Prescripţie. Întreruperea termenului prin recunoaşterea dreptului

Prescripţie. Întreruperea termenului prin recunoaşterea dreptului

Decretul nr. 167/1958: art. 16

Singura condiție prevăzută de legiuitor în privința recunoașterii dreptului este aceea de a proveni în mod nemijlocit de la debitor, condiție ce nu se mai regăsește și în privința persoanei față de care este făcută, fiind suficient ca această recunoaștere să ajungă, chiar și mijlocit, prin intermediul unor terțe persoane, cum este cazul în speță, la creditor.

Întrucât prescripția extinctivă are regimul juridic al unei sancțiuni civile, cu consecința pierderii unui drept subiectiv civil în ipoteza neexecutării lui de către debitor (dreptul subiectiv civil se transformă din unul perfect, susceptibil de executare pe calea constrângerii jurisdicționale în unul natural, susceptibil doar de executare voluntară), normele juridice care o reglementează se impune a fi interpretate strict, fără a fi extinsă sfera lor de incidență.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 175 din 11 martie 2020,

rezumată de judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin sentinţa civilă nr. 4154/12.04.2018 pronunţată în dosarul nr. […]/325/2016, Judecătoria Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâţii B... şi  C..., având ca obiect pretenţii şi a obligat pârâţii, în solidar, la restituirea către reclamantă a sumei de 14.600 euro, în  euro, sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 14.12.2016, până la data plăţii efective.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâţi, instanţa a reţinut, din probele administrate că, în luna august-septembrie 2011 reclamanta a împrumutat pârâţilor suma de 15.000 euro, situaţie recunoscută chiar de către pârâtul B... la interogatoriu. Din declaraţiile date de pârâţi în faţa organelor de urmărire penală în cadrul dosarului penal nr. […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara a rezultat că ultima plată din banii împrumutaţi, în mai multe tranşe (în total 25.000 euro, începând cu anul 2010) a fost restituită în luna martie 2012. Din declaraţia martorului D... a rezultat că  prin anii 2013-2014 a discutat ultima dată cu pârâtul B… (după discuţia avută cu reclamanta despre vânzarea unui apartament) şi acesta i-a comunicat că a achitat o mare parte din banii împrumutaţi şi că nu mai are de gând să achite şi restul.

Prima instanţă a reţinut că potrivit art. 2517 C. civ., termenul de prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Potrivit art. 2537 C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia. Instanţa a considerat că, în speţă, a avut loc o recunoaştere expresă, verbală (textul amintit nu impune forma scrisă ca şi condiţie de valabilitate a recunoaşterii), intervenită înaintea împlinirii termenului de prescripţie, la cca 1-2 ani de la data împrumutului.

La 24.06.2016 pârâţii au introdus plângerea penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, plângere care a conţinut recunoaşterea expresă a datoriei, la fel cu efect întreruptiv de prescripţie.

Drept urmare, instanţa a constat că dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris la data introducerii prezentei, respectiv 14.12.2016, în condiţiile în care, de la data ultimei recunoaşteri cuprinse în declaraţia pârâtului din 21.11.2016 a început să curgă un nou termen de prescripţie de trei ani.

Prin decizia civilă nr. 712/A/04.06.2019 pronunţată în dosarul nr. […]/325/2016, Tribunalul Timiş a admis apelul formulat de apelanţii pârâţi B… şi C... şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta intimată A... în contradictoriu cu pârâţii intimaţi B… şi C... şi a obligat pârâţii apelanţi în solidar la restituirea către reclamanta intimată a sumei de 4600 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu dobânda aferentă şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată pentru diferenţa de sumă pretinsă de reclamanta intimată.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că aspectele ce trebuie analizate sunt legate de incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi dacă a operat sau nu întreruperea cursului prescripţiei.

A reţinut astfel că termenul de prescripţie a început să curgă în luna octombrie 2011.

Reclamanta intimată a susţinut că a existat un caz de întrerupere a prescripţiei, aceasta rezultând din recunoaşterea datoriei de către pârâtul apelant B… faţă de martorul D…, o corespondenţă purtată pe mail între apelanta A… şi B… din aprilie 2012 şi discuţia aceluiaşi  pârât cu un agent imobiliar în anul 2013, pentru o posibilă tranzacţie imobiliară. 

