Cerere suspendare executare act administrativ privind desfiinþarea pe cale administrativã a unei construcþii executatã fãrã autorizaþie pe domeniul public - art. 14 din Legea nr. 554/2004. Admitere

Prin cererea înregistratǎ pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de ZZ.LL.2018 sub nr. .../.../..., reclamanta A SRL, cu sediul în ..., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL COMUNEI B, cu sediul în ... şi cu PRIMĂRIA COMUNEI B, cu sediul în ..., să dispună suspendarea executării Dispoziţiei nr. .../2018 din ZZ.LL.2018 privind desfiinţarea pe cale administrativă a construcţiilor executate fără autorizaţie pe domeniul public al Comunei B, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

În motivarea cererii promovate, s-a evidenţiat de către reclamantă, în esenţă, că actul administrativ emis se referă la construcţiile proprietatea unei alte societăţi decât cea vizată, fiind încălcat, aşadar, dreptul său de proprietate şi, de asemenea, s-a indicat că, de fapt, construcţiile sunt anterioare obţinerii statutului de domeniu public pentru teren, fiind cumpărate întocmai cum se găsesc la faţa locului, astfel că sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru suspendare. 

În drept, s-au invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea cererii, s-au anexat înscrisuri ( f. 11 - 37 ) şi s-a solicitat administrarea probei testimoniale, cea constând în planşele foto ( f. 38 - 59 ) şi înregistrarea.

Pârâta PRIMĂRIA COMUNEI B a formulat, la ZZ.LL.2018, întâmpinare ( f. 68 - 70 ), prin care a solicitat respingerea cererii, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei procesuale, s-a învederat că măsura a fost adoptată în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, gardul fiind desfiinţat doar după ce s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, iar cel edificat fără autorizaţie nu se găseşte pe terenul cumpărat de societatea reclamantă, ci pe domeniul public.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 din C. proc. civ. şi ale art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

În probaţiune, s-au ataşat înscrisuri ( f. 71 - 99 ).

În temeiul art. 255 alin. (1) raportat la art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, respectiv cea constând în planşele foto. 

Analizând cererea astfel formulată, tribunalul reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din cuprinsul Dispoziţiei nr. .../2018 din ZZ.LL.2018 ( f. 71 ), s-a dispus, de către Primarul Comunei B, desfiinţarea de îndată, pe cale administrativă, a construcţiilor edificate în afara limitei de proprietate a SC C SA, amplasate pe terenul aparţinând domeniului public al Comunei B, respectiv desfiinţarea tuturor construcţiilor care depăşesc limita de proprietate a titularului, trecând şi pe proprietăţile învecinate, cheltuiala ocazionată de procedura ce va fi efectuată rămânând a fi suportată de proprietarul somat, care nu s-a conformat dispoziţiilor de remediere a situaţiei create din culpa sa, temeiul de drept al actului administrativ fiind reprezentat de prevederile art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 50/1991, ale art. 62 din Ordinul nr. 839/2009 şi ale art. 61 alin. (1) şi (2) şi 68 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. În acelaşi context, este de relevat că, după cum se deduce din procesul verbal nr. … din ZZ.LL.2018, încheiat de către Comisia pentru urmărirea disciplinei în construcţii ( f. 72 ), în urma deplasării la imobilul situat în …, s-a constatat că, la adresa menţionată, a fost încălcată Legea nr. 50/1991, conform art. 33, de către proprietar, domnul D.

Pe de altă parte, trebuie notat că, potrivit extraselor pentru informare ataşate, Comuna B deţine dreptul de proprietate asupra terenului neîmprejmuit de 2876 mp din B, înscris în CF nr. 104676 B, nr. cad. 104676, ce constituie domeniul său privat ( f. 77 - 78 ), precum şi dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 639 mp teren neîmprejmuit, amplasată în B,  înscrisă în CF nr. 104677 B, nr. cad. 104677, ce reprezintă domeniu public, având categoria de folosinţă drum ( f. 79 - 81 ), însă nu mai puţin reală este împrejurarea că, raportat la extrasul pentru informare anexat cererii ( f. 29 - 31 ), societatea A SRL deţine proprietatea asupra terenului de 14930 mp din B, str. …, având categoria de folosinţă curţi construcţii, înscris în CF nr. 101384 B (nr. CF vechi 57304 … ), nr. top. 7154/4 …, nr. cad. 101384. 

