Dreptul muncii

Expunerea unei opinii personale cu privire la modul de derulare a audierilor desfăşurate în Parlamentul României - comisiile unite de buget - finanţe pentru ocuparea funcţiei de consilier al Curţii de Conturi nu constituie o abatere disciplinară, ci  reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare a salariatei.

Decizia civilă nr. 840/18.12.2019  a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 708/10.06.2019 Tribunalul Galaţi a respins contestaţia formulată de contestatoarea …,  în contradictoriu cu intimata ..., ca fiind nefondată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta ... a chemat în judecată pârâta ..., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. …/… prin care a fost sancţionată cu avertisment scris, în subsidiar anularea ordinului contestat, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că urmare a participării la un interviu pentru ocuparea unei funcţii de consilier de conturi, organizat în cadrul Parlamentului României - Comisiile Unite Buget - Finanţe, a fost sunată ulterior de un ziarist şi a făcut anumite afirmaţii/declaraţii de presă, care au fost publicate în presă în ediţia on-line a ziarului „Evenimentul zilei”, la data de 14.12.2017, fiind apreciate de către intimată ca defăimătoare la adresa imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi. La 6 luni a fost emis ordinul contestat. Faţă de situaţia de fapt, solicită să se constate nulitatea absolută a ordinului care încalcă disp.art. 252 al.2, lit.a Codul Muncii în referire la 39 al.3 lit.b din Codul de Etică al personalului Curţii de Conturi.

A învederat de asemenea că, termenul de prescripţie de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii, se calculează raportat la data săvârşirii faptei, asupra modului în care a fost calculat acest termen, respectiv prin raportare la data publicării, planând dubii, ordinul fiind emis la 14.05.2018, în condiţiile în care, fapta ar fi fost săvârşită anterior.

A apreciat că instanţa nu are control asupra modalităţii concrete în care a fost săvârșită fapta, a momentului săvârșirii acesteia, motiv pentru care consideră că ordinul este nul şi urmează ca instanţa să dispună în acest sens, nu doar în baza dispoziţiilor Codului Muncii, ci şi a Codului de Etică unde sancţiunea este imperativ prevăzută. Sub sancţiunea nulităţii absolute, ordinul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, data săvârşirii faptei.

Un al doilea motiv de nulitate invocat, este prevăzut imperativ de normele Codului de Etică, art. 34 alin.1 teza 2 şi 3, art. 35 alin.2, potrivit acestor texte din Codul de Etică al Curţii de Conturi, sub sancţiunea nulităţii persoana cercetată disciplinar trebuie să primească un convocator şi toate înscrisurile care susţin sesizarea şi care au fost folosite în cadrul cercetării disciplinare. Toate înscrisurile inclusiv cele rezultate din cercetare nu i-au fost comunicate contestatoarei. Deşi cu o zi înainte de audiere, fiind audiată pe data de 11.05.2018, contestatoarea a solicitat intimatei să-i comunice înscrisurile, acest lucru nu s-a întâmplat, afirmaţie ce este probată prin adresa din data de 10.10.2017.

În al treilea rând, apărătorul contestatoarei solicită să se constate că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii disciplinare a salariatului, întrucât fapta imputată nu este o faptă în legătură cu serviciul, condiţiile de participare fiind: studii superioare, vechime de cel puţin 10 ani şi pregătire profesională temeinică, reclamanta neparticipând la acel concurs şi nefăcând acele afirmaţii în calitatea sa de director al Camerei de Conturi sau de auditor extern, la data susţinerii interviului fiind în concediu de odihnă, în timpul liber. Curtea de Conturi nu este titulara nici a imaginii, nici a prestigiului afectat prin acele declaraţii, în realitate, contestatoarea, conform acelor declaraţii, aspecte reţinute de intimată în ordinul de sancţionare, chiar  luând apărarea instituţiei la ofensele aduse de către un politician.

A arătat că abaterea nu a produs nici un prejudiciu Curţii de Conturi şi dacă s-ar vorbi despre un prejudiciu, acesta este rezultatul afirmaţiilor altei persoane. Pe de o parte se reţine faptul că a luat apărarea instituţiei şi că a acţionat în baza dreptului la liberă exprimare, iar pe de altă parte că a afectat imaginea instituţiei. Despre legătura de cauzalitate s-a făcut vorbire în sensul că nu există pentru că în opinia sa nu există nici prejudiciu şi nici faptă şi nici forma de vinovăţie.

