Acţiune în constatare clauze abuzive.

Hotărâre 18252 din 09.10.2015


1.Analizând prioritar, în baza art.248 C.pr.civilă, excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei de interes, invocata de parata, instanţa reţine următoarele:

Având în vedere faptul că nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, precum şi împrejurarea că încheierea unui act adiţional nu poate produce efecte retroactive asupra clauzelor iniţiale din contractul încheiat cu un consumator, instanţa apreciază că reclamantul justifică interesul de a supune analizei instanţei caracterul abuziv al unor clauze inserate în cuprinsul contractului iniţial, cu atat mai mult cu cat aceste clauze au produs efecte juridice în patrimoniul acestuia.

Prin intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010 modificarea contractelor de credit nu s-a realizat ope legis, ci prin încheierea actelor adiţionale în condiţiile art.95 alin.2 din OUG nr.50/2010. Aceasta a fost raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit în sarcina instituţiilor de credit obligaţia de a asigura conformitatea contractului cu dispoziţiile acestui act normativ, prin încheierea actelor adiţionale în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010.

De altfel, proiectul de act adiţional aflat la dosarul cauzei demonstrează că parata a înţeles ca modificarea contractului de credit se putea realiza doar obţinând acordul consumatorului, şi nu ope legis (de drept) cum se susţine prin întâmpinare.

Drept pentru care, instanţa va înlătura apărarea paratei în sensul că prin încheierea actului adiţional cererea reclamantilor ar fi lipsită de interes si de obiect.

În consecinţă, instanţa va respinge cele două excepţii, ca neîntemeiate.

2. Pe fondul cauzei, -

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit se reţine că reclamantii au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

-care prevad mecanismul de calculare a dobânzii variabile potrivit contractului iniţial (art.6.1. – 6.4.);

-care prevad mecanismul de calculare a dobânzii variabile potrivit actelor adiţionale;

-clauza referitoare la dobanda penalizatoare (art.7 pct.7.1 si 7.3)

-referitoare la comisionul de acordare în cuantum de 2.962,62 CHF din valoarea creditului acordat (art.8. – pct.8.1 şi 8.2);

-referitoare la posibilitatea bancii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor si taxelor, fără consimţământul clientului (art.8 pct.8.6);

-referitoare la obligaţia clientului de a încheia o polita de asigurare a imobilului ipotecat cu o societate agreată de bancă (art.12.2 si art.12.5);

-referitoare la dreptul bancii de a declara scadenţa/exigibilitatea anticipata a creditului (art.15.1).

În cauză, în baza art.2 din Legea nr.193/2000, se reţine că pârâta OTP BANK ROMANIA S.A. este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată, care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, iar reclamanta este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scop personal, în afara oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

În baza art.4 din Legea nr.193/2000, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie sa verifice următoarele condiţii: 1) clauza contractuală să nu fie fost negociată; 2) prin ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3) dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe. De asemenea, instanţa trebuie să ţina seama de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului, precum  si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

3. În ceea ce priveşte dreptul instanţei de a interveni în contractul încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa observă ca există o practică constantă, atât a instanţei supreme din România, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Mai mult, problema a fost tranşată şi în jurisprudenţa CJUE, unde, de exemplu, în cauza C-484/08 se arată că: „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (...) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

În acelaşi sens, în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).

4. În ceea ce priveşte mecanismul de formare a dobânzii variabile potrivit Contractul de credit ipotecar nr.C2202/1150/5452, în forma iniţială (28.05.2007 – 31.08.2011), instanţa reţine următoarele:

În cazul în care prin acţiune se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind mecanismul de modificare a dobânzii, instanţa trebuie, în virtutea principiului rolului activ, să stabilească dacă acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, dacă lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt, lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi încălcarea exigenţelor bunei-credinţe prin introducerea acestor clauze.

În plus, instanţa trebuie sa verifice dacă elementele externe, indicate ca şi factor modificator al cuantumului dobânzilor şi comisioanelor, sunt reglementate în mod clar, astfel încât reclamantul, în calitate de consumator, să înteleaga evoluţia acestui element de cost (consecintele economice ale contractului), dar şi dacă nu cumva, prin modul de formulare, evoluţia acestui component al costului este lăsată la liberul arbitru al specialistului, adică al băncii.