Potrivit art. 400 din C. proc. civ., Dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor, aşadar, din reglementarea redată se deduce că, într-adevăr, legiuitorul a recunoscut posibilitatea ca, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare, să se dispună repunerea cauzei pe rol, însă numai dacă o asemenea măsură ar fi justificată de necesitatea obţinerii unor lămuriri asupra unor aspecte ce interesează în litigiul cu care instanţa a fost sesizată ori a administrării de probe, rămânând, deci, acesteia din urmă sarcina de a aprecia, în contextul deliberării, dacă se identifică anumite împrejurări concrete, nelămurite, ce pot contura imperativul repunerii pricinii pe rol.

Relativ la cauza de faţă, se constată că, în realitate, solicitarea reclamantei, în sensul de a se continua judecarea cauzei ( f. 100 ), implicând, aşadar, repunerea pe rol, s-a fundamentat pe împrejurarea depunerii unor înscrisuri la dosar ( f. 106 - 108 ), însă un asemenea aspect nu poate justifica, în sine, adoptarea măsurii la care se face referire. Ca atare, instanţa nu găseşte necesare noi lămuriri, în raport de ansamblul probaţiunii administrate în cauză, astfel că cererea de repunere a pricinii pe rol va fi respinsă ca neîntemeiată.

Mai întâi, se impune a preciza că, după cum se deduce din textul art. 400 din C. proc. civ., măsura avută în vedere este lăsată la aprecierea suverană a judecătorului, singurul în măsură a discerne, cu prilejul deliberării asupra tuturor circumstanţelor de fapt şi de drept ale diferendului, dacă se identifică anumite nelămuriri care trebuie tranşate, în urma punerii lor în discuţia contradictorie a părţilor, or nu aceasta este situaţia, în litigiul de faţă, câtă vreme probele se propun în condiţiile strict stabilite de lege, anume de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, conform art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. De altfel, se observă că, în baza art. 194 lit. e) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150 ..., alin. (1) din cadrul acestui articol stabilind că La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces, or, în cadrul trasat, este limpede că repunerea pe rol nu poate fi dispusă pentru a se administra probe pe care partea interesată nu le-a propus şi depus în condiţiile şi termenele prevăzute de lege. În al doilea rând, sub aspectul dovezilor ce pot interesa în cauză, faţă de cele transmise de către reclamantă la 13.11.2018, trebuie reliefat, de asemenea, că, în temeiul art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, nefiind îngăduit ca, după rămânerea în pronunţare, să se procedeze la înfăţişarea unor scripte care nu au fost aduse anterior în discuţie, or, în ipoteza în care s-ar repune cauza pe rol pentru a fi administrată proba cu înscrisurile depuse de către reclamantă după închiderea dezbaterilor, s-ar eluda prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ. şi sancţiunea instituită prin aceste dispoziţii, ceea ce nu poate fi acceptat. În fine, se reţine că, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar conform art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel, or, în cauză, soluţionarea cererii a avut loc în limitele deduse judecăţii şi exclusiv prin raportare la cele discutate la înfăţişarea statornicită.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate, din reglementarea redată putându-se desprinde ideea că există posibilitatea ca, în mod excepţional, în măsura în care se verifică, pe deplin, cerinţele prevăzute de lege, actul administrativ unilateral să poată fi suspendat anterior momentului în care instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra acţiunii în anulare, în ipoteza în care s-ar ridica dubii serioase în legătură cu prezumţia de legalitate de care se bucură actul, întemeiată pe prezumţia de autenticitate şi veridicitate şi se identifică iminenţa producerii unui prejudiciu, greu sau imposibil de reparat. Ca atare, suspendarea actului administrativ constituie lipsirea sa temporară de efecte, ca instrument eficient pus la dispoziţie în vederea respectării principiului legalităţii, putând fi echitabil ca, în perioada în care acesta este supus procesului de evaluare, din partea autorităţii publice sau a instanţei competente, să fie lipsit de efecte asupra celor vizaţi, însă aceasta face necesară stabilirea unui just echilibru între interesul general şi cel individual, particular.

