Drept fiscal. Anulare act administrativ-fiscal. Decizie de instituire măsuri asigurătorii

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

DREPT FISCAL. Anulare act administrativ-fiscal. Decizie de instituire măsuri asigurătorii

- art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală

Decizia de instituire măsuri asigurătorii trebuie să cuprindă împrejurările de fapt din care să rezulte îndeplinirea condițiilor necesare pentru a se putea institui măsuri asigurătorii, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. “Pericolul” la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

Dacă elementele incluse în secțiunea aferentă motivării Deciziei de măsuri asigurătorii privesc aspecte de fapt și de drept care fundamentează, în opinia organului de control, obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în urma controlului, și nu circumstanțiază pericolul de sustragere de la colectare, de risipire sau de ascundere a patrimoniului societății, suntem în prezența unei motivări necorespunzătoare a actului administrativ-fiscal, ce atrage anularea acestuia.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

Decizia nr. 862 din 2 decembrie 2020

Prin Sentința nr. (...)/CA din 05.08.2020 Tribunalul (...) a admis acțiunea formulată de reclamanta SC (R) SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...) și, pe cale de consecință, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) - Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), s-a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii asupra imobilului identificat prin cartea funciară nr. (...) (...) ce se compune din teren intravilan în suprafață de 1908 mp și clădire administrativă, sediu birouri cu nr. cadastral (...) - C1 proprietatea reclamantului, în vederea asigurării colectării unui prejudiciu în valoare de 407.284 lei.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că în cuprinsul deciziei contestate, la capitolul Motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii s-a reținut: „Cu ocazia inspecției fiscale, conform raportului de inspecție fiscală nr. F- (...)/20.02.2020 s-a constatat că SC (R) a înregistrat în evidența contabilă și dedus TVA în sumă de 284 lei aferent achizițiilor reprezentând cheltuieli de protocol reprezentând mese servite cu valoarea de peste 100 lei, ce nu sunt acordate unor beneficiari evidențiați distinct, motiv pentru care s-a respins dreptul de deducere.

S-au aplicat prevederile art. 270 alin. 8 lit. c) din Legea 227/2015 și art. 128 alin. (8) lit. f) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare întrucât nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. 1 acordarea de bunuri de mică valoare, în mod gratuit, în cadrul acțiunilor de sponsorizare, de mecenat, de protocol/ reprezentare, precum și alte destinații prevăzute de lege, în condițiile stabilite prin norme.

De asemenea, societatea a efectuat sponsorizări fără să îndeplinească condițiile legale în urma cărora a fost diminuat impozitul pe profit datorat budgetului de stat. S-au aplicat prevederile art. 21, alin. (4), lit. p) din Legea nr. 571/2003, art. 25, alin. (4), lit. l din Legea 227/2015 și art. 6 lit. c) din Legea 32/1994.

 S-a constatat că societatea a înregistrat în perioada 01.01.2014 - 31.12.2016, în evidența contabilă, cheltuieli cu sponsorizările, în conformitate cu Legea nr. 32/1994 – Legea sponsorizării, în sumă de 407.000 lei care sunt tratate ca și cheltuieli nedeductibile fiscal în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Din suma de 407.000 lei reprezentând cheltuieli de sponsorizare, suma de 407.000 lei se încadrează în prevederile art. 21 alin. (4) lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și a art. 25 alin. (4) lit. i) din Legea 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare se scade din impozitul pe profit aferent profitului impozabil.

S-a constatat că, totalul cheltuielilor cu sponsorizarea, care se scad din impozitul pe profit, în suma de 407.000 lei, se acordă ca sponsorizare Fundației (F) conform contractului de sponsorizare dintre SC (R) SRL și Fundația (F).

 S-a menționat faptul că d-l (A) este atât administrator și asociat unic la SC (R) SRL, care are calitatea de sponsor, cât și președinte la Fundația (F), în calitate de beneficiar.

Contractul de sponsorizare dintre cele două entități este semnat de dl. (A) în calitate de președinte la Fundația (F) și de dl. (X) în calitate de reprezentant al SC (R) SRL.

Nu sunt respectate prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr.32/1994 – Legea sponsorizării. Suma de 407 lei a fost stabilită ca fiind datorată la impozitul pe profit, impozit diminuat cu valoarea sponsorizării ca și facilitate pentru acțiuni filantropice. Impozitul pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei 2014-2016 este în suma de 407.000 lei. S-a stabilit un debit suplimentar de plata TVA în suma de 284 lei și la impozitul pe profit în suma de 407 lei.”

