Litigii de muncă

Pentru a fi îndeplinită cerinţa art.76 lit. a) Codul muncii este necesar ca motivele care determină concedierea să fie prezentate în conţinutul deciziei, în aşa fel încât să fie verificabilă sub aspectul respectării condiţiilor prev. de  art. 65 alin.2 Codul muncii.

Simpla menţiune a desfiinţării locului de muncă şi a acordării dreptului de preaviz nu satisface exigenţele art.76 lit. a Codul muncii.

Sentinţa civilă nr. 607/17.10.2019 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 58/30.01.2019 pronunţată de Tribunalul Brăila a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea - pârâtă … în contradictoriu cu intimata - reclamantă …, având ca obiect contestaţie la decizia de concediere.

A fost anulată decizia nr. …/… emisă de intimată.

A fost obligată intimata să reintegreze pe contestatoare în postul deţinut anterior concedierii şi să îi plătească acesteia despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională.

A fost obligată contestatoarea pârâtă să îi restituie intimatei reclamante suma de 2000 lei plătită cu titlul de premiere, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 21.09.2018 până la data restituirii. 

Au fost compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila, contestatoarea … a chemat în judecată pe intimata …, solicitând anularea deciziei de concediere nr. …/…, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea veniturilor sale salariale până la reintegrarea efectivă, conform art. 80 alin. 1 Codul muncii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei a arătat că a fost salariata intimatei în funcţia de economist şi că la data de 27.07.2018, în urma unui preaviz, a primit decizia de concediere prin care îi încetează contractul individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii, cu data de 28.07.2018.

Contestatoarea a susţinut că decizia de concediere este nelegală, fiind  lovită de nulitate absolută conform dispoziţiilor art. 78 Codul muncii, întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 76 lit. a şi b Codul muncii, în sensul că nu este motivată şi nu conţine durata preavizului.

Contestatoarea a mai susţinut că decizia este şi netemeinică, deoarece desfiinţarea locului de muncă nu este una reală, ci fictivă. Măsura concedierii a fost adoptată de directorul comercial al intimatei, cu care contestatoarea a avut discuţii contradictorii pe probleme de contabilitate. Înainte de a-i comunica preavizul, intimata a încadrat în muncă o persoană care a preluat toate atribuţiile pe care contestatoarea le avea în cadrul societăţii intimate.

În dovedirea contestaţiei a propus proba cu înscrisuri şi audierea persoanei care i-a preluat atribuţiile.

Intimata a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În apărare a susţinut că decizia contestată îndeplineşte din punct de vedere formal cele două  condiţii prevăzute de art. 76 lit. a şi b din Codul Muncii privind motivele care determină concedierea şi durata preavizului, deoarece în conţinutul deciziei se face referire atât la durata preavizului (prin trimitere la adresa nr. 753/2018), cât şi la motivul ce a determinat încetarea raporturilor de muncă - desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare.

Intimata a mai susţinut că motivaţia emiterii deciziei a ţinut de reorganizarea sa economică, în condiţiile în care la data de 1.01.2018 obligaţii de muncă asemănătoare celor din fişa postului contestatoarei erau îndeplinite de mai multe persoane. La momentul anterior emiterii deciziei contestate, intimata a luat decizia, urmare a reorganizării, că de întreaga sa activitate economică să se ocupe alte două societăţi, externalizând astfel serviciile de contabilitate, aşa cum va rezulta din înscrisurile pe care le va depune la dosar.

Referitor la susţinerea contestatoarei că anterior emiterii preavizului a încheiat un contract de muncă cu numita …, intimata a arătat că fişa postului contestatoarei şi cea a numitei … sunt diferite, aceasta din urmă fiind angajată tot în cadrul compartimentului TESA, dar s-a ocupat şi se ocupă de contractarea produselor şi serviciilor necesare de aprovizionat, neexistând nicio legătură cu atribuţiile de serviciu ale contestatoarei.

