Anulare act fiscal

S-a reţinut că s-a emis în mod nelegal decizia de impunere, întrucât redevenţa obţinută prin  concesionarea unor bunuri, conform art. 4 din O.U.G.nr.54/2006, nu are natura unei creanţe fiscale, ci are natură civilă faţă de  prevederile art. 1 alin. 4 din Legea nr.207/2015.

Decizia nr. 320/9.06.2020 a Curţii de Apel Galaţi

Asupra cauzei de față, deliberând asupra recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 720/22.11.2019 pronunțată de Tribunalul … în dosarul nr. 4235/121/2018, constată următoarele:

1. Prin sentința civilă nr. 720/22.11.2019, Tribunalul … a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă, a admis cererea formulată de reclamantul … în contradictoriu cu pârâta UAT comuna …, a dispus anularea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018 emisă de UAT com. … și a obligat pârâta la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, Tribunalul … a reținut următoarele: „Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului … - Secția contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. 4235/121/2018, reclamantul …, în contradictoriu cu pârâta UAT comuna … prin Primar, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 9/05.01.2018 emisă de către pârâtă. Ulterior, a solicitat și cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia de impunere nr. 9/05.01.2018 i s-a stabilit în sarcină plata sumei totale de 42.826 lei din care 20.754 lei rămășiță chirie pășune și 22.072 lei majorări.

Precizează că a formulat contestație prealabilă împotriva acestei decizii, dar nu a primit niciun răspuns.

Arată că a încheiat cu pârâta un contract de concesiune pentru suprafața de 50 ha pajiște aflate în proprietatea domeniului public al comunei …, prețul contractului fiind de 403 lei/ha/an.

A menționat că, în baza art. 5 din Hotărârea Consiliului Local al comunei … nr. 2/30.01.2009, i s-a aprobat cererea de scutire de la plata chiriei pentru anul 2014, constatându-se stare de calamitate.

Apreciază reclamantul că decizia de impunere este nelegală și netemeinică întrucât sumele înscrise în acest act nu sunt individualizate concret. De asemenea, nu este indicată natura creanței și nici un termen de plată așa cum prevăd dispozițiile art. 41 și 43 din Vechiul Cod de procedură fiscală.

Apreciază că nici temeiul legal pentru calcularea penalităților nu subzistă întrucât subiectul obligației de plată nu a refuzat plata obligației fiscale, respectiv stingerea acesteia prin plată. Mai mult, până la data de 10.08.2018, organul fiscal nu a făcut cunoscut contribuabilului că are restanțe la bugetul local.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 și 11 din Legea nr. 554/2004 și art. 95 – 97, 173 – 176 din Vechiul Cod de procedură fiscală.

În susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri.

Ulterior, la termenul din data de 25.10.2018, reclamantul a invocat excepția nulității absolute a deciziei de impunere, motivat de faptul că redevența născută dintr-un contract de concesiune are natura juridică a unei chirii, nefiind vorba de o creanță fiscală. Instanța a calificat excepția astfel invocată ca fiind apărare de fond.

Pârâta UAT comuna … prin Primar a fost reprezentată în fața instanței, dar nu a formulat întâmpinare.

La termenul din data de 25.10.2019, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât nu este emitentul actului contestat. A invocat dispozițiile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta a depus la dosar documentația ce a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Tribunalul a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile anterior menționate.

Analizând actele și lucrările cauzei prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, instanța reține următoarele:

În fapt, între reclamantul …, în calitate de concesionar și pârâta comuna … prin primar, în calitate de concedent, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. 722/5/17.03.2014 având ca obiect concesionarea pajiștii aflate în domeniul public al comunei … în suprafață de 50 ha, pentru pășunatul unui număr de 325 animale, prețul contractului fiind de 403 lei/ha/an și durata contractului de 5 ani.