În acelaşi context, trebuie remarcat că, în baza art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate urmează a se desemna împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, aşadar sunt în discuţie unele circumstanţe lăsate la aprecierea instanţei, însă concrete şi obiective, deduse din motivele de fapt şi de drept ale cererii şi din apărările autorităţii emitente, care induc o aparenţă de nelegalitate a acestuia, desprinsă dintr-o examinare sumară a aparenţei dreptului, dat fiind că, în mod evident, în cadrul procedurii de suspendare nu este permis a se dezlega însuşi fondul raportului juridic, examinarea condiţiilor de legalitate şi oportunitate revenind, în exclusivitate, instanţei învestite cu cererea în anulare, cu precizarea că, desigur, principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile publice să nu eludeze prevederile aplicabile, cât şi ca toate deciziile adoptate să fie fundamentate pe lege, respectarea acestor exigenţe, de către autorităţi, impunându-se, în mod evident, a fi asigurată. Nu mai puţin, este de notat că, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, paguba invocată trebuind a prezenta o natură gravă şi iminentă pentru a putea justifica suspendarea actului administrativ, elemente ce vor fi decelate de instanţa sesizată în baza argumentelor expuse de părţi şi a probelor administrate, avându-se în vedere că aceasta presupune o anumită urgenţă, din prisma efectelor prezumtive ale executării actului, însă, fără îndoială, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu o certitudine absolută, ci este suficient ca acesta să poată fi anticipat cu un grad de probabilitate suficient de rezonabil.

Sintetizând, revine instanţei sesizate cu o cerere de suspendare a discerne dacă sunt întrunite condiţiile privind existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, alături de cerinţa particulară relativă la plata cauţiunii, în ipoteza specială a actului administrativ fiscal.

Referitor la cauza de faţă, este de reliefat, cu titlu preliminar, că, fără dubiu, poate fi identificat un act administrativ în raport de care se pretinde dispunerea măsurii suspendării, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind în discuţie o dispoziţie a primarului unităţii administrativ teritoriale. Totodată, tribunalul constată că, aşa cum rezultă din scriptele ataşate cererii ( f. 16 - 25 ), reclamanta a depus la oficiul poştal, la ZZ.LL.2018, plângere prealabilă, aşa încât este întrunită cerinţa privitoare la recursul graţios.

Sub aspectul condiţiei privind existenţa cazului bine justificat, trebuie reiterat că, aşa cum decurge din cele expuse mai sus, aceasta presupune identificarea unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, în baza cărora rezultă argumente aparent valabile cu privire la lipsa de legalitate a actului administrativ, aşadar se conturează unele indicii temeinice şi precise de nelegalitate, or, în prezenta cauză, trebuie observat că, prin actul administrativ vizat, s-a dispus desfiinţarea de îndată, pe cale administrativă, a construcţiilor edificate în afara limitei de proprietate a societăţii C SA, amplasate pe terenul aparţinând domeniului public al Comunei B, respectiv desfiinţarea tuturor construcţiilor care depăşesc limita de proprietate a titularului, trecând şi pe proprietăţile învecinate, temeiul de drept care a fundamentat adoptarea măsurii fiind reprezentat de prevederile art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 50/1991.

În acest context, este de subliniat, mai întâi, că, în baza art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, aşadar, pentru ipoteza în care s-a constatat săvârşirea uneia dintre contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) şi s-a aplicat sancţiunea complementară constând în luarea măsurilor de încadrare a lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a celor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor ei, dar persoana sancţionată nu s-a conformat, în termenul stabilit, organul competent va proceda la sesizarea instanţei pentru a se dispune fie încadrarea în prevederile autorizaţiei, fie desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, premisa care stă la baza unui asemenea demers procesual fiind împrejurarea că s-a constatat şi sancţionat vreuna dintre faptele incriminate drept contravenţii prin dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991. Pe de altă parte, se observă că, în temeiul art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, Prin excepţie de la prevederile art. 32, construcţiile executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de autoritatea administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, fără emiterea unei autorizaţii de desfiinţare, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala contravenientului, iar conform alin. (3) din cadrul aceluiaşi articol, În cazul neîndeplinirii de către autoritatea administraţiei publice competente a procedurii de desfiinţare, în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării prevăzute la alin. (2), proprietarul sau administratorul legal al terenului aparţinând domeniului public ori privat al statului va putea trece de îndată la desfiinţarea construcţiilor executate fără autorizaţie de construire. Aşadar, deşi este conferită, în favoarea autorităţii administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia, posibilitatea desfiinţării pe cale administrativă, fără emiterea unei autorizaţii, în acest sens şi fără sesizarea instanţelor, totuşi, o asemenea prerogativă poate fi exercitată numai în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege, anume să fie în discuţie construcţii executate fără autorizaţie, pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului sau construcţii, lucrări şi amenajări cu un caracter provizoriu, efectuate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, respectiv să fi fost angajată răspunderea contravenţională în considerarea săvârşirii aceloraşi fapte de la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991, aspect ce se deduce, deosebit de limpede, din teza finală a art. 33 alin. (1), care face referire la desfiinţarea realizată pe cheltuiala contravenientului. De altfel, se constată că interpretarea evocată este susţinută prin chiar modalitatea în care este redactat textul art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, ce constituie o excepţie de la prevederile art. 32, însă numai prin raportare la împrejurarea că, faţă de natura terenului în discuţie şi modalitatea în care s-au edificat construcţiile, respectiv caracterul lor, nu se mai impune parcurgerea procedurii jurisdicţionale în vederea desfiinţării, ci este suficientă cea administrativă, însă premisa de la care se porneşte nu poate fi decât aceea că s-a constatat şi sancţionat una dintre contravenţiile incriminate de art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 50/1991.

Referitor la prezenta cauză, trebuie notat că, după cum reiese din dispoziţia emisă de către primar, măsura de desfiinţare a fost adoptată conform art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 50/1991 ( f. 71 ), însă, în realitate, se poate lesne sesiza că nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte dacă a intervenit antrenarea responsabilităţii contravenţionale a reclamantei, ci, dimpotrivă, există doar un proces verbal de constatare încheiat de către Comisia pentru urmărirea disciplinei în construcţii ( f. 72 ), în care se face trimitere la încălcarea Legii nr. 50/1991 la imobilul situat în B, str. ..., conform art. 33, de către proprietar, domnul D, or aceasta nu poate avea semnificaţia sancţionării unei contravenţii, potrivit art. 15 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001, printr-un proces verbal care să întrunească cerinţele edictate de art. 16 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001, mai ales că în actul dresat de către comisie se menţionează că proprietar ar fi D. Totodată, dispoziţia a cărei suspendare se pretinde vizează nu doar construcţiile edificate în afara limitei de proprietate a societăţii C SA, amplasate pe domeniul public, ci inclusiv cele care depăşesc limita de proprietate, trecând şi pe imobilele învecinate ( f. 71 ), aşadar indiferent de titular, or, în mod evident, posibilitatea dispunerii desfiinţării, pe cale administrativă, constituie o situaţie de excepţie regăsită numai în cazul unor construcţii executate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, precum şi a construcţiilor, lucrărilor şi amenajărilor cu un caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1991. Ca atare, faţă de temeiul în raport de care a fost emis actul şi luând în considerare circumstanţele de fapt ce caracterizează litigiul, se constată existenţa unor împrejurări precise, concrete, ce conturează un dubiu pronunţat în legătură cu legalitatea dispoziţiei primarului, revenind, desigur, judecătorului învestit cu acţiunea în anulare să examineze chestiunea relevată în substanţa sa.