Intimata a  negat că adevărata cauză a încetării raporturilor de muncă ale contestatoarei ar fi existenţa unei dispute între directorul său comercial şi contestatoare şi a învederat că, deşi în contractul de muncă al contestatoarei nu este prevăzut, la data de 24.07.2018 aceasta a primit din partea intimatei suma de 2.000 lei cu titlu de venituri compensatorii pentru situaţia creată urmare emiterii preavizului privind încetarea raporturilor de muncă, iar acceptarea acelei sume presupune achiesarea la situaţia de fapt constând în restructurarea efectivă a postului său de muncă.

În drept, şi-a întemeiat întâmpinarea pe art. 205 Cod procedură civilă, iar în dovedire a propus proba cu interogatoriu şi înscrisuri.

Prin cererea reconvenţională intimata-reclamantă a solicitat obligarea contestatoarei-pârâte la restituirea sumei de 2.000 lei achitată acesteia fără a exista vreun temei legal, precum şi a dobânzii legale calculată la această sumă de la data achitării (24.07.2018) la data plăţii efective.

În motivarea cererii a arătat că la data de 24.07.2018 a decis să achite contestatoarei suma de 2.000 lei urmare a încetării raporturilor sale de muncă, înţelegând prin aceasta să o ajute  pentru a se putea descurca din punct de financiar din data de 27.07.2018 până la găsirea unui nou loc de muncă.

A mai precizat că nu a existat niciun alt temei juridic pentru care a achitat suma de 2.000 lei.

 În drept, a invocat art. 256 din Legea nr. 53/2003 şi ca probe a propus interogatoriu şi înscrisuri.

Contestatoarea-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acesteia întrucât, aşa cum a arătat intimata, acordarea sumei de 2000 lei s-a făcut cu ocazia încetării raporturilor de muncă, iar potrivit statului de plată anexat suma de 2.000 lei reprezintă o premiere. În ambele situaţii, intimata-reclamantă a achitat contestatoarei-pârâte benevol suma de 2000 de lei, fără a aplica un temei juridic, fiind o operaţiune pe care intimata a mai aplicat-o şi altor salariaţi cărora le-a încetat contractul individual de muncă. Se solicită restituirea sumei întrucât s-a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere, aşadar ca o sancţiune a exercitării acestui demers legal al contestatoarei.

Contestatoarea-pârâtă a mai arătat că, deoarece suma de 2000 lei i-a fost acordată ca un ajutor financiar la desfacerea contractului de muncă, până când va ocupa un alt loc de muncă, suma nu a fost primită în mod necuvenit, întrucât desfacerea contractului individual de muncă a avut loc. De asemenea, intimata-reclamantă a arătat că suma de 200 lei a fost remisă drept plată compensatorie pentru situaţia creată ca urmare a emiterii preavizului privind încetarea raporturilor de muncă, raport care a încetat, şi prin urmare plata nu poate fi una necuvenită.

Contestatoarea a formulat şi răspuns la întâmpinarea intimatei, prin care a susţinut că referirea din decizia atacată la adresa 753/20.07.2018 de preaviz nu este în măsură să acopere dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, sub aspectul menţionării termenului de preaviz. Motivul concedierii nu poate fi cel privind desfiinţarea locului de muncă potrivit art. 65 alin. 1 din Codul muncii, în cauză lipsind exact motivul care a condus la desfiinţarea locului de muncă.

Referitor la acest aspect, contestatoarea şi-a precizat contestaţia în sensul că motivele care au condus la desfiinţarea locului de muncă lipsesc din decizie.

A învederat că, în sprijinul promovării ca motiv al concedierii - reorganizarea - s-a depus la dosarul cauzei o decizie internă prin care se arată că postul se desfiinţează la data de 02.05.2018, însă în preambulul deciziei de concediere nr. 888/27.07.2018 se precizează că desfiinţarea postului s-a făcut la data de 28.07.2018. Consideră că este evident caracterul pro causa al deciziei interne, întrucât aceasta nu este înregistrată în registrul unităţii şi nici nu este emisă de administratorul intimatei, numai acesta - ca reprezentant legal - putând dispune măsuri de reorganizare. A mai arătat că, în privinţa contractelor de prestări servicii de asistenţă financiară, acestea acoperă doar partea de asistenţă financiară, întocmire balanţe şi bilanţuri, nu şi contabilitatea primară de care se ocupa contestatoarea şi în plus aceste contracte provin din anul 2016, astfel că nu pot fi invocate după un an şi şase luni ca motiv al vreunei reorganizări.

