Plângere contravenţională

Cuprins pe materii: 

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă  nr. 569/03.10.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11.05.2018, sub nr. 762..../2018,  petenta C.N. P. R. SA .în contradictoriu cu intimatul I. P. J G., a formulat plângere contravenţională împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei seria PGLY nr. 00.....2 din 22.04.2018, solicitând instanţei anularea acestuia, exonerarea de la plata amenzii de 2000 lei, iar în subsidiar înlocuirea amenzii contravenţionale cu sancţiunea avertismentului.  Totodată, petentul a invocat excepţia nulităţii procesului verbal şi excepţia prematurităţii aplicării amenzii.

Petentul a invocat excepţia nulităţii procesului verbal seria PGLY nr. 003...... din 22.04.2018 prin raportare la prevederile art. 16 alin. 1,6 şi 7, ale art. 17, art. 19 alin. 1 şi 2 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, dar şi excepţia prematurităţii aplicării amenzii raportat la termenul de 01.07.2018 acordat prin H.G. nr.437/2017 privind prorogarea termenului prevăzut la art.7 alin.1 din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor conform prevederilor art. 7 alin. 1 modificat prin H.G. nr. 1017/11.12.2013, HG nr. 361/2014, HG nr. 877/15.10.2014 şi HG nr. 1002/23.12.2015.

În motivarea în fapt a plângerii, pe fondul cauzei, în sinteză, petenta arată că fapta nu există, subunitatea poştală verificată are mijloacele suficiente de asigurare a pazei, fapta a fost aplicată prematur fără respectarea termenului acordat de legiuitor, fapta nu a fost individualizată în funcţie de importanţa valorilor umane şi materiale şi a nivelului de risc evaluat, agentul constatator a încălcat normele legislative care stau la baza întocmirii procesului verbal de contravenţie, şi că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţie.

În drept, plângerea a fost motivată pe dispoziţiile Legii nr. 333/2003, HG nr. 301/2012, HG nr. 361/2014, OG nr. 2/2001. 

Petenta  a solicitat judecata cauzei și în lipsă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea plângerii contravenţionale formulate.

În motivare, intimatul arată că prevederile art. 16 din O.G. nr. 2/2001 reglementează nulităţi virtuale şi relative care pot atrage nulitatea procesului verbal doar în măsura în care petenta face dovada că a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Petenta consideră că nu s-au respectat prevederile H.G. nr. 877/2014 (termenul de 01.07.2018 acordat prin H.G. nr.437/2017 privind prorogarea termenului prevăzut la art.7 alin.1 din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor) prin care s-a avut în vedere doar prorogarea termenului privind întocmirea analizelor de risc la securitatea fizică şi nu cerinţele stabilite în normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 301/2012 în art. 7 alin. 1 ,, modul de funcţionare a unităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003, republicată, a societăţilor specializate de pază şi protecţie şi a celor care desfăşoară activităţi de proiectare, producere, instalare şi întreţinere a sistemelor de alarmare împotriva efracţiei, licenţiate până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, precum şi a dispeceratelor de monitorizare a sistemelor de alarmare, înfiinţate până la aceeaşi dată, trebuie să fie potrivit cerinţelor stabilite în normele metodologice aprobate prin prezenta hotărâre,,.

Totodată, pornind de la definiţia legală prevăzută de art.1 din O.G. nr.2/2001, petenta precizează că lipseşte vinovăţia ca element constitutiv, în absenţa căruia nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de lege.

În aceste condiţii intimatul arată că subzistă obligaţia fiecărei unităţi de a-şi asigura paza bunurilor conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Acțiunea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei conform art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În cauză, a fost administrată proba cu înscrisurile aflate la dosar.