Legal citată, pârâta prin reprezentant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, considerând că ordinul contestat este emis în condiţii de legalitate şi în baza unor cercetări efectuate de comisia de disciplină constituită la nivelul instituţiei, care a examinat în profunzime faptele sesizate ca abatere disciplinară. Sub aspectul legalităţii, a considerat că ordinul de sancţionare respectă cerinţele imperative prev.de disp.art. 252 alin.2 lit.a din Codul muncii. Aceste menţiuni şi precizări nu fac referire la existenţa şi menționarea datei la care a fost comisă fapta disciplinară. S-a arătat că, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu, la lit.a, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi nu se face referire la menționarea datei la care a fost comisă abaterea disciplinară.

Aşa cum a arătat şi Curtea Constituțională în mai multe decizii, aceste menţiuni şi precizări pe care trebuie să le conţină actul de sancţionare, au rolul de a informa în mod corect şi complet pe salariat, cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept în baza cărora s-a aplicat sancţiunea. A apreciat că ordinul este emis în mod corespunzător, angajatul având posibilitatea reală de a cunoaşte atât conţinutul abaterii, motivele pentru care a fost aplicată sancţiunea şi temeiurile de drept în baza cărora s-a aplicat sancţiunea. Prin urmare, invocarea nulităţii absolute de către contestatoare este lipsită de orice temei atâta timp cât condiţiile ad validitatem prevăzute de lege pentru emiterea actului de sancţionare au fost respectate.

A arătat că, în mod nereal susţine contestatoarea  că a refuzat justificat transmiterea actelor şi accesul acesteia într-un termen rezonabil care să-i permită pregătirea apărării. Contestatoarea a fost convocată pentru audiere în data de 11.05.2018 şi i-au fost comunicate respectivele acte  fiindu-i comunicate acesteia pe data de 10.05.2019. Oricum, prin transmiterea actelor respective cu 2 zile înainte nu s-a produs nici o vătămare în drepturile reclamantei. La data audierii aceasta avea cunoştinţă de documentele respective, prin urmare, susţinerea acesteia este vădit nefondată.

Contestatoarea a avut posibilitatea să cunoască toate actele existente la comisia de disciplină, actul de sesizare iniţială formulat de cei patru auditori din cadrul Camerei de Conturi cât şi de celelalte documente existente în dosarul de cercetare. S-a reţinut de către comisia disciplinară că faptele contestatoarei constituie abateri disciplinare, deoarece au afectat imaginea instituţiei Curtea de Conturi. Dacă a reţinut astfel comisia disciplinară, consideră că afirmaţiile făcute şi publicate în ziar de răspândire naţională, chiar dacă este ediţie on-line este în spațiu public, în sensul că audierile respective au avut caracterul unei şarade şi audierea unui alt consilier de conturi a fost o bălmăjeală, sunt de natură să inducă cel puţin suspiciunea că au fost formale acele audieri în cadrul Comisiei de Buget-Finanţe a Parlamentului, că au fost lipsite de obiectivitate şi că respectivii candidaţi desemnaţi ulterior consilieri de conturi, în realitate nu au pregătirea profesională corespunzătoare pentru a ocupa această funcţie de demnitate publică. Este evident că prin asemenea afirmaţii se induce ideea unui organ de conducere al Curţii de Conturi neprofesionist, întrucât consilierii de conturi fac parte din plenul Curţii de Conturi, care este organul deliberativ al instituţiei. Practic, prin aceste afirmaţii s-a indus o idee de neseriozitate cel puţin, în ceea ce privește audierea, dar pe cale de consecinţă şi desemnarea acestora în plenul Curţii de Conturi a fost incorectă.

La stabilirea abaterii disciplinare, comisia de disciplină a  avut în vedere şi postarea pe facebook, care nu a fost cu mult timp în urmă, iar conţinutul postării este următorul: „Audierile au fost doar de faţadă, fiecare candidat a înţeles că dacă nu a lipit afişe electorale, nu are nici o şansă.” Exact în perioada respectivă, când au avut loc audierile în Parlament pentru funcţia de consilier de conturi. Aceste fapte se regăsesc în reglementările specifice pentru abateri disciplinare, respectiv la art. 43 alin.2.

În aceeaşi manieră, a considerat că faptele au fost corect regăsite la art. 38 alin.2 tot din Statutul auditorului public extern, care prevede obligaţia inclusiv a directorilor camerelor de conturi, dar şi a auditorilor publici externi să acţioneze întotdeauna astfel încât să nu fie afectată imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi. Având o funcţie de conducere în cadrul Curţii de Conturi, cu atât mai mult se impunea să aibă atitudine cel puţin rezervată. A considerat că abaterea este evidentă şi tocmai pentru că a avut şi o atitudine oarecum corectă faţă de invectivele adresate de politician s-a aplicat doar avertisment scris, cea mai uşoară sancţiune. În concluzie, a solicitat respingerea contestaţiei şi sub aspectul legalităţii şi sub aspectul temeiniciei, ordinul de sancţionare fiind la adăpost de orice critică.