Ca probe a propus martori, interogatoriu şi înscrisuri.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisurile depuse de părţi şi interogatoriul formulat de contestatoare.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat următoarele:

Prin contractul individual de muncă nr. 232/13.05.2016, contestatoarea … a fost angajată de intimata … pe durată determinată, în funcţia de economist, începând cu data de 16.05.2016 până la data de 15.08.2016 inclusiv.

Contestatoarea a continuat să lucreze la societatea intimată şi ulterior datei de 15.08.2016, iar prin adresa nr. 753/02.07.2018 intimata a notificat-o că începând cu data de 02.07.2018 i se acordă un preaviz de 20 de zile lucrătoare, în perioada 02.07.2018-27.07.2018.

 În notificare s-a precizat că la împlinirea termenului de preaviz urmează să fie emisă decizia de concediere, încetarea contractul individual de muncă fiind din iniţiativa angajatorului, temeiul de drept al concedierii constituindu-l art. 65 alin. 1 Codul muncii.

Conform menţiunilor de pe notificarea de preaviz, contestatoarea a luat cunoştinţă de aceasta la data de 02.07.2018.

Prin decizia nr. …./… intimata a hotărât că începând cu data de 28.07.2018 contractul individual de muncă al contestatoarei încetează în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii.

Conform celor arătate în motivarea deciziei, aceasta a fost emisă avându-se în vedere că începând  cu data de 28.07.2018 se desfiinţează locul de muncă ocupat de contestatoare,  luându-se în considerare adresa nr. 753/02.07.2018 prin care i s-a comunicat durata preavizului şi conform art. 65 alin. 1 Codul muncii.

În termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. a Codul muncii contestatoarea a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Analizând aspectele invocate de contestatoare instanţa reţine că, potrivit art. 76 lit. a şi b Codul muncii republicat, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea şi durata preavizului.

Se observă că în decizie nu este menţionată durata preavizului, dar s-a făcut referire la  adresa nr. 753/02.07.2018 prin care contestatoarei i s-a comunicat perioada în care s-a aflat în preaviz.

Drept urmare, instanţa a apreciat că intimata a respectat, în esenţă, dispoziţiile art. 76 lit. b Codul muncii, astfel că nu s-a putut reţine existenţa motivului de nulitate invocat de contestatoare sub acest aspect.

În schimb, în ceea ce priveşte motivele care au determinat concedierea, instanţa a constatat că acestea au fost indicate în mod generic, făcându-se referire la desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare.

Or, câtă vreme încetarea contractului individual de muncă a fost dispusă în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii, era necesar să se arate concret care este situaţia care a impus concedierea, pentru ca instanţa, cenzurând o astfel de măsură, să poată distinge dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 alin. 2 Codul muncii, respectiv dacă desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.

Totodată, decizia de concediere este singurul act juridic care îi este opozabil contestatoarei în ceea ce priveşte încetarea raporturilor de muncă, astfel că dreptul la apărare împotriva concedierii nelegale impune ca aceasta să cunoască motivele care au determinat concedierea.

În speţă, nu s-a dovedit că i s-au adus la cunoştinţă contestatoarei motivele care au determinat desfiinţarea locului său de muncă.

Prin înscrisurile depuse la dosar, intimata a urmărit să probeze susţinerile conform cărora acest loc de muncă a fost desfiinţat ca efect al reorganizării activităţii economice, prin externalizarea serviciilor de contabilitate îndeplinite inclusiv de către contestatoare.

Instanţa a apreciat însă că aceste probe nu pot suplini lipsa motivării în fapt a deciziei, deoarece aceasta ar contraveni dispoziţiilor art. 79 Codul muncii, care statuează că „în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Faţă de cele reţinute, s-a constatat că decizia nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 76 lit. a Codul muncii, ceea ce potrivit art. 78 Codul muncii atrage nulitatea absolută a concedierii, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 80 alin. 1 Codul muncii s-a impus anularea deciziei de concediere emisă de intimată.