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii și sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și/sau imobile în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, iar alin. (5) precizează că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Reclamanta a susținut că în mod eronat imobilul asupra căruia s-a dispus sechestrul asigurător, cu notarea în cartea funciară, a fost încadrat de către organul fiscal la categoria “bunuri mobile și imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit”, aceste imobil sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit și de altfel, sediul societății precum și depozitul de cereale și furaje se află în imobilul asupra căruia s-a dispus măsura sechestrului asigurător. A apreciat că, prin raportare la art. 227 alin. 2 și 3 Cod procedură fiscală, organul fiscal avea obligația de a proceda la sechestrarea altor bunuri care nu fac parte din această categorie.

Art. 227 alin. 2 din Legea 227 /2015, sub denumirea marginală Reguli privind executarea silită, prezintă ordinea sechestrării și valorificării bunurilor urmăribile proprietatea debitorului. Alin. 3 din același text legal stipulează faptul că organul fiscal poate trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie din cele prevăzute la alin. (2) ori de cate ori valorificarea nu este posibilă.

În cauză însă, acceptând afirmația reclamantei referitoare la faptul că imobilul sechestrat este folosit direct în activitatea ce constituie principala sursă de venit, se va constata că reclamanta nu a indicat ce alte bunuri mobile/ imobile care nu fie folosite în activitatea ce este principala sursă de venit, sau să nu fie nemijlocit predestinate pentru desfășurarea activității respectiv să se afle în deținerea altor persoane în baza unor contracte de transmitere a folosinței, deține, și astfel să se încadreze în categoriile anterioare din ordinea stabilită de textul legal mai sus arătat.

Față de acest prevederi raportat la starea de fapt reținută, instanța a apreciat că primul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, respectiv că nu a fost respectată ordinea stabilită de lege pentru sechestrarea bunurilor, nu este întemeiat.

În continuare, analizând legalitatea actului contestat, în raport cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța a constatat că, organul fiscal a apreciat că există pericolul ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească averea, însă decizia emisă nu prezintă elemente de fapt de natură a convinge cu privire la iminența riscului de sustragere de la plata sumelor stabilite.

Instanța a reținut că împrejurările care determină organul fiscal să aprecieze că există pericolul ca un contribuabil să se sustragă de la plata sumelor care vor fi stabilite printr-un titlu de creanță și care să justifice instituirea măsurilor asigurătorii trebuie menționate în cuprinsul actului administrativ prin care s-au dispus măsurile.

Instituirea măsurilor asigurătorii se ia doar în cazuri excepționale și clar delimitate de legiuitor, iar comportamentul debitorului trebuie să fie analizat strict prin prisma atitudinii acestuia în ce privește patrimoniul acestuia, în ce măsură urmărește să își diminueze patrimoniul astfel încât să pericliteze sau să îngreuneze colectarea debitelor stabilite.

Practic, se impune ca acest comportament al debitorului să fie probat, cu elemente concrete, de natură să permită concluzia necesității instituirii măsurilor asigurătorii. Simplele alegații referitoare la existența unui pericol ca debitorul să se sustragă de la executare nu sunt suficiente, iar sarcina probei revine celui care face o afirmație referitoare la îndeplinirea unuia dintre “cazurile excepționale” expres și limitativ prevăzute de lege. Afirmațiile în sensul că sumele cuprinse în decizia de impunere nr F-(...)/20.02.2020, respectiv 407.284 lei sunt în cuantum mare, precum și cele referitoare la vechimea obligațiilor fiscale nu sunt de natură să conducă la concluzia că reclamanta ar urmări de fapt să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor legale, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumei de 407.284 lei și nu sunt suficiente pentru ca actul administrativ să îndeplinească cerința motivării, față de dispozițiile art. 213 alin. (2) Cod procedură fiscală.

Instanța a constatat că elementele incluse în secțiunea aferentă motivării Deciziei de măsuri asigurătorii creează o aparență cu privire la existența motivării, din moment ce acestea nu se referă la condițiile prevăzute de prevederile art. 213 alin. 2 Cod de procedură fiscală și privesc aspecte de fapt ce țin de fondul disputei fiscale, respectiv existența sau inexistenta unor obligații de plată în sarcina reclamantei. Din acest punct de vedere, Decizia de măsuri asigurătorii este nemotivată, întrucât, elementele prezentate în secțiunea alocată motivării privesc fondul raportului juridic de drept fiscal și nu circumstanțiază pericolul de sustragere de la colectare, de risipire sau de ascundere a patrimoniului societății, fiind în esență o motivare improprie măsurilor asigurătorii. Referatul justificativ de care se prevalează pârâta nu aduce o justificare a cazului excepțional care să motiveze concluzia necesității instituirii măsurilor asigurătorii, menționând doar că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea fără însă a se arăta, în concret, care sunt indiciile/elementele la care se face referire.