În temeiul disp. art. 258 Cod procedură civilă instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Prezenta cerere este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul disp. art. 270 din Codul muncii

Analizând şi coroborând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale invocate, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit copiei contractului individual de muncă nr. 3156/01.06.2010 reclamanta este salariata pârâtei în funcţia de director al Camerei de Conturi ..., începând cu anul 2012.

Prin Ordinul nr. …/.... reclamanta a fost sancţionată cu avertisment scris, în temeiul disp. art. 248 alin. (1) lit. „a” din Codul muncii, coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. „a” din Codul de Conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi a României, motivat de faptul că ar fi săvârşit abateri disciplinare prin încălcarea disp. art. 38 alin. 2 din Statutul auditorului public extern din cadrul Curţii de Conturi, art. 15 alin. (4) lit. „f” din Codul de conduită.

Din analiza Ordinului arătat, instanţa a reţinut că intimata a descris fapta din 4 decembrie 2017 (declaraţia dată de către contestatoare unui reporter, şi adusă la cunoştinţa publicului prin publicarea acesteia într-un ziar naţional) care constituie abatere disciplinară reţinută în sarcina contestatoarei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către aceasta, conform cerinţei prevăzută de art. 252 al.2 lit. „a” din Codul muncii, raportat la disp. art. 39 al. 3 lit. „b” din Codul de Etică.

Conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, „sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”. Art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii reglementează sancţiunea disciplinară a avertismentului scris. Reglementarea cercetării disciplinare prealabile a avut ca scop prevenirea unor masuri abuzive, nelegale sau netemeinice dispuse de către angajator.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate anterior, dacă regulamentul de ordine interioară sau contractul colectiv de muncă aplicabil nu prevede obligativitatea angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă indiferent de sancţiunea disciplinară aplicată, acesta nu are obligaţia efectuării unei cercetări disciplinare prealabile în cazul în care aplică salariatului, pentru abaterea disciplinara săvârşită, sancţiunea disciplinară a avertismentului scris. Având în vedere că sancţiunea disciplinară a avertismentului scris este cea mai uşoară sancţiune disciplinară ce poate fi aplicată unui angajat în ipoteza săvârşirii unei abateri disciplinare, legiuitorul a apreciat că, în cazul aplicării ei, nu este necesară cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului, însă angajatorul poate efectua cercetarea disciplinară prealabilă şi într-o asemenea ipoteză.

Este adevărat că prevederile art. 39 alin. (3) lit. „b” din Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi conţin o asemenea reglementare, însă această situaţie nu este de natură a atrage nulitatea absolută a ordinului, întrucât ordinul de sancţionare respectă întocmai menţiunile şi elementele obligatorii prevăzute de disp. art. 252 din Codul muncii.

În ipoteza în care angajatorul efectuează cercetarea disciplinară prealabilă, deşi nu are o obligaţie legală în acest sens, nu se impune constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la aceasta cercetare, întrucât o astfel de sancţiune ar fi excesivă în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat sancţionarea angajatorului cu nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară în absenta cercetării disciplinare prealabile, iar angajatorul a dat dovada de bună-credinţă, conform art. 8 alin. (1) din Codul muncii, permiţând salariatului să-şi formuleze apărarea, în scopul aflării adevărului şi stabilirii temeinice a existenţei unei abateri disciplinare a acestuia, cu toate că nu avea o îndatorire legală în acest sens.

Mai mult, Curtea Constituţională, învestită cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. 2 din Codul muncii, actual art. 252, aprobat prin Legea nr. 53/2003, a statuat în mod constant că menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare au rolul de a-l informa corect şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, aceste menţiuni fiind necesare şi pentru instanţa de judecată pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii luate (Deciziile nr. 383/2005, nr. 58/2007, nr. 319/2007 şi nr. 654/2007 ale Curţii Constituţionale).

Faţă de cele arătate, nulitatea invocată de către contestatoarea, a fost înlăturată.

Cu privire la fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art.26 lit. a) din Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi a României, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.126/2014, interzic personalului Curţii de Conturi să se manifeste prin declaraţii publice şi/sau de presă care aduc atingere imaginii şi prestigiului instituţiei.