Pe cale de consecinţă, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 80 alin. 2 Codul muncii, sunt fondate cererile contestatoarei vizând reintegrarea sa pe postul deţinut şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu veniturile salariale de care ar fi beneficiat până la data reintegrării efective.

Cât priveşte cererea reconvenţională, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit statului de salarii pe luna iulie 2018, întocmit de intimata-reclamantă,  contestatoarea-pârâtă a primit suma de 2000 lei cu titlul de „premiere lichidare”.

Reclamanta a susţinut că acordarea acestei sume, neprevăzută în contractul de muncă al pârâtei, a reprezentat o compensaţie pentru situaţia creată ca urmare a încetării raporturilor de muncă dintre părţi.

Având în vedere că prin întâmpinare contestatoarea-pârâtă a recunoscut că a primit suma de 2000 lei ca ajutor financiar la desfacerea contractului de muncă, iar prin hotărârea de faţă s-a constatat nulitatea concedierii sale, instanţa a apreciat că, urmare a anulării deciziei de concediere şi a reintegrării contestatoarei în funcţia de salariat, nu mai subzistă motivele care au determinat plata celor 2000 de lei cu titlul de premiere.

Aşadar, cererea intimatei reclamante privind obligarea contestatoarei-pârâte la restituirea sumei menţionate este fondată, restituirea ei reprezentând un efect al principiului general de drept al repunerii părţilor în situaţia anterioară anulării unui act.

În dreptul muncii, această situaţie este reglementată prin art. 256 din Codul muncii, care prevede că salariatul care a încasat o sumă nedatorată de la angajator este obligat să o restituie.

În speţă, suma primită drept compensaţie pentru încetarea raportului de muncă al contestatoarei-pârâte a dobândit caracter de plată nedatorată în momentul în care s-a dispus anularea deciziei de concediere prin prezenta sentinţă care, conform art. 274 Codul muncii, coroborat cu art. 448 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, are caracter executoriu. Prin urmare, momentul la care se naşte obligaţia de restituire în sarcina pârâtei, în baza art. 256 Codul muncii, este data pronunţării sentinţei de faţă.

Astfel, faţă de data la care datoria a devenit scadentă, instanţa a constatat că reclamanta este îndreptăţită să primească de la pârâtă dobânda legală aferentă sumei de 2000 lei calculată de la data anulării deciziei de concediere, iar nu de la data de 24.07.2018, aşa cum a solicitat prin cererea reconvenţională.

 Pentru considerentele expuse, instanţa a admis contestaţia formulată de contestatoarea-pârâtă, a anulat decizia nr. …/… emisă de intimată şi a obligat-o pe aceasta să o reintegreze pe contestatoare în postul deţinut anterior concedierii şi să îi plătească despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective.

Totodată, instanţa a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat-o pe contestatoarea-pârâtă să îi restituie intimatei-reclamante suma de 2000 lei plătită cu titlul de premiere, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei până la data restituirii. 

Întrucât ambele părţi au căzut reciproc în pretenţii, în temeiul art. 453 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă instanţa a compensat cheltuielile de judecată efectuate de acestea, constând în onorariile avocaţilor, dovedite cu chitanţele depuse la dosar.

Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de asistenţii judiciari care, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004, au făcut parte din completul de judecată cu vot consultativ.

Împotriva sentinței civile a declarat apel principal contestatoarea ..., criticând-o pentru următoarele motive:

A reținut instanța de fond că, deși potrivit statului de plată a primit suma de 2000 lei drept „premiere”, ar fi recunoscut prin întâmpinare că titlul sub care i-a fost plătită această sumă ar fi o compensație față de situația concedierii, iar ca efect al anulării deciziei de concediere aceasta trebuie restituită.

Or, determinant pentru stabilirea titlului sub care a fost primită suma, este înscrisul care atestă plata acestuia.

În cauză, statul de plată adeverește că suma de 2000 lei a fost plătită cu titlu de premiere, pentru activitatea depusă în cadrul societății angajatoare.

Faptul că prin întâmpinare a arătat că suma respectivă a mai fost achitată și altor salariați cu prilejul concedierii nu este de natură să schimbe titlul sub care a fost efectuată plata.

Prin urmare, această sumă nu poate fi restituită cu ocazia anulării deciziei de concediere. 