Aşadar, este abuzivă o astfel de clauză în cazul în care din felul în care este redactată nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care consumatorul trebuie să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea acesteia să aprecieze, în mod unilateral, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Ţinând seama de faptul că Directiva nr.48/2008 şi OUG nr.50/2010 au intrat în vigoare ulterior încheierii Contractul de credit ipotecar nr.C2202/1150/5452, reiese că în contractul iniţial nu trebuia menţionată, de la bun început, componenta efectivă a dobânzii (marja fixă + valoarea indicelului de referinţă Libor la 3 luni).

La momentul acordării creditelor banca, era îndreptăţită să însereze clauza prin care dobânda contractuală urma să varieze în funcţie de evoluţia unor indicatori obiectivi, în speţă indicele de referinţă LIBOR, fără a fi ţinută să menţioneze în mod expres marja băncii.

În acest context, trebuie amintit şi textul art.9³ lit.g) din O.G. nr.21/1992, ce a fost introdus ulterior acordării creditelor (prin OUG nr.174/2008), care a stabilit în sarcina furnizorilor de servicii financiare următoarea regulă „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: 1. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.

În speţă, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit, părţile au optat pentru o rata variabilă a dobânzii de 5,5% pe an, ce putea fi modificată de bancă în mod unilateral în funcţie de fluctuaţia indicelui de referinţă pentru franci elvenţiei (LIBOR), văzând notificarea aflată la fila 42 din dosar, din cuprinsul căreia reiese că în data de 12 mai 2008 banca s-a folosit de această clauză prin majorarea ratei aplicabile creditului la 6,49% (a adaugat un procent de 0,99%, deşi variaţia indicelui de referinţă a fost de doar 0,47%), fără să procedeze la reducerea ratei odata cu reducerea indicelui de referinţă Libor (ce a inceput in luna ianuarie 2009), fiind o modificare a ratei dobânzii în funcţie de politica subiectiva a bancii, instanţa apreciază că, în cauza dedusă judecăţii, stipulaţia contractuala cuprinsa în art.6.1. si art.6.2. din Contractul de credit ipotecar nr.C2202/1150/5452 care prevede  posibilitatea paratei de a modifica unilateral dobânda în conformitate cu polita bancii, constituie o clauza abuziva, întrucât, aceasta dispoziţie contractuala produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor celor două părţi, în detrimentul reclamantei - consumator.

În legătură cu apărările paratei, analizând dispoziţiile O.U.G. nr.174/2008, în special art.9 lit.h), se  observă că şi după data intrării în vigoare a acestui act normativ (27.12.2008), parata OTP BANK ROMANIA S.A. a avut posibilitatea să reducă rata dobanzii odata cu reducerea indicelui de referinţă LIBOR, întrucat reducerea ratei dobânzii în baza dispoziţiilor contractuale iniţiale nu poate fi asimilată cu modificarea unilaterala a clauzelor contractuale.

De altfel, această interpretare este împartaşita chiar de bancă, astfel cum reiese din cuprinsul intampinării (pag.18 paragraf 1 şi 2 ).

Apărările paratei referitoare la faptul că O.U.G. nr.50/2010 a modificat, de drept, dreptul bancii de a modifica rata dobânzii în funcţie de polita bancii vor fi înlăturate pentru aceleaşi considerente ce au stat la baza respingerii excepţiilor procesuale (pct.1).

În legătură cu proiectele de act adiţional emise în perioada 12.08.2010 – 08.09.2010 în considerarea dispoziţiilor art.95 alin.1 şi alin.2 din O.U.G. nr.50/2010, instanţa a observat că acestea cuprind, printre altele, o nouă formulă de calcul a ratei dobânzii, şi anume marja băncii de 5,77% + indicele de referinţă Libor la 3 luni (0,22% la acel moment).

Având în vedere valoarea ratei dobanzii iniţiale (5,5% ± variaţia indicelui de referinţă) raportat la noua formula de calcul a dobânzii propusă prin proiectul actului adiţional, prin care banca a stabilit în mod unilateral marja bancii de 5,77% (cu 0,27% mai mare decat rata dobânzii iniţiale, fără a cuprinde şi variaţia indicelui de referinţă Libor) + Libor 3 luni, instanţa apreciază că, în realitate, prin acest proiect de act adiţional banca a încercat să modifice contractul prin majorarea ratei dobanzii, sub pretextul că se conformează dispoziţiilor art.95 alin.1 si alin.2 raportat la art.37 din OUG nr.50/2010, asumându-şi riscul ca în ipoteza respingerii acestui proiect soarta relaţiilor contractuale dintre cele două părţi, inclusiv eventualele clauze abuzive, să fie cenzurate de instanţa de judecată.