Martorul D…, prieten comun şi fost coleg de serviciu cu părţile a susţinut că prin anii 2013-2014 a discutat ultima oară cu pârâtul B… şi i-a spus că a achitat o sumă mare de bani şi că nu mai are de gând să achite restul, deşi mai are de restituit o sumă mică comparativ cu sumele acordate şi restituite.

Corespondenţa purtată de reclamanta intimată cu pârâtul apelant prin mesaje nu a făcut referire clară la suma de bani împrumutată, data ultimei rate rambursate, mesajele fiind intitulate „rambursare datorie veche de 6 ani” şi „rambursare datorie în august 2016”.

Martorul E... a precizat că în urmă cu doi ani ar fi fost cu reclamanta la depozitul de bere al pârâţilor. Martorul a precizat că a rămas în maşină, nu a asistat în discuţii, însă ştie că pârâţii i-au restituit aproximativ 150 de euro. A mai precizat că în urmă cu 4-5 ani, la începutul verii ar fi discutat cu pârâtul apelant B… despre vânzarea apartamentului părinţilor săi, ocazie cu care i-a spus că trebuie să îi achite reclamantei o sumă de bani. Spre finalul declaraţiei martorul a revenit asupra momentului când a fost la depozitul de bere al pârâţilor şi a precizat că nu își aminteşte când anume a fost acolo.

Reclamanta intimată a susţinut că aspectele învederate de martori şi discuţia cu apelantul constituie o recunoaştere a datoriei. Prima instanţă şi-a întemeiat raţionamentul şi a aplicat efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive apreciind că starea de fapt expusă mai sus ar fi constitui un caz de recunoaştere a datoriei.

Însă, tribunalul a apreciat că pentru a produce efectul întreruptiv al prescripţiei recunoaşterea datoriei trebuia făcută faţă de creditor. Or, martorul D… a relatat că el ar fi avut o discuţie cu apelantul B… prin anul 2013-2014 şi că acesta ar fi  recunoscut faţă de el datoria.  Aceeaşi susţinere a unei discuţii cu pârâtul apelant a rezultat şi din declaraţia martorului E... .

Nici în ceea ce priveşte corespondenţa purtată prin email între apelantul B… şi reclamantă, tribunalul a apreciat că discuţia dintre ei nu poate fi considerată ca fiind o recunoaştere a împrumutului în sumă de 15.000 euro acordat de aceasta în luna august-septembrie 2011.

Potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia se întrerupe prin: recunoașterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sau printr-un act începător de executare”.

În ceea ce priveşte recunoaşterea, drept cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, în doctrină se specifică faptul că aceasta trebuie să fie neîndoielnică, dar poate fi expresă sau tacită.

Declaraţiile celor doi martori audiaţi în dosar, D… şi E... nu au format convingerea instanţei că discuţia pe care fiecare dintre ei pretind că ar fi avut-o cu pârâtul B… ar fi fost o recunoaştere neîndoielnică a datoriei.

Cererea de chemare în judecată a fost depusă pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 14.12.2016. Anterior acordării acestui împrumut reclamanta intimată a mai acordat un alt împrumut apelanţilor în anul 2010, de 10000 euro, restituit în rate lunare. În luna august –septembrie 2011 reclamanta intimată a împrumutat apelanţilor suma de 15.000 de euro, din aceasta fiind restituită suma de 400 de euro în luna martie 2012. Aşadar nu se dovedeşte de către reclamanta intimată că în perioada martie 2012- martie 2015 să fi intervenit vreun caz de întrerupere a prescripţiei.

 Recunoaşterea neîndoielnică şi expresă a datoriei făcută de către pârâtul B… în cuprinsul declaraţiei date în dosarul penal nr. […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara , la data de 23.09.2016 a intervenit după luna martie 2015, astfel că este lipsită de efecte, termenul de prescripţie fiind împlinit  la data recunoaşterii.