Potrivit statului de plată, suma brută acordată cu titlu de premiere este de 3417 lei, care după deducerea contribuțiilor legale ajunge la 2000 lei, ceea ce susține varianta premierii, adică suma este de natură salarială, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul conform art. 61 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Dacă suma de 2000 lei ar fi fost achitată ca ajutor în caz de concediere, atunci nu ar mai fi fost achitate contribuții, respectiv impozit pe venit, potrivit art. 62 lit. a Cod fiscal.

La instanța de fond a invocat un alt motiv de anulare a deciziei de concediere, anume faptul că prin decizia internă, întocmită pro causa și depusă la dosar de angajator, rezultă că s-ar fi desființat un post de contabil, însă aceasta avea funcția de economist.

Or, potrivit fișei postului, depusă la dosar, rezultă că atribuțiile funcției nu sunt cele specifice funcției de contabil și diferența dintre denumirile celor două funcții.

Prin urmare, instanța de fond avea obligația de a cerceta și acest aspect de nelegalitate, însă a omis acest lucru.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă este în drept de a formula apel și împotriva considerentelor lipsă ori sub aspectul nemotivării.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii reconvenționale privind plata sumei de 2000 lei către pârâta-reclamantă, admiterea apelului cu privire la lipsa considerentelor (motivării) instanței de fond și plata cheltuielilor de judecată.

Și intimata … a declarat apel împotriva sentinței civile pronunțată în cauză, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Prin Decizia nr. …/… s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 28.07.2018, în baza art. 65 alin.1 Codul muncii. În preambulul acestei decizii se arată faptul că încetarea raportului de muncă are loc dat fiind faptul că se desființează locul de muncă ocupat de intimată.

Conform dispozițiilor art. 76 lit. a) Codul muncii decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea.

Or, motivele care au determinat concedierea au fost acelea ale desființării locului de muncă al contestatoarei. Este evidentă confuzia instanței de fond nu numai cu privire la sintagma de „motive care determină concedierea”, ci și la controlul judecătoresc ce putea fi efectuat cu privire la acest aspect.

În conținutul deciziei de concediere nu trebuiau indicate motivele desființării locului de muncă, așa cum lasă să se înțeleagă instanța de fond prin motivare, ci doar cauza încetării raporturilor de muncă, cauză ce este indicată în conținutul deciziei de concediere, desființarea postului.

Conform art. 65 Codul muncii concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.

Controlul judecătoresc, din acest punct de vedere, este limitat doar la aceste aspecte, anume existența sau nu a cauzei reale și serioase, indicarea motivelor concedierii (desființarea postului) și nicidecum la motivele desființării locului de muncă .

În preambulul deciziei de concediere se face referire la adresa nr. 753/2.07.2018, prin acest preaviz s-a indicat faptul că temeiul de drept este cel prevăzut de art. 65 alin. 1 din Codul muncii, precum și faptul că, începând cu data de 2.07.2018, doamnei …, având funcția de economist, i se acordă un preaviz de 20 zile lucrătoare.

Or, în condițiile în care încetarea raporturilor de muncă a avut loc datorită desființării locului de muncă, ceea ce avea de analizat instanța de fond este dacă postul de economist ocupat de intimată a fost sau nu desființat.

A mai reținut instanța de fond faptul că s-a încălcat dreptul la apărare al intimatei întrucât aceasta nu ar fi cunoscut motivele ce au determinat concedierea. Sub un prim aspect, motivele ce au determinat concedierea țin de desființarea locului de muncă, aspect indicat în preambulul deciziei de concediere, iar pe de altă parte, prin chiar contestația formulată intimata a arătat că pe post ar fi fost încadrată în muncă o altă persoană ce i-a preluat toate atribuțiile pe care le avea, nici vorbă despre vreo încălcare a dreptului la apărare.

Ceea ce avea de analizat instanța de fond era dacă desființarea locului de muncă a fost sau nu efectivă și dacă această desființare a avut la bază o cauză reală și serioasă.

