O.U.G. nr. 119/2006, includ în competenţa materială a Tribunalului soluţionarea cererilor de refuz al încuviinţării executării pe teritoriul României a hotărârilor pronunţate în spaţiul U.E., însă  această competenţă  specială nu trebuie raportată la procedura din legislaţia naţională ci la procedura specială prevăzută  de Regulamentul nr. 1215/2012 în art. 46-51, sens în care reţinem că, potrivit art. 46 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existenţa unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45, ceea ce înseamnă că această procedură dată expres în competenţa Tribunalului este declanşată la cererea debitorului, împrejurare de natură a justifica caracterul restrictiv al interpretării art. I ind. 4, art. 1 din O.U.G. nr. 119/2006, în sensul că acesta nu  este incident şi pentru  cererea de încuviinţare a executării silite formulată  de creditor  şi adresată executorului judecătoresc.

De altfel, această inadvertenţă de ordin legislativ constând în desemnarea de către România a instanţei prevăzute la art. 75 din Regulamentul UE nr. 1215/2012 ca fiind tribunalul în condiţiile în care instanţa de executare în legislaţia naţională este judecătoria, a fost deja semnalată în doctrină (G. Boroi, idem – pag. 1081, nota de subsol nr. 1), ea având drept cauză multiplele modificări succesive de ordin legislativ cu privire la stabilirea sau nu a unei competenţe în sarcina instanţei de executare în ceea ce priveşte procedura de încuviinţare a executării silite (forma iniţială a C.pr.civ., L. nr. 134/2010, nu  reglementa procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţă, apoi a fost  pronunţată  Decizia C.C.R. nr. 895/2015, în urma căreia a fost modificat C.pr.civ. prin O.U.G. nr. 1/2016, reintroducându-se în procedura execuţională încuviinţarea executării silite de către instanţă, cu precizarea că şi după aceasta s-au  mai  adus modificări în ceea ce priveşte procedura încuviinţării executării silite de către instanţa de judecată prin Legea nr. 17/2017, respectiv prin Legea nr. 310/2018).

Pe cale de consecinţă, urmează a se declina competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Arad, care  este instanţa de executare .

Se va constata ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Arad şi Tribunalul Arad.

Urmează a fi sesizată Curtea de Apel Timişoara în vederea emiterii regulatorului de competenţă conform art. 133-135 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare