Contestaţie în anulare. Motive vizând eroarea materială şi omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unui motiv de casare ori asupra unui recurs. Netemeinicie.

- art. 503 alin. (2), pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi nesuspensivă de executare, care poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive, iar motivele care justifică exercitarea acestei căi de atac sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din Codul de procedură civilă. Dacă motivul de nulitate a actului administrativ referitor la neîntemeierea actului atacat pe dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 nu a fost menţionat în cererea introductivă, fapt corect constatat de instanţa de recurs, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre o eroare materială a instanţei. În ce priveşte susţinerile contestatoarei referitoare la caracterul devolutiv al recursului în contencios administrativ, acestea nu vizează o eroare materială a instanţei de recurs, ci eventual o greşeală de judecată, care nu poate fi analizată în cadrul restrâns al căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.

În ce priveşte motivul de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, acesta vizează pretinsa nepronunţare a instanţei de recurs asupra unui motiv de recurs, referitor la imposibilitatea stabilirii unei sancţiuni prin actul administrativ atacat. Curtea reţine că aceasta nu reprezintă o omisiune a instanţei de recurs, care a analizat motivul de recurs, pe care l-a considerat inadmisibil întrucât susţinerea pe care se întemeiază nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, care astfel nu a avut posibilitatea de a se pronunţa asupra sa. Pentru a fi incident motivul contestaţiei întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este necesar ca instanţa de recurs să nu se fi pronunţat în întregime asupra unui recurs, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât instanţa de recurs a soluţionat, prin respingere, recursul declarat de contestatoare.

Asupra contestaţiei în anulare dedusă judecăţii, constată:

Prin decizia civilă nr.303/R/04.04.2017, pronunţată în dosarul nr.xxxx/62/2016, Curtea de Apel Braşov-secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.1128/CA/09.11.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, recurenta a formulat contestaţie în anulare, invocând drept motiv faptul că dezlegarea dată cauzei de către instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale, care constă în aceea că instanţa de recurs în mod eronat a reţinut că pentru prima dată în recurs s-ar fi invocat motivul de nulitate a actului administrativ vizând neîntemeierea actului atacat pe dispoziţiile O.G. nr.2/2001.

Contestatoarea susţine că a invocat acel motiv de nulitate şi în faţa instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare.

De asemenea, contestatoarea susţine că, chiar dacă acest motiv nu ar fi fost invocat la instanţa de fond, acest motiv putea fi invocat şi direct în recurs, întrucât în contencios administrativ recursul are caracter devolutiv.

Contestatorul mai invocă incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui motiv de recurs, care viza imposibilitatea stabilirii unei sancţiuni prin actul administrativ atacat.

Un alt motiv al contestaţiei în anulare îl reprezintă cel întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 4 din Codul de procedură civilă, constând în aceea că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra unui motiv de recurs, pe care l-a considerat inadmisibil. Motivul de recurs se referea la faptul că prin actul administrativ se pot doar evidenţia doar constatările organului, dar nu se pot stabili şi sancţiuni de nici un fel.

În drept, contestatoarea a invocat aplicabilitatea art. 503 alin. (2) pct. 2, 3, 4 şi art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Contestaţia în anulare a fost timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru (f.3).

Intimata în contestaţie Direcţia B. a formulat întâmpinare (f.22-29), prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând contestaţia în anulare, actele si lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi nesuspensivă de executare, care poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive, iar motivele care justifică exercitarea acestei căi de atac sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din Codul de procedură civilă.

În contestaţia sa, contestatorul a invocat motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură civilă.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 503, alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, acesta vizează pretinsa eroare materială pe care instanţa de recurs ar fi săvârşit-o prin aceea că eronat a reţinut că pentru prima dată în recurs s-ar fi invocat motivul de nulitate a actului administrativ referitor la neîntemeierea actului atacat pe dispoziţiile O.G. nr. 2/2001.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, constată că, într-adevăr, acest motiv nu a fost menţionat în cererea introductivă de instanţă, fapt corect constatat de instanţa de recurs.

 În ce priveşte susţinerile contestatoarei referitoare la caracterul devolutiv al recursului în contencios administrativ, acestea nu vizează o eroare materială a instanţei de recurs, ci eventual o greşeală de judecată, care nu poate fi analizată în cadrul restrâns al căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.

În ce priveşte motivul de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă, acesta vizează pretinsa nepronunţare a instanţei de recurs asupra unui motiv de recurs, referitor la imposibilitatea stabilirii unei sancţiuni prin actul administrativ atacat.

Curtea reţine că aceasta nu reprezintă o omisiune a instanţei de recurs, care a analizat motivul de recurs, pe care l-a considerat inadmisibil întrucât susţinerea pe care se întemeiază nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, care astfel nu a avut posibilitatea de a se pronunţa asupra sa.

Prin urmare, nici acest motiv de contestaţie nu este fondat.

Referitor la motivul contestaţiei întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că pentru a fi incident acest motiv este necesar ca instanţa de recurs să nu se fi pronunţat în întregime asupra unui recurs, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât instanţa de recurs a soluţionat, prin respingere, recursul declarat de contestatoare.

Faţă de considerentele ce preced, Curtea apreciază că criticile aduse de contestatoare deciziei atacate sunt în totalitate nefondate, astfel că, pe cale de consecinţă, va respinge contestaţia în anulare dedusă judecăţii.

Domenii speta

Spete similare