Potrivit art. 248 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe noi, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii procesului verbal seria PGLY nr. 019043 din 02.05.2017 prin raportare la prevederile art. 16 alin. 1,6 şi 7, ale art. 17, art. 19 alin. 1 şi 2 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,, invocată de petentă, instanţa urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Motivele invocate de petentă prin raportare la prevederile art. 16 alin. 1,6 şi 7, art. 19 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, sunt nulităţi virtuale şi relative, şi ar putea să atragă nulitatea procesului-verbal doar în măsura în care petentul ar face dovada că prin aceste lipsuri a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal, dar în cauza de faţă nu s-a făcut o astfel de dovadă.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii aplicării amenzii raportat la termenul de 01.01.2015 acordat prin H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 conform prevederilor art. 7 alin. 1 modificat prin H.G. nr. 1017/11.12.2013, H.G. nr. 361/2014, H.G. nr. 877/15.10.2014 şi H.G. nr. 1002/23.12.2015 în vederea conformării la noile condiţii de asigurare a pazei şi securităţii ţinând cont de faptul că acest termen a fost prelungit până la data de 01.07.2018, prin H.G. nr.437/2017 privind prorogarea termenului prevăzut la art.7 alin.1 din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, instanţa urmează să o respingă, motivat de faptul că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale cu nerespectarea dispoziţiei legale care reglementează un termen până la care petentul trebuie să-şi îndeplinească anumite obligaţii constituie apărare de fond.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin procesul-verbal de contravenţie seria PGLY nr. 0035......din 22.04.2018, petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 2000 lei pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 3 pct. 1 şi art. 13 din Anexa nr. 1 din HG nr. 301/2012.

Potrivit celor consemnate în procesul-verbal contestat, la data de 22.04.2018 în urma controlului efectuat s-a constatat că O. P. M nu are asigurate cerinţele minime de securitate, respectiv sistemul de alarmă nu este funcţional, nu este montat sistem de televiziune cu circuit închis, nu există pază fizică permanentă.

În drept, potrivit art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, procesul-verbal de contravenţie este supus controlului de legalitate şi temeinicie al instanţei.

Sub aspectul legalităţii, analizând modul de întocmire a procesului-verbal seria PGLY nr. 003..... din 22.04.2018, instanţa constată că acesta respectă dispoziţiile imperative ale legii, nefiind incidentă niciuna dintre cauzele de nulitate absolută prevăzute de art. 17 din OG nr. 2/2001. Procesul-verbal de contravenţie conţine menţiunile privitoare la numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârşite, data comiterii acesteia şi semnătura agentului constatator.

Potrivit  art. 13  din H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor: ,,(1) Măsurile de securitate destinate unităţilor poştale trebuie să fie conforme cu prezentele cerinţe minimale de securitate; (2) Subsistemul de detecţie a efracţiei trebuie să protejeze căile de acces în unitate şi spaţiile cu valori şi semnalează stările de pericol în zonele de lucru cu clienţii şi în spaţiile de depozitare a valorilor; (3) Subsistemul de control al accesului trebuie să asigure restricţionarea accesului neautorizat cel puţin în spaţiile de depozitare a valorilor şi, după caz, în cele de manipulare; (4) La unităţile din localităţile urbane trebuie să se asigure preluarea imaginilor din zona clienţilor şi a seifului prin subsistemul de televiziune cu circuit închis, precum şi stocarea imaginilor pe o perioadă de 20 de zile. Imaginile înregistrate vor avea calitatea necesară recunoaşterii persoanelor din spaţiul clienţilor; (5) În situaţia în care obiectivele din această categorie nu au pază fizică permanentă, sistemul de alarmare împotriva efracţiei se conectează la un dispecerat de monitorizare a alarmelor şi intervenţie; (6) Valorile monetare sau de altă natură se depozitează în seifuri, case de bani sau dulapuri de securitate certificate, cu clasă de rezistenţă la efracţie determinată, ancorate conform cerinţelor producătorului, după caz; (7) Ghişeele pentru operaţiuni cu numerar se dotează cu seifuri/dulapuri de casierie cu temporizare, programate conform precizărilor prevăzute la art. 6 alin. (4), cu excepţia celor din mediul rural.,,

Conform art. 3 pct. 1 din H.G.  nr. 301 din 11 aprilie 2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor constituie contravenţie nerespectarea măsurilor minimale de securitate prevăzute la art. 2 alin. (2) din anexă şi se sancţionează conform art. 4 alin. 1 lit. b cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei.

Sub aspectul temeiniciei, instanţa reţine că, deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, din economia textului art. 34 rezultă că procesul-verbal de contravenţie face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară.

Procesul verbal întocmit de agentul intimatei se bucură de prezumţia de legalitate şi temeinicie, fiind un act autentic în sensul art. 269, art. 279 Cod procedură civilă.

 La rândul său, petenta nu a dovedit o altă situaţie de fapt. Conform articolului unic din Hotărârea Guvernului nr. 877/2014, termenul prevăzut la art. 7 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 17 mai 2012, cu modificările ulterioare, privind obligaţia elaborării analizei de risc la securitate fizică de către unităţile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată, înfiinţate până la data de 16 iunie 2012, se prorogă până la data de 1 ianuarie 2016, iar ulterior până la data de 01.07.2018 conform H.G. nr. 437/2017.