Din conţinutul fişei postului contatoarei s-a reţinut că la capitolul Responsabilităţi - pct. 5, contestatoarea are ca obligaţie de serviciu  „să acţioneze întotdeauna astfel încât să nu fie afectată imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi”; pct. 8: „să respecte  şi să îndeplinească toate celelalte obligaţii profesionale şi etice prevăzute  în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi, Codul de conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi, Statutul auditorului public extern şi în celelalte reglementări interne ale Curţii de conturi, coroborate cu prevederile Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată”.

În speţă, contestatoarea, în declaraţiile de presă publicate în Evenimentul Zilei din data de 14 decembrie 2017, a folosit expresii care aduc atingere imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi, de natură a crea îndoieli asupra pregătirii profesionale a consilierilor de conturi, care reprezintă organul de conducere al Curţii de Conturi, a obiectivității modului de selectare a acestora, inducându-se ideea unei părtiniri pe criterii politice, care afectează negativ imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi, declaraţii care au fost făcute în contextul audierilor care au avut loc în Parlamentul României pentru numirea în posturile vacante de consilier de conturi.

Astfel, instanţa a reţinut că, afirmaţiile contestatoarei invocate în spaţiul public, reţinute în ordinul de sancţionare, se reflectă negativ asupra imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi, în condiţiile în care aceasta exercită atribuţia de control a modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public şi este deosebit de important ca pentru buna desfăşurare a activităţii sale să existe încrederea entităţilor verificate asupra competenţei profesionale a personalului său. Evident că această încredere are la bază şi imaginea şi prestigiul instituţiei, care nu pot fi ştirbite prin declaraţii de presă care nu fac altceva decât să pună într-o lumină defavorabilă personalul din Curtea de Conturi.

Disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator, cerinţa respectării unei anumite ordini, a unor reguli care să coordoneze conduita indivizilor pentru atingerea scopului comun, impunându-se cu forţa evidentă valabilă pentru orice activitate umană desfăşurată în colectiv.

Ca urmare, în virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte obligaţiile generale de muncă prevăzute în acte normative, regulamentul intern, contractul individual de muncă, precum şi cele înscrise în fişa postului.

Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul muncii o enunţă în art. 39 alin 2 lit.”b” ca o obligaţie distinctă a salariaţilor, având un caracter de sinteză, deoarece însumează şi rezumă, în esenţă, totalitatea îndatoririlor de serviciu asumate de aceştia prin încheierea contractului individual de muncă.

Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului prevăzut de art. 40 alin. 1 lit. e şi art. 247 alin. 1 din Codul muncii de a aplica sancţiuni salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia săvârşesc abateri disciplinare.

În concret, potrivit pct.5 din fişa postului, contestatoarea avea obligaţia să acţioneze întotdeauna astfel încât să nu fie afectată imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi,  în caz contrar, fiind aplicabile disp. art.25  alin.(l)  din  Codul  de  conduită.

Pentru considerentele expuse, instanţa a  apreciat că  în cauză sunt incidente disp. art. 247 din Codul muncii, privind răspunderea disciplinară şi că intimata prin aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 248 alin. 1 lit. a, avertismentul scris, a avut în vedere şi criteriile de stabilire a sancţiunii disciplinare, reglementate de Codul muncii la art. 250.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel contestatoarea, considerând-o netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

Hotărârea instanţei de fond este nemotivată, necuprinzând considerentele pentru care a înlăturat cererile şi apărările contestatoarei, ceea ce echivalează cu recercetarea cauzei.

Nulitatea absolută a ordinului de sancţionare - dată de lipsa indicării în cadrul descrierii abaterii disciplinare, a datei concrete la care a fost săvârșită fapta.

Instanţa de fond nu a analizat nulitatea absolută a ordinului sancţionator prevăzută de dispoziţiile speciale, imperative şi exprese cuprinse în art. 34 alin.1 teza 2 şi art. 35 alin.2 din Codul de Etică (respectiv încălcarea nepermisă a dreptului la apărare a contestatoarei în cadrul cercetării disciplinare).

Ulterior primirii convocatorului, a solicitat Comisiei de disciplină comunicarea înscrisurilor depuse în dovedirea sesizării, dar şi actele rezultate din activitatea comisiei, respectiv procesele verbale de audiere a auditorilor petiţiei încheiate la data de 08.05.2018 şi actele depuse de către aceştia cu ocazia audierii.

Din conţinutul proceselor-verbale de audiere a petiţionarilor, se constată că aceştia s-au obligat şi că, ulterior audierii, să mai administreze şi alte înscrisuri în dovedirea afirmaţiilor.

În aceste condiţii, se constată că instanţa nu a analizat dacă cercetarea disciplinară a avut loc cu respectarea dreptului la apărare şi a obligaţiei imperative a intimatei de a comunica înscrisurile folosite şi rezultate din cercetarea disciplinară.