În al doilea rând, nu poate fi ignorat că, în baza art. 68 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz, aşadar dispoziţiile emise de către autoritatea executivă a administraţiei publice locale, ca orice alte acte administrative, produc efecte juridice, într-o formulare generală, de la data aducerii lor la cunoştinţa celor cărora li se adresează, textul de lege redat preluând afirmaţia uzuală în sensul că actele administrative normative intră în vigoare la momentul publicării, iar cele individuale produc efecte de la data comunicării celor interesaţi. În acelaşi context, trebuie subliniat că o pretinsă încălcare a formalităţii în discuţie ar putea fi calificată, în împrejurări precum cele din pricina de faţă, ca încadrându-se în categoria unui caz bine justificat, de natură a determina suspendarea actului administrativ, prin raportare la prejudiciul cauzat celui interesat, care nu ar putea fi altfel înlăturat, ţinând seama de aspectul că actele juridice unilaterale ale autorităţilor publice, emise în realizarea puterii publice, se caracterizează prin regula executării din oficiu, or aducerea sa la îndeplinire, fără a fi fost comunicat celui vizat, ar echivala cu imposibilitatea producerii de efecte juridice. Relativ la prezentul litigiu, se observă, pe de o parte, că societatea reclamantă afirmă că, în realitate, construcţiile la care se face referire în dispoziţia emisă i-ar aparţine, nefiind deţinute de C SA ( f. 3 ), or actul administrativ conţine măsuri privind construcţiile edificate în afara limitei de proprietate a C SA, amplasate pe domeniul public şi cele care depăşeşc limita titularului, trecând şi pe imobilele învecinate ( f. 71 ), destinatarul fiind, aşadar, o altă entitate decât societatea reclamantă, or, în circumstanţele cauzei, obiectivate prin aceea că s-a depus un extras de carte funciară ce atestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului de 14930 mp, cu destinaţia de curţi construcţii ( f. 29 - 31 ), aceasta cumpărând terenul ( f. 26 - 27 ), precum şi serele înmulţitor ( f. 28 ), de la o altă societate, există dubii în ce priveşte legalitatea actului administrativ, atât din prisma destinatarului şi a persoanei sale, cât şi a modalităţii în care s-a efectuat comunicarea către cel vizat. Astfel, aşa cum se poate deduce din întâmpinarea depusă ( f. 69 ), se alegă că susţinerile potrivit cărora actul administrativ ar viza construcţiile proprietatea unei alte societăţi nu ar corespunde realităţii întrucât, din dosarul de patrimoniu din evidenţele instituţiei, ar rezultă că terenul în cauză, sere legumicole, ar aparţine C SA, chiar dacă, iniţial, a fost cumpărat, iar D şi-a transcris ulterior terenul pe o altă societate, fără să aducă acest aspect la cunoştinţă şi fără să declare modificarea la registrul agricol sau Direcţia de taxe şi impozite, or, după cum s-a amintit deja, reclamanta se prevalează de anumite înscrisuri care ar atesta dreptul său de proprietate.