Prin Hotărârea Consiliului Local … nr. 2/30.01.2009, s-a aprobat scutirea/reducerea de la plata chiriei pășunii pentru chiriașii care sunt afectați de calamități naturale, în situația calamitată aflându-se și reclamantul conform procesului verbal nr. 1910/30.08.2014.

Prin Decizia nr. 18/16.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi … a stabilit caracterul nelicit al scutirilor acordate de comuna … la plata redevenței aferente perioadei 2014-2015 și a stabilit obligația, în sarcina pârâtei, de a recalcula, evidenția, urmări și încasa redevențele datorate de concesionari care au fost diminuate nelegal ca urmare a scutirilor acordate de entitate, deși acestea nu reprezentau creanțe fiscale, la care se vor adăuga penalitățile de întârziere prevăzute în contractele de concesiune încheiate.

Prin decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018 a fost stabilită în sarcina reclamantului o creanță în sumă totală de 42.826 lei din care 20.754 lei reprezentând rămășiță taxă pășune și majorări de 22.072 lei.

Reclamantul a formulat contestație administrativă împotriva acestei decizii, contestație față de care pârâta nu a formulat niciun răspuns.

Instanța va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, având în vedere faptul că, în mod evident, intenția reclamantului este de a obține anularea Deciziei de impunere nr. 9/05.01.2018 și, deci de a se judeca cu emitentul acestui act. În acest context este de remarcat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001 (aplicabilă speței raportat la data introducerii prezentei acțiuni), „unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

(2) În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean”.

Pe fond, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 2 lit. b și alin. 4 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate), „în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru:

b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului;

 ....................................................................................................................

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepția celor prevăzute la alin. (2) lit. b)”.

În cauză, creanța bugetară în litigiu provine dintr-un raport juridic contractual, respectiv din contractul de concesiune nr. 722/5/17.03.2014 încheiat de reclamant cu UAT com. …, o altă persoană publică diferită de Agenția Domeniilor Statului.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 4 alin. 1 din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, însă această prevedere nu conferă redevenței caracter de creanță fiscală.

Instanța reține totodată că, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât (Decizia nr. 390/01.02. 2012 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă) că ”redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei chirii, nefiind o creanță fiscală, întrucât nu provine din raporturi fiscale existente între părți, ci își are izvorul în convenția părților, căreia i se aplică normele de drept privat”.

 Pe de altă parte, conform prevederilor art. 93 alin. 2 lit. b din Legea nr. 207/2015, creanțele fiscale se stabilesc prin decizie de impunere emisă de organul fiscal.

Or, în condițiile în care creanța din prezenta cauză nu este o creanță fiscală, ci o creanță civilă, față de prevederile legale menționate, instanța constată că în mod nelegal pârâta a emis decizia de impunere contestată.

Față de toate considerentele expuse, instanța va admite acțiunea formulată cu consecința anulării Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018.

Văzând și dispozițiile art. 453 alin. 1 din Noul C.p.c., Tribunalul va obliga pârâta, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 50 cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva sentinței civile nr. 720/22.11.2019 a formulat recurs pârâta UAT comuna …, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și în rejudecare, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În susținerea recursului a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT … și a admis acțiunea în contradictoriu cu aceasta entitate, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

A invocat dispozițiile art. 21, art. 22 și art. 62 din Legea nr. 215/2001 și art. 281 C.pr. fiscală motivând că aceste prevederi infirmă teza reclamantului din cuprinsul acțiunii, conform căreia UAT comuna …, în calitate de persoană juridică de drept public, ar fi emis actul administrativ atacat și ar fi partea împotriva căreia trebuie să-și îndrepte acțiunea.