În acest context, refuzul expres al consumatorului de a accepta această ofertă nu poate fi caracterizat drept un refuz abuziv (f.61, 68) şi nici nu înseamna ca părţile sunt în situaţia prevăzută de art.95 alin.5 din OUG nr.50/2010 (în forma iniţială), care prevede că nesemnarea de catre consumator a actului adiţional prevăzut la alin.2 este considerata acceptare tacită.

Prin urmare, reclamanţii nu aveau vreun interes de a se prevala de art.II pct.2 din Legea nr.288/2010, pentru a notifica, încă o data, banca asupra faptului că nu sunt de acord cu actul adiţional emis de banca in termen de 90 de zile de la intrarea in vigoare a OUG nr.50/2010.

În legătură cu apărarea paratei „in contractul de credit nr. C2202/1150/5452/2007, valoarea indicelui de referinţa si valoarea marjei nu au fost specificate, valoarea marjei băncii a fost calculata ca diferenta intre nivelul dobânzii si valoarea indicelui LIBOR CHF valabil la data de 20.09.2010”, instanţa o va înlătura, întrucat stabilirea marjei fixe a avut ca premisă, fara nicio explicaţie plauzibilă, nivelul maxim la care a ajuns rata dobanzii pe parcursul derulării relaţiei contractuale, fără a se ţine seama de faptul că în perioada 2007 – septembrie  2010 indicele de referinţă Libor la 3 luni a ajuns sub 0,5%, din care s-a scăzut valoarea indicelui de referinţă din august – septembrie 2010 (0,18%), atunci cand acesta a înregistrat cea mai mică valoare în aceeasi perioada de referinţă.

5. Cât priveşte clauza privind dobanda variabila cuprinsă în art.3.1. din Actul adiţional nr.1/31.082011 la Contractul de credit nr.C2202/1150/5452, instanţa reţine următoarele:

Clauzele unui contract bancar care se referă la preţul contractului trebuie redactate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât, consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat.

Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).

Aşadar, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, în măsura în care clauzele referitoare la preţul contractului sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.

Prin această dispoziţie se urmăreşte evitarea ca un consumator să utilizeze legislaţia clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

Aceasta este şi practica CJUE. Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Vazând că, în speţă, clauza prevăzută la art.3.1. din Actul adiţional nr.1/31.08.2011 a înlăturat dreptul discreţionar al bancii de a modifica rata dobânzii, precum şi faptul că dobânda are un caracter determinabil (marja bancii de 6,31% + Libor la 3l), indicile de referinţă putând fi uşor de verificat, instanţa apreciază că nu suntem în ipoteza unei clauze abuzive.

Ca atare, aceasta clauza este în deplină concordanţă cu legislaţia în materie.

Ţinând cont de faptul că prin încheierea Actului adiţional nr.1/31.08.2011 a fost exclus dreptul bancii de a modifica dobanda în funcţie de politica acesteia, precum şi de constatările instanţei referitoare la clauza 6.1. si 6.2. din contractul de credit în forma initiala, instanţa apreciază că principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis nu poate sta la baza anulării clauzelor referitoare la dobanda din actele adiţionale.

Faţă de cele mai sus expuse, având în vedere faptul că după intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010, contractul de credit cu dobanda variabilă a fost modificat, şi anume în data de 31.08.2011, în acord cu dispoziţiile acestui act normativ, în special în sensul că dobanda a fost raportata la variaţia indicelui de referinţă în funcţie de valuta creditului plus o marja fixă pe toata durata contractului, în baza art.4 din Legea nr.193/2000, instanţa va admite în parte cererea, în sensul că va constata nulitatea absolută parţiala a art.6.1 şi art.6.2 din contractul de credit ipotecar nr.C2202/1150/5452 din 28.05.2007, în formă iniţială, în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral dobânda curentă în conformitate cu  politica bancii.