Pentru a putea stabili înţelegerea părţilor asupra modului de restituire al împrumutului, şi a termenelor convenite, în lipsa unui înscris încheiat de părţi tribunalul a conchis că rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi, din interogatoriile părţilor şi din declaraţia dată de pârâtul apelant B… în faţa organelor de cercetare penală investite cu soluţionarea dosarului penal nr […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara că împrumutul din anul 2010 a fost restituit în rate lunare, iar cel din anul 2011 urma să fie restituit în aceeaşi modalitate. Cum nu a existat nici o probă în sensul stabilirii cuantumului ratelor, iar suma minimă restituită de apelantă a fost de 400 euro, la această valoare făcând referire şi apelanţii,  tribunalul a prezumat că împrumutul de 15.000 de euro, acordat în luna august-septembrie 2011 urma să fie restituit în rate lunare de câte 400 de euro. Doar în privinţa sumei de 400 de euro restituită în martie 2012 au existat dovezi clare că aceasta ar fi fost încasată de reclamanta intimată.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că anterior lunii decembrie 2013 ratele scadente nu mai pot fi restituite fiind împlinit termenul de prescripţie. Aşadar, în perioada octombrie 2011 şi până în februarie 2012 trebuia restituită suma de 2000 euro, în rate lunare de 400 de euro, iar în perioada aprilie 2012 şi până în noiembrie 2013 urmând aceleaşi raţionament trebuia restituită suma de 8000 de euro. În consecinţă, suma de 10.000 de euro nu mai poate fi solicitată de împrumutătoare, în privinţa dreptului de a cere restituirea ei, intervenind împlinirea termenului de prescripţie.

Aşadar, din luna noiembrie 2013 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, (14.12.2016) pentru ratele scadente ulterior lunii noiembrie 2013, nu a operat prescripţia.

Aşadar, potrivit stării de fapt reţinute în cauză pe baza probelor administrate, a rezultat că reclamanta a dovedit acordarea împrumutului în sumă de 15.000 de euro în august-septembrie 2011, însă omisiunea de a formula cerere de chemare în judecată înlăuntrul termenului de prescripţie este imputabilă  reclamantei, prin urmare, aceasta a pierdut dreptul de a beneficia de concursul autorităţilor în executarea dreptului său, obligaţia civilă transformându-se într-o obligaţie naturală.

Potrivit prevederilor art. 1088 C. civ. „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală”, iar potrivit prevederilor art. 1088 alin. (2) C. civ. „aceste daune se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile când dobânda curge de drept”, ca atare dobânda la suma de 4600 euro va curge de la data de 14.12.2016, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată. 

În consecinţă, raportat la aceste considerente şi având în vedere prevederile art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, tribunalul a admis apelul formulat de apelanţii B… şi a  schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta intimată A... în contradictoriu cu pârâţii intimaţi B… şi C... . A obligat pârâţii apelanţi în solidar la restituirea către reclamanta intimată a sumei de 4600 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii. A obligat pârâţii apelanţi în solidar la plata dobânzii legale aferente sumei de 4600 euro, calculată de la data de 14.12.2016 până la data plăţii efective.

A respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată pentru diferenţa de sumă pretinsă de reclamanta intimată.

A menţinut sentinţa civilă apelată cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Împotriva deciziei menţionate mai sus a formulat recurs reclamanta  prin care a solicitat casarea deciziei recurate, schimbarea în parte a deciziei, în sensul respingerii cererii de apel a apelanţilor C... şi B…, invocând ca motiv de recurs, greşita reţinere a instanţei de apel a prescripției pentru o parte din datorie.

Astfel învestită Curtea a reţinut că pe calea demersului judiciar supus analizei, recurenta-reclamanta, în calitate de împrumutător, a solicitat concursul instanței pentru a obliga pe intimații-pârâți, beneficiari ai împrumutului, la restituirea sumei de 14.600 euro (paisprezece mii şase sute euro), în  euro, sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 14.12.2016, până la data plăţii efective.

Decizia civilă de admitere a apelului principal al pârâților și de respingere a apelului incident al reclamante împotriva sentinței civile de validare a acestui demers judiciar, în sensul obligării pârâţilor apelanţi în solidar la restituirea către reclamanta intimată a sumei de 4600 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu dobânzi legale aferente de la data de 14.12.2016 până la data plăţii efective și al respingerii ca prescrisă a cererii de chemare în judecată pentru diferenţa de sumă pretinsă, cu motivarea, în esență, potrivit căreia, contrar celor statuate de prima instanță, în cauză nu a intervenit niciun caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive astfel cum acestea au fost reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac.

Pe calea recursului de față, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel a dat o eronată dezlegare excepției prescripției la acțiune în sens material, reiterată pe calea apelului de către pârâți, stabilind în mod greșit că a fost convenită o modalitate de restituire în rate a împrumutului, cu consecința analizării unor termene de prescripție distincte pentru fiecare rată de împrumut, în condițiile în care a existat un singur termen de prescripție ce a curs pentru toată suma împrumutată, după cum în mod greșit s-a apreciat că în speță nu a fost întrerupt cursului prescripției extinctive în temeiul recunoașterii împrumutului de către debitori.