În fine, aşa cum s-a evidenţiat în precedent, titularul acţiunii alegă că a achiziţionat terenul în suprafaţă de 14930 mp, împreună cu supraedificatele existente, precum şi serele înmulţitor, de la societatea E SA ( f. 4 ), anexând, în acest sens, înscrisuri ( f. 26 - 28 ) şi, pe de altă parte, după cum s-a evidenţiat deja, aceasta figurează ca proprietar asupra terenului de 14930 mp din B, str. ..., nr. cad. 101384, precum şi asupra construcţiilor, conform extrasului pentru informare privind CF nr. 101384 B ( f. 29 - 31 ). Totodată, s-a evocat mai sus că, potrivit extraselor pentru informare ataşate, Comuna B deţine dreptul de proprietate asupra terenului neîmprejmuit de 2876 mp din B, înscris în CF nr. 104676 B, nr. cad. 104676, ce constituie domeniul său privat ( f. 77 - 78 ), precum şi dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 639 mp teren neîmprejmuit, amplasată în B,  înscrisă în CF nr. 104677 B, nr. cad. 104677, ce reprezintă domeniu public, având categoria de folosinţă drum ( f. 79 - 81 ). În circumstanţele trasate, este limpede că poate fi adusă, în prim plan, o aparenţă de nelegalitate a actului administrativ din prisma împrejurării că, aşa cum se susţine de către reclamantă, construcţiile i-ar aparţine, nefiind proprietatea destinatarului actului administrativ, anume C SA, or, în acest context, raportat la dreptul de proprietate al titularului acţiunii, respectiv al unităţii administrativ teritoriale, devinde evidentă necesitatea lămuririi unor aspecte de fapt esenţiale privind întinderea concretă a suprafeţelor deţinute, amplasarea lor, dacă există sau nu suprapuneri şi identificarea efectivă a construcţiilor proprietatea reclamantei, respectiv a situării lor, elemente ce nu au fost elucidate în prealabil emiterii actului administrativ şi care sunt de natură a induce dubii puternice asupra legalităţii sale, fiind, aşadar, în prezenţa unei situaţii juridice incerte, mai ales că, în caz de litigiu, aceasta putea fi tranşată numai prin promovarea şi soluţionarea definitivă a unei acţiuni în revendicare.

Sintetizând, având în vedere cele evidenţiate mai sus, tribunalul constată că, indeniabil, în urma examinării sumare a aparenţei dreptului, din prisma împrejurărilor de fapt şi de drept elocvente ale litigiului, aşa cum au fost expuse în precedent, se conturează ideea unei aparenţe de nelegalitate a actului administrativ, date fiind şi argumentele de care se prevalează reclamanta, aşa încât apreciază ca fiind îndeplinită cerinţa cazului bine justificat.

Pe de altă parte, referitor la condiţia iminenţei producerii unui prejudiciu, greu sau imposibil de reparat, se observă, cu titlu preliminar, că, prin dispoziţia emisă, s-a adoptat măsura desfiinţării, pe cale administrativă, a construcţiilor edificate în afara limitei de proprietate a societăţii C SA, amplasate pe terenul aparţinând domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, precum şi a celor care depăşesc limita de proprietate a titularului, trecând şi pe imobilele învecinate ( f. 71 ), or reclamanta afirmă că, de fapt, construcţiile în discuţie îi aparţin. Mai mult decât atât, după cum lesne se poate sesiza, dreptul de proprietate este garantat, conform art. 44 alin. (1) - (2) din Constituţie, iar potrivit art. 555 alin. (1) din C. Civ., Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, or, din planşele foto ataşate ( f. 38 - 59 ), se deduce că s-au iniţiat, deja, lucrările de desfiinţare, ceea ce semnifică faptul că, în contextul existenţei unui dubiu asupra legalităţii actului administrativ, executarea sa ar fi susceptibilă de a produce grave prejudicii reclamantei, fiind afectate bunurile pe care aceasta le-ar deţine în proprietate, în mod iremediabil, definitiv. Ca atare, în circumstanţele în care planează o incertitudine asupra situaţiei juridice a imobilului şi a construcţiilor edificate, din prisma titularului dreptului de proprietate, este îndeplinită, în mod vădit, condiţia existenţei unei pagube iminente, având în vedere că o eventuală continuare a lucrărilor de desfiinţare, la care s-a recurs deja, este de natură a crea un prejudiciu material previzibil în patrimoniul rcelamantei, fiind întrezărită posibilitatea ca aceasta să fie privată de chiar bunurile materiale asupra cărora poartă dreptul său de proprietate, conducând la imposibilitatea exercitării atributelor pe care un asemenea drept exclusiv, absolut şi perpetuu le conferă.