Or, înscrisurile depuse la instanța de fond vin să facă dovada acestor aspecte. Motivația emiterii deciziei de concediere a ținut de reorganizarea economică a societății, în condițiile în care la data de 1.01.2018, obligații de muncă asemănătoare contestatoarei și decurgând din fișa postului contestatoarei, angajată în cadrul compartimentului TESA în calitate de economist, erau îndeplinite nu de una, ci de mai multe persoane .

La momentul anterior emiterii deciziei contestate, societatea a luat decizia, urmare reorganizării, ca de întreaga activitate economică să se ocupe alte 2 societăți - ... și respectiv ..., externalizând astfel serviciile de contabilitate.

Cu alte cuvinte, cauza desființării locului de muncă a intimatei a fost una serioasă și reală întrucât este inutil a efectua plăți duble pentru același serviciu de contabilitate. Rezultă această împrejurare din înscrisurile depuse la dosar.

Prin cererea introductivă s-a arătat faptul că anterior emiterii preavizului ar fi efectuat angajări, respectiv a încheiat un contract de muncă cu numita …, care i-ar fi preluat toate atribuțiile se serviciu.

Dimpotrivă, fișa postului contestatoarei și cea a persoanei … sunt diferite, aceasta din urmă fiind angajată tot în cadrul compartimentului TESA, însă s-a ocupat și se ocupă de contractarea produselor și serviciilor de aprovizionare. Cu alte cuvinte, nicio legătură între atribuțiile de serviciu ale intimatei și cele ale celeilalte angajate a societății.

În plus, din organigrama locurilor de muncă la nivelul societății și înscrisurile din ... rezultă faptul că desființarea postului intimatei a fost una efectivă.

A solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond, iar în rejudecare, reținând că decizia de concediere nr. …/… emisă de societate nu este lovită de nulitate, respingerea contestației formulată de contestatoarea - intimată, cu cheltuieli de judecată fond și apel.

Apelanta-intimată … a formulat întâmpinare și apel incident, solicitând respingerea apelului declarat de intimata … și admiterea apelului său față de considerentele sentinței civile pronunțată de Tribunalul Brăila, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare a arătat că decizia nu este motivată, aceasta nu conține motivul care a stat la baza concedierii, motivarea acesteia venind abia la momentul depunerii întâmpinării de angajator.

În consecință, nu se poate aprecia dacă această concediere efectuată în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii respectă cerințele acestui temei de drept, respectiv dacă a fost determinată de desființarea locului de muncă sau din alte motive.

Mai precis, la dosarul cauzei s-a depus o decizie internă, prin care se arată că serviciile de contabilitate vor fi parțial externalizate, motiv pentru care postul său urma să fie desființat, astfel că instanța de fond în mod corect a dispus anularea deciziei de concediere.

În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 79 Codul muncii potrivit cărora în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Așadar, este nefondată apărarea angajatorului, potrivit cu care instanța de fond ar fi trebuit să analizeze decizia sub aspectul temeiniciei și să ignore prin urmare aspectele ce țin de motivarea deciziei.

Prin apelul incident, a arătat că instanța de fond nu a abordat prin considerente aspectul temeiniciei, legat de faptul că angajatorul a motivat desființarea postului din cadrul compartimentului contabilitate, de externalizare a serviciilor de rigoare, însă a fost salariată în funcția de economist, iar potrivit fișei postului aflată la dosar nu avea atribuții de contabil, sub acest aspect apelul incident fiind considerat admisibil și fondat în măsura în care apelul angajatorului va fi admis.

Examinând sentinţa civilă apelată potrivit motivelor invocate şi dispoziţiilor legale incidente în materie, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă curtea reține următoarele:

În ceea ce privește apelul principal formulat de contestatoarea …, chestiunea pusă în discuție vizează stabilirea naturii juridice a sumei de 2000 lei acordată contestatoarei cu ocazia plății drepturilor salariale aferente lunii iulie 2018.

Potrivit apărărilor formulate în proces de intimata …, această sumă a fost acordată contestatoarei la momentul încetării raporturilor de muncă pentru a se descurca din punct de vedere financiar până la găsirea unui nou loc de muncă.