Procedând la analiza criticilor de nelegalitate, prin raportare la considerentele ce au fundamentat decizia civilă recurată, Curtea le-a validat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta recurentă nu a exhibat un înscris constatator al împrumutului litigios, situație în care prima instanță de fond a procedat la administrarea probelor propuse de părți pentru dovedirea conținutului contractului, inclusiv sub aspectul cuantumului, al datei acordării și al modalității de restituire, uno ictu sau în rate lunare. Acelaşi probatoriu a fost administrat pentru verificarea incidenței cazului de întrerupere pretins de reclamantă, acela al recunoașterii exprese a datoriei de către pârâți, în mai multe modalități, respectiv pe calea declarațiilor făcute în fața unor terțe persoane (martori în cauză), ca și în fața organelor de cercetare penală, dar și a corespondenței electronice purtate între părți, ori de către unul dintre debitori cu un agent imobiliar.

În raport de acest probatoriu, instanța de apel a stabilit că împrumutul în litigiu în sumă de 15000 euro a fost acordat în perioada august-septembrie 2011. Că rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi, din interogatoriile părţilor şi din declaraţia dată de pârâtul apelant B… în faţa organelor de cercetare penală investite cu soluţionarea dosarului penal nr. […]/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Că împrumutul din anul 2010 a fost restituit în rate lunare, iar cel din anul 2011 urma să fie restituit în aceeaşi modalitate. Întrucât nu a existat nicio probă în sensul stabilirii cuantumului ratelor, iar suma minimă restituită a fost de 400 euro, la această valoare făcând referire şi pârâții,  tribunalul a prezumat că împrumutul de 15.000 de euro, acordat în luna august-septembrie 2011 urma să fie restituit în rate lunare de câte 400 de euro. Că prin răspunsul la interogatoriu, apelantul B… a precizat că ultima rată din al doilea împrumut a fost achitată în luna martie 2012, de la acest moment nefăcând nici o plată.

Stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor de fond și, prin raportare la situația mai sus evocată, în mod legal s-a stabilit că regimul juridic aplicabil împrumutului este cel prevăzut de Codul civil de la 1864 și de Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În absența unui înscris constatator al împrumutului (instrumentum probationis), recurenta nu poate susține caracterul nelegal al concluziei instanței de apel cu privire la modalitatea de restituire a împrumutului, întrucât aceasta a rezultat din probe, inclusiv din răspunsurile pârâților la interogatoriu.

Această critică a fost formulată însă din perspectiva modului de curgere a termenului de prescripție și Curtea a constatat că stabilirea unei alte modalități de restituire a împrumutului nici nu îi profită recurentei, pentru că un termen de restituire a împrumutului în integralitate nu a fost stabilit jurisdicțional și nici nu a fost probat ca fiind convenit, sarcina probei incumbându-i. În orice caz, în condițiile în care o parte din împrumut a fost restituită, necontestat, în martie 2012, este evident că un astfel de termen de restituire nu putea fi decât anterior acestei date, iar problema cursului prescripției extinctive s-ar fi pus deopotrivă.

Strict sub aspectul criticilor vizând legalitatea soluționării de către instanța de apel a excepției prescripției la acțiune în sens material, Curtea a constatat că aceasta a reținut că termenul de prescripţie a început să curgă în luna octombrie 2011, însă a înlăturat susținerile reclamantei intimate în sensul că au existat cazuri succesive de întrerupere a prescripţiei, rezultând din recunoaşterea datoriei de către pârâtul apelant B… faţă de martorii D… și E..., din conținutul corespondenţei purtată pe mail între reclamantă şi pârâtul B… din aprilie 2012 şi din discuţia aceluiaşi  pârât cu un agent imobiliar în anul 2013, pentru o posibilă tranzacţie imobiliară. 

Instanța de apel a confirmat starea de fapt reţinută de către prima instanţă însă a înlăturat  raționamentul acesteia pentru care a considerat creanţa ca nefiind prescrisă, pe motiv că pentru a produce efectul întreruptiv de prescripţie, pe de o parte, recunoaşterea datoriei trebuie făcută faţă de creditor, iar, pe de alta, recunoașterea poate fi expresă sau tacită, dar trebuie să fie neîndoielnică.

