Pretenţii – necompetenţă materială în raport de natura contractului care face obiectul cauzei: acordul de voință al părților, concretizat în cuprinsul Contractului nr. 341/02.11.2017 reprezintă un veritabil contract administrativ, încheiat de pârâta-recla

INSTANŢA,

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 03.06.2020 sub nr. …./299/2020, reclamanta A S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B  obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 10.000.lei, reprezentând contravaloarea tranșei II și III, potrivit art. 6 lit. b din Contractul privind acordarea unui credit direct pentru dezvoltarea proiectului de scenariu cinematografic ”SIBIU89” nr. 341/02.11.2017. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, a arătat că între părți s-a încheiat contractul menționat, având ca obiect acordarea de către pârâtă a unui credit direct în valoare de 20.000 lei, ca urmare a declarării reclamantei drept câștigător al sesiunii a II-a de concurs scenarii din anul 2016. S-a arătat că, la data de 16.11.2017 pârâta a efectuat prima plată în valoare de 10.000 lei, reprezentând 50% din valoarea contractului.

Reclamanta a susținut că și-a îndeplinit în termenul de 1 an obligațiile contractuale, dar la data de 14.04.2020 pârâta i-a comunicat refuzul de a îi pune la dispoziție tranșele II și III, fără a se putea identifica motivul care a condus la această decizie.

A arătat că sunt incidente dispozițiile privind forța obligatorie a contractului, creditorul fiind îndreptățit la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligațiilor, fiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei pentru prejudiciile produse reclamantei.

În drept au fost invocate disp. art. 1270, 1350, 1516 C.civ.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 605 lei, conform dovezii de la f. 22.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

La data de 10.08.2020 pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că, raportat la prevederile art. 3 lit. a și art. 6 din contractul de acordare a unui credit direct nr. 341/02.11.2017, reclamanta avea obligația de a finaliza proiectul în maxim un an de la semnarea contractului, finalizarea proiectului presupunând prezentarea scenariului finalizat cu dialoguri, scenariul fiind parte din proiectul cinematografic ce trebuie depus la sesiunile de concurs organizate de pârâtă.

A susținut că reclamanta nu a depus în termenul de un an și dovada documentelor justificative, iar înscrierea scenariului în sesiunile de concurs nu a fost făcută de reclamantă, ci de o altă entitate, C, societate cu care pârâta nu a avut nicio relație contractuală cu privire la dezvoltarea scenariului.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, a indicat dispozițiile art. 205, 453 C.proc.civ., art. 1270, 1350, 1516 C.civ.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul reclamantei.

La aceeași dată, pârâta a formulat cerere reconvențional㸠solicitând instanței să constate încetarea contractului nr. 341/02.11.2017 prin expirarea termenului contractual, să oblige reclamanta la restituirea către pârâtă a sumei de 10.000 lei, reprezentând tranșa I a creditului direct acordat conform contractului nr. 341/02.11.2017, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a indicat dispozițiile art. 209, 453 C.proc.civ., art. 1272, 1321, 1322 și art. 1323 C.civ. și ale OG nr. 39/2005 privind cinematografia.

La data de 02.09.2020 reclamanta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, precum și întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acestei cereri ca neîntemeiată și obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, a susținut că termenul de un an nu reprezintă un termen contractual în accepțiunea art. 1321 C.civ., ci doar un termen până la expirarea căruia trebuie îndeplinită de către Producător condiția potestativă simplă a dezvoltării proiectului pentru care a fost acordat creditul.

Cu privire la nedepunerea documentelor justificative, a susținut că această condiție nu se circumscrie sferei noțiunii de dezvoltare a proiectului, nefiind legată de termenul de un an, momentul finalizării proiectului fiind marcat de depunerea scenariului la CNC, obligație îndeplinită în mod corespunzător.

 A mai arătat că proiectul a fost înscris în concurs de către C, ceea ce nu face ca respectivul proiect să fie considerat neînscris, legea neinstituind o obligație in personam.

În drept, a invocat dispozițiile art. 209 C.proc.civ. și a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

La data de 10.09.2020 pârâta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată cu privire la cererea reconvențională, solicitând înlăturarea argumentelor prezentate de către reclamanta-pârâtă ca neîntemeiate și admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată.