Abaterea disciplinară reţinută în sarcina sa nu întruneşte condiţia esenţială de a fi o faptă în legătură cu munca, respectiv să fi fost săvârșită în calitatea de salariat a intimatei.

Declaraţiile de presă aparținând contestatoarei nu conturează existenţa unei fapte ilicite săvârșită în raport cu intimata, neaducând vreo atingere imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi.

Abaterea disciplinară descrisă în actul sancţionator nu a produs nici un prejudiciu cert valorilor morale-imagine şi prestigiu aparținând intimatei.

Instanţa nu a analizat nici dacă există legătură de cauzalitate între abaterea disciplinară pentru care s-a aplicat sancţiunea şi pretinsul prejudiciu de imagine creat intimatei.

A solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, şi în rejudecare, admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Intimata ... a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală.

În esenţă a invocat faptul că cererea de apel cuprinde aceleaşi susţineri formulate la instanţa de fond cu privire la condiţiile angajării răspunderii disciplinare a salariaţilor, pentru a nu relua aceleaşi apărări, instanţa de control judiciar să aibă în vedere argumentele expuse de ... în întâmpinarea depusă faţă de cererea de chemare în judecată.

Examinând sentinţa civilă apelată potrivit motivelor invocate şi dispoziţiilor legale incidente în materie, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă Curtea reține următoarele:

Sub un prim aspect, ordinul în discuție trebuie să se conformeze cerințelor impuse prin dispozițiile art. 252 alin. 1 și 2 din Codul Muncii, texte legale ce au următorul conținut:

„(1) Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

(2) Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru  care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;

f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată”.

Nerespectarea fie și doar a uneia dintre aceste condiții legale atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic, așa cum prevede în mod expres legea.

Sarcina probei că decizia de sancționare disciplinară a fost emisă cu respectarea  condițiilor de formă prevăzute de art. 252 din Codul Muncii, revine angajatorului în concordanță cu dispozițiile art. 272 din același cod.

Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.

Iar în conformitate cu prevederile art. 252 alin. 2 lit. a) din același cod, „sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu … descrierea faptei care constituie abatere disciplinară”.

Din interpretarea logico-gramaticală a acestor norme legale, ce au caracter imperativ și de ordine publică, rezultă că orice decizie de sancționare disciplinară trebuie să prevadă „data săvârșirii faptei” ce constituie abatere disciplinară, așa cum cere art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, unde este menționată expres această sintagmă, deoarece în raport de aceasta se poate stabili dacă angajatorul a emis decizia respectivă în termenul maxim prevăzut de lege (6 luni de la data comiterii faptei).

Așa fiind, cerința „descrierii faptei” la care face referire art. 252 alin. 2 lit. a) din Codul muncii presupune, înainte de toate, indicarea datei sau a perioadei de timp în care s-a produs abaterea disciplinară. Pe cale de consecință, inexistența unei asemenea mențiuni face ca descrierea faptei să fie insuficientă, ceea ce atrage nulitatea absolută a deciziei contestate, mai ales că într-o asemenea situație nu se poate stabili nici împrejurarea dacă decizia a fost emisă în termenul prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul muncii.

Indicarea momentului sau a intervalului de timp în care s-au comis abaterile disciplinare ale unui salariat este fundamentală pentru a asigura legalitatea unei decizii de concediere disciplinară, știut fiind că orice faptă a unei persoane se petrece într-un anumit timp (și într-un anumit loc). Limitele temporale caracterizează orice acțiune sau inacțiune umană, în lipsa acestora neputându-se concepe existența unei fapte.

Nu trebuie uitat faptul că în conformitate cu prevederile art. 79 din Codul muncii, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.”

Indicarea datei săvârșirii abaterii disciplinare se subsumează cerinței referitoare la „motivele de fapt” ce trebuie să figureze în decizie. Ca atare, lipsa acestei mențiuni (a datei la care s-a comis abaterea) din decizia de concediere nu mai poate fi înlăturată în vreun fel, tocmai pentru că textul legal precizat statuează expres că „angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.”

În plus, principiile ce acționează în materia nulității actelor juridice civile, astfel cum ele au fost enunțate în doctrină și aplicate constant în practica judiciară, prevăd că nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un fel – deci nici printr-un act întocmit separat de actul nul și exterior acestuia – deoarece această sancțiune este instituită de legiuitor în cazul încălcării unor norme juridice cu caracter imperativ și de ordine publică, prin care se urmărește apărarea unui interes general. În consecință și prin raportare la situația din speță, împrejurarea că din conținutul altor documente ce emană de la angajator ar reieși datele sau intervalele de timp în care salariatul ar fi săvârșit abaterile ce i se reproșează, nu are nici o relevanță juridică și nu poate îndepărta sancțiunea nulității absolute a deciziei contestate.