A arătat că Decizia de impunere este semnată de Primarul comunei, în calitate de conducător al organului fiscal, compartimentul impozite și taxe locale fiind un serviciu subordonat Instituției Primarului și care face parte din autoritatea executivă a administrației publice locale, astfel încât acțiunea trebuia formulată în contradictoriu cu Primarul comunei ..., nu cu UAT comuna … ori cu Primăria comunei …

A precizat că Primarul este autoritatea publică care a emis actul și care are legitimare procesuală pasivă potrivit prevederilor art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 în referire la art. 281 Cod proc. fiscală și astfel autoritățile publice au în principiu calitatea de pârât în litigiul de contencios administrativ în calitate de emitent al actului administrativ, iar persoana juridică de drept public este chemată în judecată alături de autoritatea publică doar atunci când se solicită și despăgubiri - ceea ce nu este cazul în cerere.

A apreciat că în mod nelegal instanța nu s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a UAT …, prevederile art. 7, 12 și 13 din Legea nr. 554/2004 determinând cadrul procesual al acțiunii în contencios administrativ fiscal.

A mai invocat dispozițiile art. 268 și 281 alin. 5. Cod de proc. fiscală, susținând că doar în situația în care termenul de 6 luni nu a fost respectat, contestatarul are deschisă calea acțiunii în contencios, iar instanța de fond trebuia să dispună respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă, văzând că acțiunea formulată de reclamant a fost introdusă la mai puțin de o lună de la data comunicării Deciziei de impunere, fără a mai aștepta soluționarea contestației administrative.

A arătat că între părți a fost încheiat un contract de concesiune, în baza căruia a concesionat o suprafață de pajiște aflată în proprietatea publică a comunei, în vederea pășunării acesteia de animale, contractul fiind încheiat pe o durată de 5 ani. Redevența datorată pentru concesiune a fost stabilită la 403 lei/ha/an, ce urma a fi achitată prin ordin de plată în contul comunei deschis la Trezoreria … sau la casieria UAT …, în caz de întârziere a plății, fiind datorate penalități de întârziere. Ulterior, în cursul anului 2016, a fost supusă unui control al Curții de Conturi - Camera de Conturi …, finalizat prin emiterea Deciziei nr. 18/16.06.2016, în cuprinsul căreia s-a reținut ca și abatere, la pct. 3 din decizie, faptul că: „3. Contrar dispozițiilor art. 56 alin. 1 din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare ..., ale art. 20 alin. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, ... în perioada 2014-2015, entitatea nu a urmărit încasarea integrală veniturilor proprii în concesionarea sau închirierea bunurilor din domeniul public sau privat al comunei …, precum și respectarea de către concesionari/locatari au obligațiilor legale și contractuale asumate, inclusiv prin aplicarea clauzelor sancționatorii din contractele încheiate (penalități, reziliere, etc) ...”

A precizat că în baza deciziei, Curtea de Conturi a României a dispus luarea măsurilor necesare, în vederea recuperării prejudiciilor produse, sens în care a procedat la calcularea redevenței, precum și a penalităților datorate, fiind astfel emise Decizia de impunere nr. 9 din 5.01.2018 și Titlul executoriu nr. 8 din 5.01.2018.

A considerat că contractul de concesiune încheiat între părți are natura unui contract administrativ, fiind încheiat în baza OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

A susținut că potrivit art. 4 din OUG nr. 54/2006, redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, și are natura unei creanțe fiscale, la fel ca și impozitul pe terenul obiect al contractului.

A motivat că instanța de fond a reținut dispozițiile art. 2 alin. 2 lit. b Cod proc. fiscală și în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, apreciind în mod greșit că redevențele rezultate din contracte de concesiune nu sunt creanțe fiscale.

A considerat că legiuitorul a enumerat tipurile de contracte pentru care se aplică dispozițiile Codului de proc. fiscală, în mod implicit și cele care se referă la administrarea creanțelor datorate bugetului de stat ori bugetelor locale.

A mai arătat că Decizia ICCJ nr. 390/10.02.2012, invocată de instanța de fond, este anterioară Legii nr. 207/2015 privind Codul de proc. fiscală, act normativ prin care legiuitorul a stabilit în mod explicit natura unor creanțe bugetare, precum cele provenind din redevențe, rezultând astfel că intenția de a reconsidera natura acestora este lipsită de orice dubiu.

3. Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 720/22.11.2019 pronunțată de Tribunalul …, ca fiind temeinice și legale.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT …, invocată de recurentă, a arătat că raportat la Decizia nr. 1956/05.04.2012 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta se află în eroare invocând faptul că Primăria ... ar avea calitate procesuală și că ar fi trebuit chemată în judecată fie Primăria ..., fie Primarul com. … ca fiind presupuși emitenți ai Deciziei de impunere nr. 9/05.01.2018.

A menționat că UAT … are calitate procesuală pasivă având personalitate juridică, fiind o entitate reprezentată de primar, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

A concluzionat că Primăria …/Consiliul Local nu sunt entități cu personalitate juridică, ci organe deliberative, respectiv structuri executive ale UAT …, nu au capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi părți în judecată, acestea fiind reprezentate de Primar în fața instanței.

A subliniat că chiar dacă în contractele încheiate/deciziile de impunere este indicat în mod formal faptul că primarul reprezintă Primăria ..., în realitate acesta semnează în numele UAT …, deoarece conform art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (l) din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă UAT în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice romane ori străine, precum și în justiție.

Cu privire la cel de-al doilea motiv al recursului a precizat că la data de 10.08.2018 a primit Decizia de impunere nr. 9/05.012018, iar la data de 21.09.2018 a formulat contestație prealabilă împotriva deciziei, adresată unității emitente (UAT …).

A arătat că pârâta nu a soluționat contestația, din motive necunoscute, deși avea obligația să emită o decizie de soluționare a plângerii împotriva deciziei de impunere și să comunice rezultatul în baza disp. art. 273 C.proc.fisc. cu raportare la disp. art. 276 din același act normativ.

A precizat că UAT … nu a înțeles să-și îndeplinească atribuțiile rezultate din lege și nu a emis nicio decizie de soluționare, drept pentru care s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal prin contestație în dosarul nr. 4235/121/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului Galați la data de 17.12.2018.

A apreciat că recurenta se află în eroare sub aspectul respectării dispozițiilor Legii nr. 215/2001 și Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar acțiunea introdusă nu a fost prematură, fiind elaborată în condiții de temeinicie și legalitate deplină.

Privind cel de-al treilea motiv al recursului UAT …, a considerat că recurenta încearcă prin diverse mijloace să inducă în eroare instanța de recurs cu privire la caracterul creanțelor rezultate din contractul de concesiune încheiat între părți.

A arătat că Decizia de impunere face parte din actele dosarului execuțional nr. 9/2018 al Primăriei …, fiind emisă la data de 05.01.2018 concomitent cu somația nr. 19/05.01.2018 și Titlul executoriu nr. 20/05.01.2018, primite prin serviciul poștal la data de 10.08.2018. Debitul s-a născut urmare a încheierii Contractului de concesiune nr. 722/5/17.03.2014 între comuna … reprezentată de Primar (în calitate de concedent) prin care s-a stabilit în sarcina concedentei comuna … să pună la dispoziție o suprafață de 50 ha pășune pentru pășunatul animalelor (oi), în schimbul obligației de a plăti redevența în suma de 403 lei/ha/an, calculându-se valoarea totală de 20.150 lei/an. Din contractul de concesiune rezultă drepturile și obligațiile ambelor părți, respectiv modalitatea plății redevenței în două tranșe, respectiv 30% până la 30.06 a anului în curs și 70% până la data de 15.11 a anului în curs. În cazul neîndeplinirii obligației achitării la timp a redevenței, respectiv până la încheierea anului calendaristic (2014 în speță), UAT avea obligația să dispună rezilierea contractului cu aplicarea de penalități de 0,1% din calculul redevenței.