Curtea a subliniat că prescripția extinctivă este concepută de legiuitor ca o sancțiune de drept civil aplicabilă exclusiv în cazul creditorului ce manifestă pasivitate, neefectuând demersuri pentru recuperarea creanței sale, iar reclamanta recurentă nu se regăsește în această situație, concluzie ce reiese din chiar situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Corespunde adevărului că nu orice demers este suficient pentru a produce efect întreruptiv, ci este necesar ca acesta să fie unul caracterizat, susceptibil de încadrare în cazurile prevăzute de lege.

În speță însă, debitorii au recunoscut în mod expres datoria față de terțe persoane și, fără suport legal, instanța de apel a atașat condiții suplimentare acestei recunoașteri înlăturând astfel efectul prevăzut de art. 17 din decret, în sensul că întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o; după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Astfel, potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia se întrerupe prin: recunoașterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sau printr-un act începător de executare”.

 Se observă că singura condiție prevăzută de legiuitor în privința recunoașterii dreptului este aceea de a proveni în mod nemijlocit de la debitor, condiție ce nu se mai regăsește și în privința persoanei față de care este făcută, fiind suficient ca această recunoaștere să ajungă, chiar și mijlocit, prin intermediul unor terțe persoane, cum este cazul în speță, la creditor.

Întrucât prescripția extinctivă are regimul juridic al unei sancțiuni civile, cu consecința pierderii unui drept subiectiv civil în ipoteza neexecutării lui de către debitor (dreptul subiectiv civil se transformă din unul perfect, susceptibil de executare pe calea constrângerii jurisdicționale în unul natural, susceptibil doar de executare voluntară), normele juridice care o reglementează se impune a fi interpretate strict, fără a fi extinsă sfera lor de incidență.

Mai mult decât atât, recunoașterea expresă este prin definiție și neîndoielnică, această din urmă condiție fiind atașată exclusiv recunoașterii tacite, întrucât doar semnificația acesteia este susceptibilă de interpretare.

Or, în condițiile în care instanțele de fond au stabilit că  împrumutul anterior în sumă de 10.000 euro a fost achitat în integralitate până în martie 2012, este evident că toate demersurile ulterioare acestei date (și toate probele analizate la fond se situează cronologic după acest moment de referință)  nu puteau viza decât recuperarea împrumutului în litigiu, nefiind incident niciun echivoc în acest sens.

Așadar, în speță, pe lângă recunoașterea tacită sub forma restituirii unei rate de împrumut în martie 2012, au mai existat recunoașteri exprese în vara anului 2014, cel mai devreme în vara anului 2013, față de terțe persoane (martorii D… și E...) care au ajuns însă la cunoștința reclamantei creditoare, iar subsecvent, în luna martie 2016 (conversaţiile pe e-mail, referitoare la contractarea de către pârâți a unui împrumut în vederea rambursării datoriei), în vara anului 2016, în cadrul dosarului penal constituit la plângerea pârâtului-intimat B…: însăși acuzația de hărțuire adusă de acesta reclamantei, astfel fiind calificate de domnia sa solicitările repetate ale reclamantei de restituire a împrumutului, denotă diligența evidentă a reclamantei pentru recuperarea creanței sale, iar aplicarea sancțiunii civile a prescripției într-o astfel de ipoteză ar echivala cu deturnarea acesteia de la finalitatea vizată de legiuitor: sancționarea pasivității creditorului.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile legale arătate, Curtea constată că soluția instanței de apel este consecința unei eronate interpretări și aplicări a textelor de lege precitate, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. pr. civ.,  motiv pentru care, în baza prevederilor art. 496 C. pr. civ., întrucât apărări pe fond nu au fost formulate de către pârâții intimați, Curtea va admite recursul de față, va casa în parte decizia recurată și, rejudecând va respinge apelul (principal) formulat de apelanţii B… şi C... împotriva sentinţei civile nr. 4154/12.04.2018 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. […]/325/2016 în contradictoriu cu intimata A…, ca nefondat.

În baza art. 453 C. pr. civ., în raport de culpa lor procesuală au fost obligaţi intimaţii pârâţi la cheltuieli de judecată în recurs către recurenta reclamantă în sumă de 3.576 lei, taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial, potrivit chitanțelor de la dosar.

Domenii speta

Spete similare