Așa cum rezultă din examinarea conținutului ordinului contestat acesta indică în concret data la care au fost săvârșite faptele ce se impută apelantei-contestatoare, respectiv 14.12.2018.

Afirmaţia contestatoarei că fapta a fost săvârșită anterior datei de 14.12.2017, respectiv  în intervalul de timp cuprins între data de 06.11.2017, (data audierii în parlament) şi data de 13.12.2017 (ziua anterioară apariţiei în presă a afirmaţiilor) nu poate fi reţinută deoarece data convorbirii cu ziaristul respectiv nu are nici o relevanţă deoarece afirmaţiile făcute de apelantă la adresa intimatei s-au conturat ca abatere disciplinară ca urmare a publicării acestora în presă, devenind publice.

De asemenea, conform art. 251 alin. (1) din Codul muncii, „sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”.

Art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii reglementează sancţiunea disciplinară a avertismentului scris. Reglementarea cercetării disciplinare prealabile a avut ca scop prevenirea unor măsuri abuzive, nelegale sau netemeinice dispuse de către angajator.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate anterior, dacă regulamentul de ordine interioară sau contractul colectiv de munca aplicabil nu prevede obligativitatea angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă indiferent de sancţiunea disciplinară aplicată, acesta nu are obligaţia efectuării unei cercetări disciplinare prealabile în cazul în care aplică salariatului, pentru abaterea disciplinara săvârşită, sancţiunea disciplinară a avertismentului scris.

 Având în vedere că sancţiunea disciplinară a avertismentului scris este cea mai uşoară sancţiune disciplinară ce poate fi aplicată unui angajat în ipoteza săvârşirii unei abateri disciplinare, legiuitorul a apreciat că, în cazul aplicării ei, nu este necesară cercetarea disciplinară prealabilă a angajatului, însă angajatorul poate efectua cercetarea disciplinară prealabilă şi într-o asemenea ipoteză.

În speţă, intimata  a optat pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile  şi a respectat întocmai dispoziţiile art.34 alin.1 teza 2 şi art.35 alin.2 din Codul de Etică.

Astfel, potrivit prevederilor art.34 alin.1 teza 2 şi art.35 alin.2 din Codul de Etică, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, comisia de disciplină va convoca în scris pe auditorul public extern în cauză cu 5 zile lucrătoare înainte de data stabilită.

Convocarea va cuprinde în mod obligatoriu obiectul sesizării, data, ora şi locul întrevederii  şi va fi însoţită de copia sesizării, precum şi de copiile înscrisurilor depuse de persoana care a formulat sesizarea.

Auditorul public extern are dreptul să cunoască toate documentele utilizate sau rezultate din activitatea comisiei de disciplină privind fapta sesizată ca abatere disciplinară, iar comisia de disciplină are obligaţia de a-i asigura accesul neîngrădit la acestea.

Faptul că înscrisurile depuse în dovedirea sesizării, respectiv procesele verbale de audiere a auditorilor petiţiei încheiate la data de 08.05.2018 şi actele depuse de către aceştia cu ocazia cercetării, nu ar fi fost comunicate apelantei nu atrage nulitatea ordinului de sancţionare, neexistând vreun text de lege care să prevadă o astfel de sancţiune - a nulităţii - în cazul în care angajatului nu i se comunică  astfel de acte.

Mai mult, curtea reține că apelanta, deşi s-a prezentat la cercetarea disciplinară, nu a solicitat acordarea unui termen pentru a-și pregăti apărarea, a răspuns la toate întrebările adresate de comisia de cercetare disciplinară, convocatorul a indicat faptele imputate, conform procesului verbal încheiat la această dată.

Toate aceste date sunt suficiente, în opinia Curții, pentru a reține respectarea dreptului la apărare, în conținutul consacrat prin dispozițiile art.251 alin.4 Codul muncii, potrivit cărora în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Din cuprinsul ordinului rezultă descrierea faptelor în toate elementele lor esenţiale, precizarea prevederilor care au fost încălcate de către contestatoare, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară a fost aplicată, termenul în care sancţiunea putea fi contestată şi instanţa competentă, fiind întrunite condiţiile de formă ale deciziei de sancţionare aşa cum sunt instituite de dispoziţiile art. 252 alin. 2 Codul muncii.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine următoarele:

În speţă, prima instanţă a analizat circumstanţele particulare ale cauzei, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în pronunţarea unei atare soluţii. Faptul că apelanta-contestatoare nu este de acord cu interpretarea dată de instanţă situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă și că lipsesc argumentele reţinute, prin indicarea unor temeiuri de fapt şi de drept aplicabile speţei dedusă judecăţii şi potrivit propriei sale convingeri, rezultând din analiza situaţiei de fapt raportată la probele administrate în cauză.