Prin urmare prorogarea termenului vizează numai executarea obligaţiei realizării analizei de risc la securitatea fizică de către unităţile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003, nu şi executarea obligaţiei de a asigura cerinţele minimale de securitate, cerinţe care trebuie realizate de unităţile mai sus menţionate începând cu data de 01.01.2015.

Această situaţie reiese din redactarea art. 2 alin. 1 din Anexa I a H.G. 301/2012, dispoziţie legală care stabileşte că „În vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Lege, unităţile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Lege, denumite în continuare unităţi indiferent de natura capitalului social, forma de organizare ori asociere, modul de deţinere a bunurilor ori valorilor, trebuie să adopte măsuri de securitate în formele prevăzute de Lege, completate cu măsuri procedurale”.

Potrivit alin 3 din acelaşi art. 2, doar măsurile de securitate prevăzute la alin. 1 se realizează în conformitate cu analiza de risc efectuată de unitate (analiză care trebuie elaborată cel târziu până la data de 01.07.2018 în vederea identificării vulnerabilităţilor şi a riscurilor, a determinării nivelului de expunere la producerea unor incidente de securitate fizică şi în vederea indicării măsurile de protecţie necesare obiectivului analizat, potrivit alin. 5 din art. 2 din Anexa I a H.G. 301/2002), nu şi cerinţele minimale de securitate.

Prin urmare obligaţia de a asigura măsurile minimale de securitate prevăzute la art. 2 alin. (2) din anexă a luat naştere la data de 01.01.2015 şi se impune a fi respectată, neîndeplinirea acesteia, constituind contravenţie, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 1 din H.G. nr. 301/2012,  sancţionată potrivit 4 alin. 1 lit. b din H.G. 301/2012 cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei, sancţiunea amenzii putând fi aplicată şi persoanei juridice, potrivit alin. 2 al art. 4 din H.G. 301/2012.

Cu toate că s-a susţinut în petitul cererii că la momentul constatării contravenţiei avea mijloace suficiente de asigurare a pazei, petenta nu a făcut dovada prin probe în baza principiului disponibilităţii.

Cum în situaţia dată, O P  M , la data de 10.04.2018, nu dispune de sistem de alarmare funcţional împotriva efracţiei şi nu dispune de pază umană permanentă (nefiind astfel realizată cerinţa minimală de securitate prev. de  alin. 4 şi 5 al art. 13 din Anexa 1 H.G. 301/2012), se apreciază că procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională este legal şi temeinic întocmit, petenta nefăcând dovada unei situaţii de fapt contrare celei reţinute prin procesul verbal contestat, deşi sarcina probei în această situaţie îi aparţine. De altfel, este de reţinut că prin plângerea formulată, petenta nu neagă, în esenţă, realitatea constatărilor organului de control.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku c. Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei, paragraf 113, 23 iulie 2002).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni c. Franţei, hotărârea din 7 septembrie 1999 ).

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, cauza Neaţă c. României, decizie de inadmisibilitate din 18 noiembrie 2008 ).

În consecinţă, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada contrară celor reţinute prin procesul verbal contestat, cele susţinute în plângerea formulată nu pot duce la exonerarea de răspundere a petentei .

În concluzie, pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge plângerea, ca neîntemeiată.

3. hotărâre care sa tina loc de act autentic

Cuprins pe materii: 

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă  nr. 762/21.12.2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei T  B , judeţul G  sub număr unic de dosar 2154... /2014 la data de 22.12.2014, reclamantul M  M  a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul I  I , pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare în formă autentică cu privire la imobilul în suprafaţă de 2.700 mp situat în intravilanul satului S , com. F , jud. G .

În motivare, în fapt reclamantul a arătat că prin două antecontracte de vânzare-cumpărare, a convenit cu numitul I  I , vânzarea şi respectiv cumpărarea terenului în suprafaţă de 2.500 mp, respectiv 200 mp.

Având în vedere că încheierea în formă autentică a contractului de vânzare cumpărare nu a avut loc, reclamantul solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de contract de vânzare cumpărare în formă autentică.

Reclamantul arată că pârâtul este proprietarul imobilelor.

În drept,  reclamantul îşi motivează cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1179 Cod civil

Cererea a fost legal timbrată, cu taxă de timbru stabilită de instanţa de judecată în valoare de 36 lei conform chitanţei din 12.01.2015 conform art. 11 din OUG nr. 80/2013.