Aşadar, reţinând că, aşa cum se poate deduce din cele evocate mai sus, se conturează o îndoială cu referire la legalitatea dispoziţiei, trebuie considerat că s-a probat cerinţa pagubei iminente, aceasta fiind caracterizată prin prejudiciul deosebit de semnificativ ocazionat, în circumstanţele date, reclamantei, concretizat printr-o atingere gravă adusă dreptului său de proprietate, în măsura în care, în litigiul de fond, s-ar demonstra că terenul pe care sunt edificate lucrările în raport de care s-a dispus desfiinţarea i-ar aparţine, or chestiunea disputată, relativă la persoana titularului dreptului de proprietate, nu poate fi tranşată, definitiv, decât pe calea unei acţiuni în revendicare.

În consecinţă, luând în considerare argumentele expuse în precedent, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va suspenda executarea Dispoziţiei nr. …/2018 din ZZ.LL.2018 a Primarului Comunei B privind desfiinţarea pe cale administrativă a unei construcţii executate fără autorizaţie pe domeniul public al Comunei B, până la pronunţarea instanţei de fond.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., în cuantumul lor se include şi taxa de timbru, respectiv onorariul avocatului, însă, în cauză, independent de modalitatea în care va fi dezlegată solicitarea formulată, tribunalul a constatat că reclamanta nu poate fi îndreptăţită a obţine plata cheltuielilor de judecată. Astfel, este de relevat că, fără îndoială, cererea de suspendare a executării actului administrativ constituie doar un instrument aflat la îndemâna celui care se pretinde vătămat prin acesta, în scopul de a întrerupe executarea efectelor actului, în situaţia în care se probează cerinţele privind existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente, or aceste elemente nu permit instanţei sesizate decât a cerceta actul la un prim nivel de percepţie, în mod formal, aparent. Prin urmare, dată fiind împrejurarea că, în cadrul cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu se statuează asupra legalităţii sale, nu se poate stabili o culpă procesuală a părţii adverse, care să poată fundamenta acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura demarată, aceasta constituind temeiul construcţiei consacrate prin prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. Aşadar, suma ce reprezintă cheltuielile de judecată solicitate ar putea fi pusă în sarcina pârâtului numai în cazul în care s-ar dezlega, în fond, chestiunea legalităţii actului administrativ şi s-ar reţine culpa autorităţii în emiterea acestuia, ceea ce nu este cazul, în prezentul litigiu, nefiind firesc şi rezonabil ca autoritatea să fie ţinută la avansarea cheltuielilor generate de procedura de suspendare în ipoteza în care, în aparenţă, actul administrativ prezintă elemente de nelegalitate şi, ulterior, să fie constatat ca fiind legal. În fine, este limpede că, în realitate, cererea de suspendare poate fi calificată ca un incident survenit posterior emiterii actului administrativ a cărui legalitate urmează a fi cercetată în cadrul acţiunii în anulare, aspect ce poate fi desprins din însăşi reglementarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, de vreme ce măsura adoptată de instanţă produce efecte până la pronunţarea judecătorului fondului, aşa încât, în măsura în care se constată nelegalitatea actului administrativ, persoana interesată ar putea fi îndrituită a obţine cheltuielile generate de cererea de suspendare la data când se soluţionează respectivul litigiu, moment la care, în mod evident, se poate statua asupra culpei procesuale a emitentului. 

Dincolo de cele evocate, se constată că, în baza art. 452 din C. proc. civ., Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar în temeiul art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, or este limpede că reclamanta nu poate obţine cheltuielile de judecată pretinse întrucât nu a făcut dovada existenţei, întinderii şi naturii lor în condiţii de regularitate procedurală, înscrisurile de care se prevalează, sub acest aspect, fiind depuse după închiderea dezbaterilor şi, ca atare, nu pot fi luate în seamă, cu menţiunea că, în mod evident, pârâta nu poate obţine cheltuielile de judecată solicitate, a căror probă nu a fost efectuată şi având în vedere aceleaşi considerente expuse mai sus.

Domenii speta

Spete similare