Este adevărat că legea instituie obligaţia prevederii în conţinutul unei hotărâri judecătoreşti a considerentelor, în care se arătă obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

O asemenea obligaţie nu trebuie însă absolutizată, motivarea unei hotărâri judecătoreşti fiind considerată realizată şi atunci când instanţa, deşi a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse judecăţii, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar.

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, simplă, precisă, concisă, fermă, să aibă putere de convingere și să ofere o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia pronunţată în dispozitiv.

Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prevederile art. 6 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din  proces. Din moment ce art. 6 obligă jurisdicţiile să-şi motiveze deciziile, dar nu şi la a răspunde la fiecare argument care nici nu a influenţat soluţia litigiului, nu se poate considera că instanţa a adoptat o hotărâre nemotivată (Decizia din 28.03.2000, Cauza Jorgerim et Lege împotriva Franţei).

Cu referire la fondul cauzei, Curtea apreciază că nu există o faptă ce i-ar putea fi imputată apelantei, care să întrunească cerințele prevăzute de art. 247 alin. 2 Codul muncii pentru a fi calificată drept abatere disciplinară, prin interviul acordat publicației „Evenimentul Zilei” și-a exercitat libertatea de exprimare pe care Constituția o recunoaște oricărei persoane, conform art. 30 alin. (1).

În speță, obiectul judecății îl constituie contestația formulată de contestatoarea … împotriva ordinului nr. 5042/14.05.2018, prin care a fost sancţionată cu avertisment scris, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) lit. „a” din Codul muncii, coroborat cu art. 26 alin. (1) lit. „a” din Codul de Conduită etică şi profesională a personalului Curţii de Conturi a României.

În cuprinsul ordinului  de sancţionare s-a reţinut că, declaraţiile de presă ale contestatoarei publicate în „Evenimentul Zilei” din data de 14.12.2017, conţin expresii ce aduc atingere imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi astfel: audierile au continuat, însă au fost o şaradă şi a apărut pe un site filmuleţul audierii domnului ... care a fost o bălmăjeală de vreo 5 minute.

S-a mai reţinut că, prin aceste afirmaţii se creează în mediul public îndoieli asupra pregătirii profesionale a consilierilor de conturi, care reprezintă organul de conducere al Curţii de Conturi, a obiectivităţii modului de selectare a acestora, inducându-se ideea unei părtiniri pe criterii politice, care afectează negativ imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi.

De asemenea, s-au reţinut ca fiind încălcate prevederile art.38 alin.2 din Statutul auditorului public extern din cadrul Curţii de Conturi şi art.15 alin.4 lit. f din Codul de conduită, raportate la art.25 alin.1 lit. m din Codul de conduită etică şi profesională a Curţii de Conturi.

În conformitate cu prevederile art. 247 Codul muncii, angajatorul dispune, într-adevăr, de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, conform legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi, ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară. Abaterea disciplinară este definită de art. 247 alin. 2 Codul muncii ca fapta în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Rezultă că pentru a fi încadrată ca abatere disciplinară fapta săvârşită de către salariat trebuie să se răsfrângă negativ asupra relaţiilor de muncă, ordinei şi disciplinei la locul de muncă, aspecte ce se pot determina în funcţie de date concrete al comiterii faptelor.

Din analiza definiției abaterii disciplinare, cât și din analiza dispozițiilor art.38 alin.2 din Statutul auditorului public extern din cadrul Curţii de Conturi şi art.15 alin.4 lit. f din Codul de conduită, raportate la art.25 alin.1 lit. m din Codul de conduită etică şi profesională a Curţii de Conturi, se constată că apelanta nu se face vinovată de săvârșirea vreunei abateri disciplinare, acțiunea acesteia de a-și exprima opinia personală cu privire la modul de derulare a audierilor  desfăşurate în Parlamentul României - Comisiile unite de buget - finanţe pentru ocuparea funcţiei de consilier al Curţii de Conturi, neîntrunind elementele unei abateri disciplinare, astfel spus nu reprezintă încălcări ale dispozițiilor legale mai sus invocate.