În dovedirea cererii, reclamantul solicită proba cu acte, depunând înscrisuri.

Pârâtul I  I  nu a depus întâmpinare.

La data de 01.07.2015 reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată şi precizează că a cumpărat suprafaţa de 825 mp.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul a arătat că prin două antecontracte de vânzare-cumpărare, a convenit cu numitul I  I , vânzarea şi respectiv cumpărarea terenului în suprafaţă de 2.500 mp, respectiv 200 mp.

Reclamantul arată că promitentul vânzător a devenit proprietarul acestui imobil conform titlului de proprietate nr. nr. ........21/1993 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor G .

Preţul vânzării a fost stabilit de părţi în antecontract ca fiind de 450 lei.

Ulterior încheierii antecontractelor mai sus menţionate, nu s-a putut perfecta contractul de vânzare-cumpărare privind terenul în cauză.

La dosarul cauzei s-au depus de către reclamant înscrisuri.

Părţile au semnat două antecontracte de vânzare cumpărare, şi în caz de neexecutare a obligaţiei asumate, răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură a obligaţiei de a face se asigură prin acţiunea personală având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, creditorul având dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei.

Având în vedere data încheierii Promisiunii Bilaterale de Vânzare – Cumpărare, respectiv data de 30.05.2002 şi 02.06.2002, precum şi prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, care arată că „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”, instanţa apreciază că are aplicabilitate în cauză Codul Civil (1864).

Astfel, art. 1073 din Codul civil de la 1864 stabileşte, în materia obligaţiilor civile, principiul executării în natură a obligaţiilor, iar art. 1020-1021 din Codul civil de la 1864, care reglementează rezoluţiunea contractelor sinalagmatice, prevăd că numai partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea de a solicita executarea în natură a obligaţiei sau de a solicita rezoluţiunea convenţiei.

De asemenea, în art. 1077 din Codul civil de la 1864 se prevede că în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a face, creditorul poate să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului.

Posibilitatea pronunţării unei astfel de hotărâri a fost reglementată şi legal, odată cu adoptarea Legii nr. 247/2005, la art. 5 din Titlul X (în vigoare la data semnării de către părţi a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare) prevăzându-se că, în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract.

Verificând titlul de proprietate nr. 48......-21/01.09.1993 instanţa observă că acesta a fost emis pe numele autorului I  I , pârâtul fiind trecut în calitate de moştenitor alături de numita C  A .

Întrucât suprafeţele de teren promise spre vânzare nu pot fi identificate prin măsurare, ele reprezentând, faţă de istoricul imobilului, doar cote ideale şi abstracte, există o dublă imposibilitate de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare: o dată, deoarece identificarea suprafeţelor de teren cumpărate de promitenţii-vânzători pentru care aceştia deţin titlu nu se poate face, suprafeţele fiind în indiviziune, reprezentând doar o cotă parte ideală şi abstractă din întregul teren, iar a doua oară, deoarece promitentul-vânzător nu este unicul titular al dreptului de proprietate asupra suprafeţelor promise spre vânzare.

Având în vedere cele de mai sus, instanţa va respinge acţiunea formulată de reclamantul M  M , în contradictoriu cu pârâtul I .

Totodată, instanţa reţine că suprafaţa indicată în cerere depăşeşte suprafaţa totală pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate, că suprafeţele nu sunt delimitate şi identificate, astfel încât se consideră că o parte din această suprafaţă este situată în extravilan.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 17/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 178/12.03.2014, înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.

Procedura referitoare la respectarea şi exercitarea dreptului de preemţiune, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun, cuprinse în art. 1730 C.civ., este descrisă de art. 6 – art. 8 din legea nr. 17/2014.

Potrivit art. 9 din actul normativ menţionat, avizul final necesar încheierii contractului de vânzare în formă autentică de către notarul public sau pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare se emite de către structurile teritoriale pentru terenurile cu suprafaţa de până la 30 de hectare inclusiv, iar pentru terenurile cu suprafaţa de peste 30 de hectare, de către structura centrală.

În sensul art. 5 alin. 1 din Legea nr. 17/2014, în toate cazurile în care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, acţiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale legislaţiei în materie, precum şi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 3, 4 şi 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară.

Actul normativ menţionat este de imediată aplicare şi vizează şi situaţia din speţa de faţă, referitoare la un teren situat în extravilanul comunei F , pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic fiind inadmisibilă fără îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 3, 4 şi 9 din lege.