Pe cale de consecinţă, în baza principiului restabilirii situaţiei anterioare (fundamantat pe plata nedatorata), instanţa va obligă parata să restituie reclamantei sumele încasate necuvenit cu titlu de dobânda în baza clauzelor abuzive înserate în art.6.1. şi art.6.2. ale  Contractului de credit ipotecar nr.C2202/1150/5452 din 28.05.2007 pană la încheierea Actul adiţional nr.1/31.08.2011, la care se adaugă dobânda legală calculată de la momentul încasării nejustificate şi până la data plăţii efective.

Ca atare, în ceea ce priveşte efectele nulităţii asupra contractelor cu executare succesivă, instanţa este de acord cu pârâta că, de regulă, efectele nulităţii operează doar pentru viitor (ex nunc). Totusi, prin excepţie, efectele nulitatii contractului cu executare succesivă pot produce efecte şi pentru trecut (ex tunc) atunci cand executarea (restituirea prestatiilor) nu este ireversibilă. În speţă, contractul de credit dedus judecăţii face parte din această din urmă categorie de contracte, întrucat banca nu se află în imposibilitate de a restitui sumele de bani încasate în baza unor clauze abuzive.

6. Referitor la clauza referitoare la dobanda penalizatoare, ţinând seama de considerentele de la pct.5, de faptul că aceasta clauza îşi produce efectele doar în cazul în care reclamanta nu şi-ar executa obligaţia sa principala, precum şi de împrejurarea că nivelul ratei dobânzii de întârziere prin raportare la nivelul ratei dobanzii legale nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligatiile părţilor, în detrimentul consumatorului, instanţa apreciază că această clauză nu este abuzivă.

7. În privinţa clauzei contractuale care prevede dreptul de a percepe  comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2.962,62 CHF, instanţa apreciaza că aceasta nu este abuzivă.

Potrivit respectivei clauze (cuprinsa în art. 8.1. şi 8.2.) din contractul de credit in forma initiala, comisionul de acordare a creditului este calculat raportat la suma solicitata si este reţinut din împrumut la data acordarii acestuia.

Acest comision a fost asumat de reclamanţi în baza art.15 raportat la art.2 lit.h) din Legea nr.190/1999 (în vigoare la momentul acordării creditului).

Respectiva clauză contractuală nu a fost negociată între părţi, fiind parte într-un contract preformulat. Acest fapt, prin el însuşi, nu este suficient pentru a demonstra că respectiva clauză este abuzivă.

Instanţa apreciaza că nu există un dezechilibru între drepturi şi obligaţii şi că nu sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe, prin perceperea acestui comision de acordare de 2% (2.962,62 CHF) raportat la valoarea creditului (148.131 CHF).

Acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie, respectiv în vederea constituirii dosarului.

În consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă. La data încheierii contractului de credit al reclamantului nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) s-a stabilit că pentru analiza dosarului se percepe un comision în sumă fixă.

Prin urmare, reclamantul nu este îndreptăţit să solicite restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare.

8. Cu privire la posibilitatea bancii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor si taxelor, fără consimţământul clientului (art.8.6 din contractul de credit), analizând cuprinsul art.8.6 din contractul de credit, instanţa constată că pe parcursul derulării contractului doar modificarea unilitarala a comisionului de rambursare poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, sub acest aspect, cel puţin pana la intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010, astfel cum a fost aprobată şi modificata prin Legea nr.288/2010, clauza art.8.6 din contractul de credit este abuzivă.

Având în vedere faptul că aceasta clauză nu a fost redactată într-un mod clar şi inteligibil, întrucat consumatorul nu a putut prevedea consecinţele economice ale acestei clauze, instanţa apreciază că această clauză poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art.4 alin.6 teza finală din Legea nr.193/2000.

Ţinând seama de faptul că art.95 din OUG nr.50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.288/2010, nu face trimitere la art.35 din OUG nr.50/2010, instanţa nu poate reţine apărarea paratei că la acest moment prin efectul legii nu mai este îndreptăţită să modifice unilateral nivelul comisioanelor şi taxelor fără consimtamantul consumatorului.

Pe de altă parte, reclamanta nu a facut dovada ca este îndreptatita la restituirea vreunei sume de bani cu acest titlu.