Nu sunt incidente în speță nici dispozițiile art.38 alin.2 din Statutul auditorului extern din Cadrul Curţii de Conturi şi art.15 alin.4 lit. f din Codul de Etică care stabilesc în sarcina auditorilor publici externi obligaţia să acţioneze întotdeauna astfel încât să nu fie afectată imaginea şi prestigiul Curţii de Conturi, să dovedească seriozitate, profesionalism şi respect faţă de persoanele cu care intră în relaţii de serviciu, să respecte şi să îndeplinească toate celelalte obligaţii profesionale şi etice.

Expunerea unei opinii personale cu privire la modul de derulare a audierilor desfăşurate în Parlamentul României - comisiile unite de buget - finanţe pentru ocuparea funcţiei de consilier al Curţii de Conturi, nu constituie o abatere disciplinară ci reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare a salariatei, în condițiile în care apelanta în calitate de concurent şi-a exprimat opinia faţă de audierea unui alt concurent şi a comparat continuarea audierilor ca fiind o şaradă.

Simpla împrejurare că apelanta a discutat cu un reporter unele aspecte legate de  modul de derulare a audierilor  desfăşurate în Parlamentul României - Comisiile unite de buget - finanţe pentru ocuparea funcţiei de consilier al Curţii de Conturi nu conduc automat la concluzia că prin susținerile sale apelanta a afectat imaginea instituţiei.

Curtea reţine că expresiile (şaradă şi bălmăjeală) folosite de apelantă în declaraţia de presă nu au adus atingere imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi,  ci reprezintă doar expresia exercitării libertății sale de opinie, a libertății de exprimare și a dreptului de petiționare, consacrate de art. 30 și 51 din Constituția României: „1. Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. 2. Cenzura de orice fel este interzisă.” și garantate de art. 9 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice [...].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază în mod repetat importanța fundamentală a libertății de exprimare într-o societate democratică.

 În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător ... De asemenea, în afară de substanța ideilor și informațiilor prezentate, art. 10 protejează și modul lor de exprimare.

Instanța europeană a evidențiat întotdeauna importanța crucială a libertății de exprimare, ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației. De asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de art.10, libertatea de expresie este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător.

Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, fiind condiția sine qua non a unei veritabile democrații pluraliste.

Uneori, libertatea de exprimare poate fi în conflict cu anumite interese colective sau individuale, ceea ce înseamnă că ea nu este concepută dincolo de orice limite.

 Problema o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale ce aparține altor persoane, pe de altă parte, problemă asupra căreia instanța europeană a statuat în jurisprudența sa.

Libertatea de opinie apare ca forma clasică a libertății de exprimare și presupune ca nimeni să nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, deoarece posibilitatea pentru orice persoană de a avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a oricărei societăți democratice, care se întemeiază pe pluralism, toleranță și pe spirit de deschidere. Reprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept, dar fără a se aduce atingere respectului convingerilor care constituie punctul central al libertății de gândire.

În speță, prin declaraţiile de presă privind  modul de derulare a audierilor desfăşurate în Parlamentul României, apelanta și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare în cadrul interviului, intimatei revenindu-i sarcina de a stabili dacă afirmațiile acesteia au fost de natură să aducă atingere imaginii şi prestigiului Curţii de Conturi.

Or, intimata nu a făcut dovada că prin declarațiile apelantei  imaginea instituției a fost pusă într-o lumină nefavorabilă și atâta timp cât nu s-a demonstrat existenţa faptei săvârșită cu vinovăție care să fi adus atingere imaginii instituției, nu se poate pune în discuție o eventuală răspundere  disciplinară a acesteia din urmă.

În consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă va fi admis apelul declarat de contestatoare, schimbată în tot sentinţa civilă apelată și, în rejudecare:

Va fi admisă contestaţia și va dispune anularea Ordinului nr…./... emis de intimata Curtea de Conturi a României.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în apel curtea va face aplicarea prevederilor art. 451 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă ţinând seama de obligaţia ce revine apelantei-reclamante de a suporta cheltuielile efectuate în proces, de munca îndeplinită de avocat şi de natura litigiului dintre părţi.

Cu împuternicirea avocaţială seria ... nr…/…2019 s-a făcut dovada împuternicirii de către apelanta-contestatoare a apărătorului ales, fiind emisă chitanţa nr. .../20.07.2019 pentru suma de 3000 lei reprezentând contravaloare onorariu avocat.

Prin raportarea la prevederile art. 451 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, munca îndeplinită de avocat cu ocazia reprezentării apelantei în apel a constat în asistarea sa la 2 termene de judecată, împrejurare considerată relevantă pentru reducerea onorariului avocatului la un nivel de 2000 lei, apreciat ca rezonabil şi suficient.

Domenii speta

Spete similare