A precizat că până la data de 30.06 a anului în curs a achitat 30% din totalul redevenței, iar diferența de 70% nu a mai fost plătită urmare a solicitării sale datorită stării de calamitate, respectiv secetă prelungită așa cum este prevăzut în contractul de concesiune la Cap. X (Forța majoră), pct. 1-B.

A menționat că din Adresa nr. 1788/22.08.2018 emisă de UAT … prin primar, rezultă că în anul 2014 nu a înregistrat niciun debit; în anul 2015 a fost înregistrat un debit de 12.385 lei din care: debite 11.404 lei, accesorii 981 lei, sume ce au fost achitate în anul 2016; în anul 2016 nu a înregistrat niciun debit; în anul 2017 a fost înregistrat cu un debit fictiv în cuantum de 28.267 lei din care debit 20.754 lei, accesorii 7.513 lei.

A motivat că la o comparare a deciziei de impunere cu Adeverința nr. 1788/22.08.2018 emisă de UAT … prin primar, se constată că suma înscrisă în decizia de impunere (42.826 lei) nu se regăsește în calculele reprezentând debit principal și accesorii.

A precizat faptul că și după controlul efectuat de Curtea de Conturi, UAT … prin primar nu s-a conformat dispozițiilor entității cu referire la aplicarea Codului de procedură civilă care privește încheierea de convenții între părți, acționarea în judecată pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale etc.

A susținut că însăși Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 18/16.06.2016, a constatat caracterul nonfiscal al creanței rezultate din contractele de concesiune, ci una născută din obligații contractuale, care a fost determinată de o condiție de forță majoră, stipulată și prin contractul de concesiune.

A mai arătat că înscrisurile anexate la fond atestă faptul că scutirea de la plata redevenței rezultate din contractele de concesiune s-a făcut în baza unei hotărâri a Consiliului local la propunerea Comisiei și cu aprobarea primarului.

A invocat Decizia nr. 390/01.02.2012 pronunțată de ÎCCJ – Secția a II-a civilă în recurs, motivând că atât timp cât presupusa creanță rezultă dintr-un raport contractual, respectiv Contractul de concesiune nr. 722/5/17.03.2014, rezultă neîndoielnic caracterul non-fiscal al acesteia.

4. Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este neîntemeiat și se impune a fi respins.

Printr-o corectă apreciere a materialului probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, instanța de fond a stabilit că Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018 a fost emisă în mod nelegal de UAT com. … prin primar.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a UAT …, în mod corect a reținut instanța fond că intenția reclamantului este de a obține anularea Deciziei de impunere nr. 9/05.01.2018 și, deci, de a se judeca cu emitentul acestui act.

Astfel, reclamantul a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 9/05.01.2018 emisă de către UAT … prin primar, în contradictoriu cu UAT … prin primar …

Potrivit art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, reclamantului revenindu-i obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât și pasivă. Ca definiție doctrinară, calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între persoana care figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată și persoana pretins obligată în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății.

În contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă atât în acțiunea în anularea actului administrativ, cât și în cererea de suspendare a executării acestuia revine emitentului actului, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În domeniul fiscal, actul administrativ fiscal care constituie titlul de creanță susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin executare silită este reprezentat de decizia de impunere.

Pentru a avea calitate procesuală pasivă este necesar ca pârâtul chemat în judecată să fie parte în raportul juridic de drept administrativ, conform art. 36 Cod de procedură civilă.

În cauză, Decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018 are în antet mențiunea ”Comuna ...” și este semnată de conducătorul organului fiscal …

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 (în forma de la data emiterii Deciziei), „Comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale.”

Potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică și reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.

Dispozițiile art. 17 alin. (1) și alin. (3) C.proc.fisc. prevăd că „(1) Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.