9. Referitor la obligaţia clientului de a încheia o poliţă de asigurare a imobilului ipotecat cu o societate agreată de bancă (art.12.2, 12.4 şi 12.5), instanţa reţine următoarele:

În baza art.16 din Legea nr.190/1999 imprumutatul avea obligaţia de a încheia un contract de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor aferente creditului contractat.

Potrivit art.2 lit.h) din Legea nr.190/1999, primele de asigurare fac parte din costul total al creditului pentru consumator.

Ţinând seama de clauza prevăzută în art.12.4 din contractul de credit ipotecar, se observă că banca nu a impus reclamanţilor să încheie poliţa de asigurare cu un anumit asigurător, ci cu un asigurător agreat de bancă sau cu un asigurător ales de reclamanţi, dar cu aprobarea prealabilă a bancii.

Această clauza ar putea fi considerată abuzivă în ipoteza în care sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000.

Având în vedere valoarea şi durata creditului, instanţa apreciază că banca, în principiu, justifică interesul de a evita încheierea contractului de asigurare cu orice asigurător, în special cu asigurătorii aflaţi în incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile sau cu cei aflaţi în procedura de redresare financiara.

Totodata, din actele dosarului nu reiese că banca a refuzat încheierea contractului de asigurare în condiţiile art.12.4 teza finală din contractul de credit in forma iniţială sau că primele de asigurare achitate asigurătorului agreat de bancă ar fi disproporţionat de mari.

În acest context, instanţa apreciază că această clauză nu poate fi considerată abuzivă, întrucat, prin ea însăşi şi nici împreună cu alte prevederi din contract, nu creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

10. Referitor la dreptul bancii de a declara scadenţa/exigibilitatea anticipata a creditului (art.15 pct.15.1), instanţa reţine următoarele:

Principiul libertăţii actelor juridice conferă posibilitate părţilor să stabilească condiţiile de încheiere, modificare sau de încetare a contractului, fara a se putea deroga de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri.

Totuşi, în cazul raporturilor contractuale dintre un profesionist (comercianţi) şi un consumator, la întocmirea contractului, profesionistul trebuie să ţina seama şi de normele din materia protecţiei consumatorilor, în special Legea nr.193/2000.

În speţă, având în vedere faptul că banca nu a probat că pct.15.1 din contractul de credit ipotecar a fost negociat direct cu reclamanta, instanţa va analiza în continuare daca această clauză nu creează un dezechilibru contractual în defavoarea reclamantei, contrar exigenţei de bună-credinţă.

Analizând cuprinsul acestei clauze contractuale, instanţa constată că banca şi-a rezervat dreptul de a declara scadenţa anticipata a contractului inclusiv în cazul neexecutării unor obligaţii neesenţiale (cum ar fi, cu titlu de exemplu, omisiunea de a notifica imediat banca cu privire diminuarea valorii apartamentului urmare a faptului că apartamentul a fost inundat de vecin sau notificarea bancii cu privire la modificarea adresei de domiciliu cu nesocotirea termenului de 10 zile prevăzut in art.14 lit.l).

Posibilitatea de a declara scadenţa anticipata a contractului de credit pentru nesocotirea acestor obligaţii si, pe cale de consecinţă, dreptul bancii de a începe executarea silită în orice moment pentru recuperarea soldului ramas de plată, care de regulă se realizează prin urmarirea silită chiar a bunului ipotecat, este apreciată de instanţa a fi disproporţionată prin raportare la prejudiciul adus bancii urmare a neexecutării corespunzătoare a unei obligaţii neesenţiale.

Ca atare, raţiunea dispoziţiilor art.120 din OUG nr.99/2006 este de a facilita exercitarea activităţii instituţiei de credit, în special în situaţia în care clientul încalcă obligaţia de plată a capitalului şi accesoriilor în cuantumul şi la termenul prevazut în contract, iar nu pentru a rupe echilibrul contractual în detrimentul clientului.

Faţă de cele mai sus expuse, fiind în ipoteza unei clauze parţial abuzive, instanţa va constata nulitatea absolută parţială a art.15 pct.15.1. din contractul de credit ipotecar nr. C2202/1150/5452 din 28.05.2007, în masura în care se referă la posibilitatea bancii de a declara scadenţa anticipată a contractului pentru neîndeplinirea unei obligaţii neesenţiale.

În lumina acestor considerente, în baza art.4 din Legea nr.193/2000, instanţa va respinge în rest cererea, ca neîntemeiata.