Or, potrivit susţinerilor reclamantului şi conform certificatului nr. 1132/09.01.2015, emis de OCPI Galaţi, imobilul ce face obiectul cauzei, nu este înscris în cartea funciară, nefiind îndeplinită, astfel, una dintre condiţiile de admisibilitate impuse de art. 5 din legea nr. 17/2014. Mai mult, reclamantul nu a prezentat avizul final necesar pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare, care să ateste respectarea dreptului de preemţiune recunoscut, prin lege, coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului.

Este adevărat că, potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 17/2014, prevederile prezentei legi nu se aplică antecontractelor şi pactelor de opţiune care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia.

Este de remarcat, însă, că, prin Decizia nr. 755/2014 , publicată în Monitorul Oficial nr. 101/ 09.02.2015,  Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 referitoare la exceptarea de la aplicarea Legii nr. 17/2014 a antecontractelor autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia sunt neconstituţionale.

A reţinut Curtea că „având în vedere că situațiile juridice în care se află părțile antecontractului de vânzare încheiat în formă autentică, cât și ale celui neautentificat nu diferă în esență, nu poate fi justificată nici aplicarea, în privința acestora, a unui tratamentul juridic diferit. Valorizarea diferențiată a antecontractelor de vânzare, respectiv în funcție de criteriul formei încheierii actului, are drept consecință consacrarea unui tratament juridic diferit între persoane care au încheiat antecontracte de vânzare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, aspect în legătură cu care Curtea urmează a analiza dacă se întemeiază pe un criteriu obiectiv și rațional”.

De asemenea, examinând textul legal criticat raportat la dispozițiile art. 16 alin.(1) coroborate cu cele ale art. 44 alin. (2) din Constituție, Curtea a constatat că „ însuși criteriul care a stat la baza aplicării unui tratament juridic diferențiat, respectiv forma încheierii antecontractului, este unul subiectiv și aleatoriu, criteriu care conferă, astfel, beneficiarului său un veritabil privilegiu în valorificarea dreptului său de creanță.”

Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

În consecinţă, din momentul publicării deciziei invocate în Monitorul Oficial al României la data de 09.02.2015, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, respectiv dispoziţiile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 17/2014, nu mai pot produce efecte juridice, în lipsa unor demersuri legislative ale Parlamentului sau ale Guvernului de a pune în acord norme invalidată cu dispoziţiile constituţionale. Efectele constau în aceea că dispoziţiile Legii nr. 17/2014, inclusiv dispoziţiile art. 5, se aplică de îndată, indiferent de forma în care a fost încheiat antecontractul de vânzare – cumpărare.

Astfel, Curtea a reţinut că „instanța de judecată învestită în temeiul art.1.169 din Codul civil trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor de validitate la data pronunțării hotărârii care ține loc de contract de vânzare, reprezentate, în speță, de normele legale referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune, în vigoare la data pronunțării hotărârii judecătorești. Așadar, îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea contractului de vânzare, respectiv pentru pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de contract, nu poate fi raportată la un moment anterior, reprezentat de acela al încheierii antecontractului de vânzare, având în vedere că acesta din urmă nu este translativ de proprietate, ci la momentul realizării transferului dreptului de proprietate, moment care este supus legii în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum.” (par. 20). Or, momentul eventual al  realizării transferului dreptului de proprietate este momentul la care hotărârea judecătorească ce ar ţine loc de act autentic ar rămâne definitivă.

De asemenea, s-a reţinut că „aplicarea prevederilor legale criticate, respectiv a celor referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune, în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, ci este în concordanță cu principiul activității legii, potrivit căruia orice act normativ acționează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice născute după acest moment. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.729 din 12 august 2004)”.

Totodată, instanța reţine că, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 223/13.03.2012), deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unui text normativ se aplică cauzelor pendinte la momentul publicării acestora, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile

Mai mult, potrivit Deciziei nr. 12/2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, ale cărei argumente sunt aplicabile prin analogie şi în prezenta cauză, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale de declararea a neconstituţionalităţii unor texte normative, acestea  şi-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional in Monitorul Oficial.

Aşa cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.

Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou in ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză in mod categoric.

Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia), că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.

Din punctul de vedere al dreptului intern, judecata nu se poate întemeia pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională.

În consecinţă, constatând, că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate impuse de art. 5 din Legea nr. 17/2014, instanța apreciază că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată.

Domenii speta

Spete similare