(3) Unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, sunt reprezentate de autoritățile administrației publice locale, precum și de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuțiilor delegate de către autoritățile respective.„

Din analiza acestor dispoziții legale, se reține faptul că unitatea administrativ-teritorială reprezentată de primar are calitate procesuală în raportul juridic de drept fiscal, ca specie a raportului juridic administrativ, indiferent dacă se solicită despăgubiri.

Chiar dacă Decizia de impunere este semnată de Primarul comunei, în calitate de conducător al organului fiscal (conform art. 61 alin. 5 din Legea nr. 215/2001), acest fapt nu îi conferă primarului comunei calitate procesuală pasivă, autoritățile administrației publice locale fiind organizate și funcționând în cadrul unității administrativ-teritoriale reprezentată de primar.

Cu privire la prematuritatea acțiunii, invocată pentru prima dată în recurs, Curtea constată că susținerile recurentei sunt nefondate, având în vedere faptul că potrivit art. 276 alin. 7 raportat la art. 77 Cod de proc. fiscală, contestațiile formulate se soluționează în termen de 45 de zile de la înregistrare.

În cauză, reclamantul a arătat că a primit Decizia de impunere la data de 10.08.2018 (dată necontestată de recurentă), a formulat la data de 21.09.2018 (data poștei) contestație împotriva Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. 9/05.01.2018, iar la data de 17.12.2018 a fost înregistrată cauza pe rolul Tribunalului …

Deși termenul de 45 de zile prevăzut de art. 276 alin. 7 raportat la art. 77 C.proc.fisc. pentru soluționarea contestației se împlinise înainte de data sesizării instanței, nici până la momentul pronunțării asupra recursului recurenta nu a depus dovada soluționării acestei contestații.

În aceste condiții, având în vedere faptul că anterior invocării prematurității acțiunii termenul de 6 luni prevăzut de art. 281 alin. 5. Cod de proc. fiscală s-a împlinit, ar fi excesiv de formal ca acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor să fie respinsă ca prematură din moment ce dreptul a devenit actual.

În doctrina de drept procesual civil s-a subliniat că, dacă la punerea în mișcare a acțiunii, obligația nu a devenit exigibilă, pârâtul poate invoca prematuritatea cererii și poate solicita respingerea ei, chiar dacă termenul ar fi foarte apropiat sau condiția ar fi pe punctul de a se împlini. Dar dacă, în momentul în care se pune problema prematurității, obligația a devenit exigibilă, cererea reclamantului nu ar mai putea fi respinsă ca prematură.

Pe de altă parte, excepția prematurității acțiunii face parte din categoria excepțiilor relative ce pot fi invocate, de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii în fond, potrivit art. 247 alin. 2 C.proc.civ.

Referitor la natura creanței, Curtea constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art. 2 C.pr.fiscală, iar referirile recurentei la administrarea redevențelor rezultate din contracte de concesiune se aplică numai în cazul în contractelor încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei, art. 4 din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (în vigoare la data emiterii deciziei), nu prevede că redevența obținută prin concesionare are natura unei creanțe fiscale, ci numai faptul că această redevență se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz.

Prin urmare, creanța reprezentată de redevență nu are natura unei creanțe fiscale, ci are natură civilă astfel încât, față de prevederile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 207/2015 și având în vedere că acest contract de concesiune nu este încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, în mod nelegal pârâta a emis decizia de impunere pentru suma de 42.826 lei reprezentând taxă chirie pășune.

Chiar dacă Decizia ICCJ nr. 390/10.02.2012, invocată de instanța de fond, este anterioară Legii nr. 207/2015 privind Codul de proc. fiscală, prevederile art. 2 alin. 4 din Legea nr. 207/2015 confirmă considerentele reținute în sensul că procedura fiscală nu se aplică pentru administrarea creanțelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale cu excepția anumitor contract de exploatare încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

Faţă de cele arătate mai sus, văzând şi art. 496 Noul Cod procedură civilă, urmează a respinge recursul de faţă cu consecința menținerii sentinței recurată.

Domenii speta

Spete similare