Vătămarea cauzată reclamantei prin nerespectarea dispozițiilor art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală constă în imposibilitatea de a cunoaște indiciile care ar fi format convingerea organelor fiscale în sensul existenței unui pericol de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, de risipire ori de ascundere a patrimoniului și de a-și exercita dreptul la apărare cu privire la acest pericol.

Prin urmare, în opinia instanței, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată a fost emisă cu încălcarea de către organul fiscal a obligației instituite de art. 213 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, care impun motivarea corespunzătoare a acestui act administrativ-fiscal.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, instanța a admis cererea reclamantei apreciind-o întemeiată și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020. A luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...), prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca lipsită de obiect.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, prin sentința atacată s-a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)G-AIF (...)/28.02.2020, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 noul Cod de procedură civilă).

Organele de inspecție fiscală au dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020, întrucât, în urma inspecției fiscale au fost stabilite obligații fiscale la impozitul pe profit și TVA în sumă totală de 407.284 lei iar pentru obligațiile fiscale datorate de reclamantă, exista riscul ca debitorul să se sustragă de la plata acestora.

Din cuprinsul actelor administrative încheiate, respectiv Decizia de impunere nr. F-(...)/20.02.2020 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. F-(...)/20.02.2020, precum și a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, rezultă faptul că, organul de Inspecție fiscală în mod corect a apreciat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul având în vedere că, societatea avea posibilitatea înstrăinării bunurilor către terțe persoane.

Ori, în această situație, organul de inspecție fiscală, în calitate de creditor este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în cauza de față prin instituirea măsurilor asigurătorii.

În sentința atacată, instanța de fond a reținut faptul că, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată, ori instanța s-a aflat în eroare întrucât, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii înscrise în decizia atacată, a fost motivată în concret de organul fiscal chiar în cuprinsul acesteia.

Cu ocazia efectuării unei inspecții fiscale, organele de control au constatat că, reclamanta înregistrează în perioada 01.01.2014 - 31.12.2016, în evidența contabilă, cheltuieli cu sponsorizările, în conformitate cu Legea nr.32/1994 – Legea sponsorizării, în sumă de 407.000 lei care sunt tratate ca și cheltuieli nedeductibile fiscal în conformitate cu prevederile art. 21, alin. (4), lit. p) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Faptele reținute în sarcina reclamantei au un grad de pericol social ridicat, fiind justificată luarea măsurilor asigurătorii, măsuri ce constituie o obligație pentru organele fiscale și nu o opțiune, măsura fiind necesară garantării executării creanței către bugetul de stat. Referitor la faptul că organele de inspecție nu au dovedit pericolul sustragerii de la urmărire sau de la risipire a patrimoniului, a arătat că, organul de inspecție fiscală în calitate de creditor este îndreptățit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său, în cauza de față prin instituirea măsurilor asigurătorii.

Verificările întreprinse de organele fiscale au relevat modalitatea în care reclamanta a înțeles să desfășoare o activitate economică, d-l (A) este atât administrator și asociat unic la SC (R) SRL, care are calitatea de sponsor, cât și președinte la Fundația (F), în calitate de beneficiar, influențând negativ impozitul pe profit și sustrăgându-se de la plată care, în loc să fie plătită bugetului de stat ca impozit pe profit, se regăsește în conturile unei entități publice de drept privat, prin aceasta acțiunea caritabilă pierzându-și sensul și esența conferită de legiuitor.

Aceste împrejurări au conturat caracterul excepțional al deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii atacate.

Această măsură a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitele pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat, iar finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate indiferent de creditorul obligației.

Instanța de fond a dat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 noul Cod de procedură civilă); astfel, a arătat că, la data instituirii măsurilor asigurătorii era emis titlul de creanță, iar acestea au devenit executorii. Debitul principal regăsit în decizia de impunere care a stat la baza Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020 au fost stinse prin plată în data de 24.04.2020, respectiv în data de 24.07.2020. Astfel se impune anularea acțiunii reclamantei ca lipsită de obiect.

În concret, atât la momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii acestea au fost în mod legal emise și motivate, acestea au devenit executorii, iar ulterior reclamanta a efectuat două plăți, în data de 24.04.2020, respectiv în data de 24.07.2020, prin care au fost stinse obligațiile de plată regăsite în Decizia de impunere nr. F-(...)/20.02.2020. Astfel, acțiunea reclamantei este lipsită de obiect.

În concluzie, în considerarea motivelor expuse, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței și respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca lipsită de obiect.

În drept a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă coroborat cu art. 20 din Legea 554/2004 și toate textele de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata SC (R) SRL, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În esență, arată intimata că prima instanță nu a încălcat și nu a aplicat în mod greșit normele de drept material în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, așa cum eronat susține recurenta.