De altfel, chiar contestatoarea prin întâmpinarea la cererea reconvențională a considerat plata acestei sume ca fiind o premiere acordată benevol, fiind o operațiune pe care intimata a mai aplicat-o și altor salariați cărora le-a încetat contractul individual de muncă. A considerat că, câtă vreme contestatoarea a primit suma de 2000 lei ca ajutor la desfacerea contractului individual de muncă, suma nu a fost primită în mod necuvenit întrucât desfacerea contractului individual de muncă a avut loc.

Însă, așa cum a reținut și prima instanță, ca efect a anulării deciziei de concediere şi a reintegrării contestatoarei în funcţia de salariat, nu mai subzistă motivele care au determinat acordarea acestei sume, primită drept compensaţie pentru încetarea raportului de muncă, dobândind astfel caracterul de plată nedatorată în sensul prevederilor art. 256 Codul muncii.

Caracterul impozabil sau nu a acestor sume nu are relevanță și nu schimbă natura juridică a plății efectuată de intimată cu titlu de compensație, rezultând din atenuarea inconvenientelor generate de încetarea raporturilor de muncă dintre părți.

În ceea ce privește critica vizând funcția deținută la momentul încetării contractului de muncă, aceea de economist și nu de contabil, de precizat faptul că prima instanță a soluționat cauza pe cale de excepție, reținând nulitatea deciziei atrasă de lipsa din conținutul său a motivelor care au determinat concedierea, având caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 76 lit. a Codul muncii.

Ca atare, prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale menționate, soluţionând acțiunea pe excepţia nulității deciziei de concediere, situație ce făcea de prisos analiza aspectelor de fond, inclusiv cel referitor la funcția ocupată de contestatoare.

În ceea ce privește apelul formulat de intimata …:

În esență, criticile învederate vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a litigiului pe cale de excepție, apelanta-intimată considerând că în conținutul acesteia nu trebuie indicate motivele desfacerii contractului individual de muncă, ci doar a încetării raporturilor de muncă, iar desființarea locului de muncă a fost efectivă și a avut o cauză reală şi serioasă.

Însă, potrivit prevederilor art. 76 lit. a Codul muncii decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea.

Indicarea în decizie a motivelor care determină concedierea este esențială, permițând astfel salariatului să îşi formuleze apărările, iar instanţei de judecată să verifice şi să cenzureze manifestarea de voinţă a angajatorului, respectiv să verifice obiectivitatea măsurii adoptată de angajator.

Pentru a fi îndeplinită cerinţa regăsită în art. 76 lit. a Codul muncii este necesar ca motivele care determină concedierea să fie prezentate în conținutul deciziei, în aşa fel încât să fie verificabilă sub aspectul respectării condițiilor prevăzute de art. 65 alin. 2 din același cod.

Ori, în speță lipsesc din decizia contestată elementele care au determinat concedierea, simpla mențiune în conținutul său a desființării locului de muncă și a acordării dreptului la preaviz nu satisface exigențele impuse de art. 76 lit. a Codul muncii.

S-ar fi impus expunerea în conținutul deciziei a dificultăţilor economico-financiare care au determinat concedierea și a acelor elemente de fapt care să explice cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă ocupat de contestatoare, potrivit prevederilor art. 79 Codul muncii în caz de conflict de muncă angajatorul neputând invoca în faţa instanţei alte motive de fapt şi de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

În ceea ce privește apelul incident formulat de contestatoarea …:

Potrivit art. 472 din noul Cod de procedură civilă intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. 1 rămâne fără efect.

Prevederile legale expuse relevă caracterul accesoriu al apelului incident în raport de apelul principal, apelul incident reprezentând o cale de atac aflată în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză.

În speță, prin motivele apelului incident contestatoarea antamează aceleași chestiuni de fond, respectiv faptul că prima instanță nu a abordat în considerente temeinicia desființării postului său de economist, aspecte care exced limitelor unui apel incident, cu atât mai mult cu cât prima instanță a soluționat cauza reținând lipsa din conținutul deciziei de concediere a unor elemente obligatorii. 

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă vor fi respinse ca nefondate apelurile principal și incident formulate de contestatoarea ... și apelul formulat de intimata ... împotriva sentinţei civile nr. 58/30.01.2019 pronunţată de Tribunalul Brăila.

Domenii speta

Spete similare