În ședința publică din data de 14.10.2020, instanța a invocat excepţia necompetenţei materiale și a pus în discuția părților excepția invocată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.pr.civ, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea in fond a cauzei, iar excepția necompetenţei materiale este o excepție de procedură, absolută şi dilatorie ce trebuie analizată cu prioritate faţă de orice altă excepție sau cerere.

Competenţa materială presupune o delimitare între instanţele de grad diferit, iar normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în Codul de procedură civilă şi în alte acte normative speciale.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, în timp ce competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanţe judecătoreşti.

Normele care reglementează competenţa materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei. În acest sens sunt şi dispoziţiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.

De asemenea, instanţa reţine că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ.,  la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.

Potrivit art. 4 alin. 1 din OG nr. 39/2005 ”B se reorganizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul cinematografiei, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor”.

Art. 3 lit. l) definește creditul direct ca fiind ”creditul financiar rambursabil, fără dobândă, acordat din Fondul cinematografic în urma câştigării unui concurs pentru producţia de film şi dezvoltarea de proiecte, în conformitate cu prevederile regulamentului”.

Cu privire la sursele de finanțare, art. 4 alin. 3 din OG nr. 39/2005 stabilește următoarele: ”Activitatea Centrului Naţional al Cinematografiei, precum şi a unităţilor din subordine se finanţează din venituri proprii şi din subvenţii alocate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerul Culturii şi Cultelor”. 

Posibilitatea pârâtei-reclamante de a acorda credite directe este prevăzută de art. 6 alin. 1 pct. 16- ”acordă, în conformitate cu dispoziţiile prezentei ordonanţe, credite directe pentru producţia de film şi dezvoltarea de proiecte”.

Art. 12 din OG nr. 39/2005 stabilește că ”Fondul cinematografic se constituie din resursele financiare stabilite potrivit prevederilor prezentei ordonanţe”, iar art. 13 detaliază proveniența acestor resurse financiare provenite și de la bugetul de stat- lit. e1.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, sunt asimilate actelor administrative și contractele administrative, definite ca fiind ”contractele incheiate de autoritatile publice care au ca obiect punerea in valoare a bunurilor proprietate publica, executarea lucrarilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizitiile publice; prin legi speciale pot fi prevazute si alte categorii de contracte administrative”.

Având în vedere dispozițiile legale precitate, instanța reține că acordul de voință al părților, concretizat în cuprinsul Contractului nr. 341/02.11.2017 reprezintă un veritabil contract administrativ, încheiat de pârâta-reclamantă în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, în vederea prestării unui serviciu public, fiind finanțat din surse provenind și de la bugetul de stat (Fondul cinematografic).

Ca atare, prezentul litigiu se circumscrie sferei noțiunii de contencios administrativ, astfel cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004 ” contencios administrativ - activitatea de solutionare de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor in care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau incheierea, dupa caz, a unui act administrativ, in sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea in termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Având în vedere că respectivul contract în baza căruia au fost formulate cererile ce fac obiectul prezentului dosar este un contract administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004 şi că părțile pretind executarea/neexecutarea unor obligații care derivă direct din contractul administrativ menționat atât sub aspectul cererii principale, cât și al cererii reconvenționale, instanţa apreciază că în cauză sunt incidente normele de competenţă prevăzute de art. 10 alin. 1 din același act normativ.

Conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 ”Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora de pana la 3.000.000 de lei se solutioneaza in fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel”.

Văzând şi dispozițiile art. 129 alin. 2 pct. 2 Cod procedura civilă, potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenta unei instanțe de alt grad, instanța apreciază întemeiată excepţia invocată, urmând să o admită şi să decline competenţa de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București- Secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Declină competenţa de soluţionare a cauzei, formulată de reclamantul, A S.R.L., prin reprezentant legal, cu sediul în ……,  în contradictoriu cu pârâtul, B prin reprezentant legal,  cu sediul în ….,  în favoarea Curţii de Apel Bucureşti- Secţia de Contencios administrativ şi fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 09.11.2020

 Preşedinte Grefier

Domenii speta

Spete similare