Referitor la argumentul recurentei potrivit căruia acțiunea intimatei este lipsită de obiect întrucât în data de 24.02.2020, respectiv 24.07.2020 s-au efectuat plăți prin care intimata a stins obligațiile de plată regăsite în decizia de impunere, consideră că acesta este nefondat, în condițiile în care intimata nu a înțeles să achite acest debit, stabilit în sarcina sa prin decizia de impunere, deoarece sumele respective au fost achitate la scadență conform legii, cu titlu de impozit pe profit datorat pe trimestrele I și II ale anului 2020.

În drept a invocat art. 205 Cod de procedură civilă.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în continuare.

Intimata-reclamantă SC (R) SRL a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 213 alin. 13 din Codul de procedură fiscală, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/28.02.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice (...) - Administrația Județeană a Finanțelor Publice (...), prin care s-a dispus sechestrul asupra imobilului înscris în CF nr. (...) (...), ce se compune din teren intravilan în suprafață de 1908 mp și clădire administrativă, sediu birouri cu nr. cadastral (...) - C1 proprietatea reclamantului, în vederea asigurării colectării unui prejudiciu în valoare de 407.284 lei, constând în impozit pe profit aferent perioadei 2014-2016.

Soluția primei instanțe de admitere a cererii de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este împărtășită de instanța de control judiciar întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurenta-pârâtă.

Astfel, Curtea a reținut ca fiind nefondate criticile recurentei potrivit cărora decizia atacată este legală, cuprinzând motivele care au justificat instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv împrejurările din care rezultă pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

Conform art. 213 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.”

 Alineatul 3 al aceluiași text de lege statuează că „aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.”

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă caracterul de excepție al măsurilor asiguratorii precum și condiția necesară și suficientă pentru ca astfel de măsuri să poată fi instituite, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În cuprinsul deciziei contestate s-a arătat că societatea, cu încălcarea prevederilor art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994, a efectuat sponsorizări către Fundația (F) diminuând, în perioada 2014 - 2016, impozitul pe profit datorat bugetului de stat cu suma de 407.000 lei. S-a menționat faptul că d-l (A) este administrator și asociat unic la SC (R) SRL, care are calitatea de sponsor, și președinte la Fundația (F), în calitate de beneficiar, o astfel de sponsorizare fiind contrară prevederilor art. 6 lit. c) din Legea nr. 32/1994, legea sponsorizării.

Curtea, în acord cu judecătorul fondului, a constatat că decizia nu cuprinde împrejurările de fapt din care să rezulte îndeplinirea condițiilor necesare pentru a se putea institui măsuri asigurătorii, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. “Pericolul” la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

In mod corect a stabilit judecătorul fondului faptul că elementele incluse în secțiunea aferentă motivării Deciziei de măsuri asigurătorii privesc aspecte de fapt și de drept care fundamentează, în opinia organului de control, obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în urma controlului, și nu circumstanțiază pericolul de sustragere de la colectare, de risipire sau de ascundere a patrimoniului societății, fiind în esență o motivare improprie măsurilor asigurătorii.

Referatul justificativ de care se prevalează recurenta-pârâtă nu aduce o justificare a cazului excepțional care să motiveze concluzia necesității instituirii măsurilor asigurătorii, menționând doar că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fără însă a se arăta, în concret, care sunt indiciile/elementele la care se face referire.

Indicarea unor împrejurări pe care se întemeiază suspiciunea organului fiscal că operațiunilor înregistrate în contabilitate de către intimata-reclamantă sunt nelegale și estimarea unor obligații fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligații, nefiind suficiente pentru a justifica instituirea măsurilor asigurătorii având în vedere că potrivit art. 213 alin. 2 și 3 teza I din Legea nr. 207/2015 acestea se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, ori astfel de indicii lipsesc din motivarea deciziei atacate.

În plus, Curtea a constatat că ulterior controlului intimata-reclamantă a achitat obligații fiscale de valori considerabile, respectiv în cuantum de 1.056.237 lei (conform OP de la filele 13-14 din dosar), aspect care este de natură a anihila simpla suspiciune a organului de control privind pericolul ca societatea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că acțiunea a rămas fără obiect întrucât debitul fiscal a fost achitat de intimata-reclamantă, Curtea a înlăturat-o ca nefondată, reținând, pe de o parte, faptul că intimata-reclamantă a precizat că plățile efectuate la data de 24.04.2020, respectiv la data de 24.07.2020, privesc impozitul pe profit datorat pentru trimestrele I și II ale anului 2020 și nu sumele stabilite în urma controlului finalizat prin emiterea deciziei de impunere nr. F-(...)/20.02.2020.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva Sentinței nr. (...)/CA din 05.08.2020 pronunțată de Tribunalul (...), care a fost menținută în totalitate.

În recurs nu s-au acordat cheltuieli de judecată, intimata precizând că le va solicita pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare