Art.117 alin.2 lit.g din Legea nr. 85/2014. Asumarea unei obligații de garanție în folosul unui partener comercial

Prin sentinţa nr. 194 din 14.10.2021, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul Cabinet Individual de Insolvență (CII) D.C.L., în calitate de administrator judiciar al debitoarei SC X SRL, în contradictoriu cu pârâţii Banca Comercială Română SA şi X SRL, prin administrator special S.M.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentința civilă nr. 107 din data de 12.04.2019, pronunțată de Tribunalul  în dosarul cu nr. 668/40/2019, au fost calificate cererile de deschidere a procedurii de insolvenţă formulate de creditoarele A SRL, B SRL, C SRL, SC D SRL, Banca Transilvania SA drept declaraţii de creanţă şi a fost admisă cererea debitoarei X SRL și, în temeiul art. 71 alin. 1 teza I din Legea 85/2014, s-a dispus deschiderea procedurii generale  de  insolvenţă a SC X SRL, fiind desemnat în calitate de administrator judiciar provizoriu pe CII D.C.L.

Prin cererea înregistrată la data de 03.06.2019 sub nr. 668/40/2019/a1 pe rolul Tribunalului Botoşani, Secţia a II a Civilă - faliment, precizată și completată ulterior prin cererea depusă la data de 11.06.2019 (fila 138 vol.I), reclamantul CII D.C.L., în calitate de administrator judiciar al debitoarei X SRL, în contradictoriu cu pârâţii Banca Comercială Română SA Bucureşti şi S.M.I., în calitate de administrator special al  SC X SRL a solicitat anularea acordului de garantare intitulat „Garanţie de companie” încheiat în data de 28.07.2017 între SC X SRL şi Banca Comercială Română SA, precum anularea acordului de garanție din 28.07.2017 intitulat „Garanție de companie", care constituie anexa 7 la actul adiţional 9/20.07.2017, precum şi a actelor subsecvente de prelungire/reînnoire a acestei garanții personale, constituite de debitoarea SC X S.R.L. în vederea garantării obligațiilor SC Y S.R.L. față de banca pârâtă, în limita sumei de 33.750.000 RON, care izvorăsc din contractul – facilitate de garantare nr. 22/27861/20.08.2007, modificat prin actele adiţionale ulterioare intervenite, acord de garantare pe care îl socoteşte a fi unul fraudulos, pentru aceleaşi considerente pentru care a solicitat şi anularea garanţiei de companie din 28.07.2017, care constituie anexa 24 la actul adiţional nr. 15 din 20.07.2017 la facilitatea de credit multiprodus nr. 98/13.05.2003.

În drept, reclamantul lichidator și-a întemeiat cererea în anulare pe dispozițiile art. 117 alin. (1) și (2) lit. c) și g) din Legea nr. 85/2014, lege aplicabilă procedurii de insolvență a debitoarei.

Prima instanţă a reţinut, în ce privește alin.1 al art. 117, că acesta are caracterul unei norme generale, de principiu, care prevede condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic (act sau operațiune) încheiat de debitor, pentru a putea fi anulat de judecătorul-sindic: 1. actul juridic să fie fraudulos; 2. să fi fost încheiat în dauna drepturilor creditorilor (creditori din procedură); 3. să fi fost încheiat în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii.

Alin. 2 al art. 117 explicitează, exemplifică actele și operațiunile frauduloase care vor putea fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestații executate, restituirea bunurilor şi prestațiilor executate de debitorul insolvent fiind finalitatea urmărită de lichidatorul judiciar prin cererea de anulare, readucerea acestor bunuri sau prestații la masa credală, în vederea îndestulării creditorilor înscriși în tabelul creanțelor debitorului insolvent.

Așadar, în speță, lichidatorul judiciar CII  D.C.L. a cerut anularea unui acord de garantare intitulat „Garanție de companie”, încheiat în data de 28.07.2017, precum și a unor acte subsecvente acestuia, în baza art. 117 alin. 2 lit. c) și g) din Legea 85/2014.

Condițiile prevăzute expres de art. 117 alin. 2 lit. c) care pot duce la anularea unui act juridic sunt: actul să fi fost încheiat în cei doi ani dinaintea deschiderii procedurii insolvenței și toate părțile implicate să fi avut, la data încheierii actului, intenția de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile. Evident textul de lege se referă la creditorii debitorului insolvent, nu la creditorii altei persoane.

Prin urmare, în raport de textul art. 117 alin. 2 lit. c), nu toate actele încheiate de debitor în cei doi ani dinaintea deschiderii procedurii pot fi anulate de judecătorul-sindic, ci doar acelea în care a existat conivența, înțelegerea frauduloasă între toate părțile implicate în actul juridic, adică între debitorul-insolvent și cocontractantul său, înțelegea frauduloasă care să fi avut ca scop sustragerea unor bunuri ale debitorului insolvent de la urmărirea creditorilor săi sau de a  leza în orice fel drepturile creditorilor debitorului insolvent.

În speță, judecătorul-sindic a constatat că nu există nicio dovadă la dosarul cauzei că între debitorul insolvent SC X SRL și cocontractantul său, respectiv pârâta Banca Comercială Română SA ar fi existat o intenție frauduloasă care să fi urmărit sustragerea bunurilor debitoarei insolvente de la urmărirea creditorilor săi sau de a leza în vreun fel drepturile creditorilor debitoarei insolvente.

Invocarea de către reclamantul-lichidator a principiului specialității persoanei juridice și a unor dispoziții din Codul civil privind fidejusiunea, nu au nicio relevanță în cauză, anularea unui act juridic încheiat de debitorul insolvent în cei doi ani premergători intrării în insolvență se poate dispune de către judecătorul-sindic doar dacă sunt îndeplinite condițiile speciale prevăzute de art. 117 din Legea 85/2014.

Examinând probatoriul administrat în cauză în raport de condițiile prevăzute de art. 117 alin. 2 lit. g), celălalt text de lege pe care reclamantul-lichidator și-a întemeiat cererea, judecătorul-sindic a constatat, de asemenea, că nu există la dosarul cauzei nicio dovadă că încheierea acordului de garantare și actelor subsecvente a căror anulare se cere, care reprezintă în fapt asumarea unei obligații de garantare de către debitoarea insolventă, a avut intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență a debitoarei SC X SRL ori de a frauda vreun creditor al acesteia.

Toată argumentația reclamantului-lichidator se referă la ascunderea/întârzierea stării de insolvență a unui terț față de actele a căror anulare se cere, respectiv SC Y SRL. De asemenea, reclamantul-lichidator judiciar invocă nenumărate încălcări de către pârâta BCR SA a normelor de creditare ale BNR, tot în raport cu terțul SC Y SRL. Chiar dacă aceste încălcări ar fi avut legătură cu debitoarea SC X SRL, pentru a conduce la anularea Acordului de garantare încheiat între BCR și debitoare, ele ar fi trebuit să fi fost făcute cu intenția de a ascunde/întârzia insolvența debitoarei SC X SRL sau de a frauda un creditor al debitoarei, intenție care trebuia dovedită.

Față de cele reținute mai sus, constatând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 117 alin. (1) și art. 117 alin. (2) lit. c) și g) din Legea 85/20014, judecătorul-sindic a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamantul-lichidator CII  D.C.L. în contradictoriu cu pârâta-debitoare SC X SRL, prin administrator special și pârâta Banca Comercială Română S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă D.C.L., în calitate de administrator judiciar al SC X SRL, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că hotărârea apelată nu satisface exigenţele art. 261 pct.5 din Codul de procedură civilă care impun ca motivarea hotărârii să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, instanţa de fond limitându-se să facă o analiză superficială, pur formală a dispoziţiilor legale care reglementează anularea actelor frauduloase ale debitorului insolvent, încheiate în dauna creditorilor, fără a analiza raporturile juridice dintre părţi prin prisma probelor şi înscrisurilor de la dosar, care demonstrează intenţia tuturor părţilor implicate de a leza drepturile creditorilor debitoarei insolvente, prin micşorarea dreptului de gaj general, ca efect al obligaţiilor artificial create, în baza garanţiilor personale constituite de debitoare în favoarea pârâtei BCR S.A.

Practic, prima instanţă, s-a limitat la a face o analiză generală, enunţând şi interpretând semantic normele incidente pe care şi-a întemeiat cererea făcând abstracţie de caracterul gratuit al acordurilor de garantare, a căror anulare a fost solicitată, de condiţiile suspecte în care acestea au fost încheiate, de caracterul neobişnuit al acestor operaţiuni, care exced vădit activităţii curente, de prezumţia de fraudă a creditorilor, instituită de art. 122 alin. (3) din Legea 85/2014, şi de probatoriul administrat în cauză, care dovedeşte intenţia tuturor părţilor de a leza drepturile celorlalţi creditori ai debitoarei insolvente.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 117 şi art. 118 din Legea 85/2014, rezultă că art. 117 alin. (1) reglementează regimul juridic aplicabil actelor juridice încheiate prin fraudarea drepturilor debitorului insolvent, care nu pot fi încadrate în prevederile art. 117 alin. (2) - (4) din Lege. Faptul că, corelaţia dintre cele două norme (art. 117 alin. (1) şi art. 117 alin. (2) - (4)) este una gen - specie, este întărit şi de faptul că, perioada suspectă este prevăzută la fiecare dintre cazurile prevăzute de art. 117 alin. (2). În aceste condiţii, art. 117 alin. (1) din Legea 85/2014 are subsidiaritate de aplicare în raport de art. 117 alin. (2)- (4), conform adagiului generalia specialibus non derogant.

Ca natură juridică, acţiunea în anulare prevăzută de art. 117 alin. (2) şi (4) din Legea 85/2014, este una specială, în raport de cea menţionată la alin. (1) al aceluiaşi articol, deoarece instituie în favoarea reclamanţilor (administratorul judiciar sau lichidatorul), prin excepţie de la principiul actor incumbit probatio, o prezumţie relativă iuris tantum de fraudă, în scopul protecţiei creditorilor debitoarei insolvente, faţă de actele încheiate de debitoare în perioada suspectă.

Aşa fiind, pentru admiterea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (2), nu este necesară probarea caracterului fraudulos al actului (prejudicierea creditorilor fiind prezumată), ci doar trebuie demonstrat că actul dedus judecăţii se încadrează într-un din ipotezele prevăzute în art. 117 alin. (2) din Legea 85/2014.

În conţinutul noţiunii de fraudă, în doctrină, au fost identificate trei forme principale ale acesteia: frauda de re ad rem (comisă de o parte a unui contract în defavoarea celeilalte), frauda de re ad tertium sau de persona ad personam (comisă de părţi în concert fraudulos, prin înţelegere, împotriva terţilor) şi fraus legis (frauda la lege).

Art. 117 din Legea 85/2014 are în vedere ultimele două forme, respectiv frauda împotriva creditorilor (care sunt terţi faţă de act) şi frauda la lege, deoarece în procedura insolventei pot fi valorificate şi creanţe bugetare.

Dacă se probează caracterul fraudulos al unui act, devine incidentă prezumţia relativă de fraudarea creditorilor, instituită de art. 122 alin. (3) din Legea 85/2014, pentru actele nominalizate de art. 117 alin. (2) şi (4) din Legea 85/2014.

Frauda presupune săvârşirea cu vinovăţie. Potrivit art. 16 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde pentru faptele săvârşite cu intenţie, cât şi pentru cele săvârşite din culpă.

Din această perspectivă, dacă prin încheierea unor contracte de fideiusiune cu titlu gratuit de către debitor, în vederea garantării obligaţiei unui terţ, nu se produce de la bun început o însărăcire a patrimoniului debitoarei, un asemenea rezultat se produce de îndată ce creditorul solicită executarea garanţiei constituite.

Fidejusiunea este un contract încheiat între creditor şi fidejusor, prin care acesta se obligă să plătească obligaţiile debitorului, în cazul în care acesta din urmă nu o satisface el însuşi. Astfel, ia naştere un al doilea drept de creanţă, altul decât cel existent între creditor şi debitorul principal, a cărui existenţă urmează regimul juridic al obligaţiei principale, conform principiului accesorium sequitur principale.

Analizând acţiunea în raport de condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. g), judecătorul sindic a reţinut, contrar probatoriului administrat în cauză, că nu există nicio dovadă că la încheierea acordurilor de garantare şi actelor subsecvente a căror anulare s-a solicitat, debitoarea ar fi avut intenţia de a ascunde / întârzia starea de insolvenţă a debitoarei ori de a frauda vreun creditor al acesteia.

Potrivit acestor dispoziţii legale, sunt anulabile, de principiu, actele de transfer sau asumare de obligaţi efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anterior datei deschiderii procedurii, realizate într-una dintre cele trei ipoteze avute în vedere, adică cu intenţia de a ascunde starea de insolvenţă, în prima ipoteză, cu intenţia de a întârzia starea de insolvenţă - a doua situaţie, şi cu intenţia de a frauda o persoană care avea calitate de debitor sau care a dobândit anterior această calitate - a treia ipoteză.

În speţă, acordurile de garantare a căror anulare a fost solicitată se circumscriu celei de-a treia ipoteze avute în vedere de art. 117 alin. (2) lit. g), respectiv aceea în care debitorul insolvent îşi asumă obligaţiile cu intenţia de a frauda persoanele care aveau deja calitatea de creditori ai debitoarei insolvente, cât şi pe cei care au dobândit această calitate, ulterior asumării garanţiei constituite.

Dovada fraudei comise de debitoare rezultă din simpla cunoaştere pe care aceasta o avea asupra prejudiciilor provocate creditorilor săi prin micşorarea dreptului lor de gaj general asupra patrimoniului debitoarei, prin agravarea stării de încetare de plăţi şi riscul iminent de insolvabilitate, în cazul producerii riscului garantat, în contextul în care obligaţia garantată era de cel puţin 6 ori mai mare decât valoarea totală a activelor deţinute.

Ori, la data încheierii acordurilor de garantare prin care s-au asumat obligaţii suplimentare de 77.250.000 RON, debitoarea avea deja contractate angajamente pe termen lung, constând din credite acordate de CEC BANK SA., în cuantum de 3.733.333 lei, şi datorii exigibile de 1.571.152,29 lei, către furnizări nominalizaţi în analizele contului 401, bugetul de stat, şi alţi debitori.

Ulterior încheierii acestor acorduri de garantare, debitoarea a contractat un credit de 8.000.000 lei, în baza contractului de credit nr. 243/14.09.2017.

Conform bilanţului contabil din 30.06.2017, gajul general al creditorilor era constituit din: bunuri (active imobilizate corporale) de 10.766.533,8 lei; active circulante de 996.334 lei, din care creanţe de 244.403 lei (sold cont clienţi) şi stocuri de 515.000 lei şi disponibilităţi băneşti în conturi bancare de 236.930 lei.

Prin obligaţiile noi asumate de debitoare prin cele două acorduri de garantare, prin care au fost garantate, cu titlu gratuit, obligaţii ale terţului SC Y S.R.L. însumând 77.250.000 lei, dreptul de gaj general al creditorilor insolventei a fost lezat prin diminuarea corespunzătoare a obligaţiilor nou create, astfel încât, creditorii insolventei sunt puşi practic în imposibilitatea de a-şi acoperi circa 70% din creanţele înscrise la masa credală.

Este în afara oricărui dubiu că debitoarea, prin administratorul ei - contabil autorizat licenţiat în specializarea Finanţe-Bănci a avut reprezentarea clară a consecinţelor negative pentru creditori a obligaţiei asumate, cu titlu gratuit, de garantare a facilităţilor de credit în valoare totală de 77.250.000 RON, angajate de terţul SC Y S.R.L., obligaţie care, privită ut singuli, era de circa 6 -7 ori mai mare decât valoarea tuturor activelor deţinute de debitoare.

Chiar dacă debitoarea nu a urmărit lezarea creditorilor, este evident că, prin crearea artificială a unei obligaţii, fără obţinerea în contrapartidă a vreunei contraprestaţii, mult superioară activelor deţinute, a acceptat nu numai producerea acestui rezultat, ci şi riscul de a intra în încetare de plăţi şi cel de disoluţie a societăţii datorită stării de insolvabilitate produse.

În cauză, acest risc asumat nu a rămas unul pur ipotetic, ci a condus la intrarea în insolvenţă a debitoarei, consecutiv demarării procedurii de executare silită de către BCR SA pentru recuperarea sumei de 24.351.358,69 lei, datorate de terţul garantat SC Y S.R.L. în baza facilităţii de credit nr. 98/2003 reacordate în baza actului adiţional nr. 14/09.11.2016.

Mai mult, creanţa de 32.576.144,59 lei pentru care BCR SA a solicitat înscrierea la masa credală a debitoarei SC X S.R.L. în temeiul celor două acorduri de garantare încheiate anterior, face practic imposibilă reorganizarea activităţii pe baza unui plan de reorganizare, datorită dezechilibrului foarte mare creat între rangul creanţelor şi valoarea activelor deţinute de debitoare. Intenţia de a leza creditorii poate fi de asemenea dedusă din faptul că debitoarea ştia că nu deţine bunuri suficiente pentru a putea constitui garanţii personale declară şi garantează conform menţiunilor de la pct. 4 lit. a) din actele încheiate.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că intenţia frauduloasă a debitoarei este pusă în evidenţă de lipsa înscrierii în evidenţa contabilă a obligaţiilor de garantare asumate, contrar dispoziţiilor din Legea 82/1991, ascunderea acestor obligaţii fiind de natură a induce în eroare creditorii care, de bună credinţă, intră în raporturi juridice cu debitoarea.

Pe de altă parte, ţinând cont că banca pârâta era în măsura să prevadă că încheierea actelor de garantare este de natură să lezeze interesele creditorilor debitoarei SC X SRL, cu atât mai mult avea obligaţia legală ca, la încheierea contractului de fidejusiune, să verifice solvabilitatea garantului.

Instanţa de fond nu a ţinut cont şi nici nu a înlăturat concluziile raportului de expertiză depus în cauză, din care rezultă fără echivoc că „creditorii sociali ai debitoarei SC Y SRL nu au fost informaţi de obligaţiile asumate de societate prin acordurile de garanţie şi aceste garanţii sunt prejudiciabile atât pentru SC X SRL cât şi pentru creditorii sociali ai acesteia”.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, intenţia debitoarei de a leza interesele celorlalţi creditori este dovedită, ceea ce face ca cererea de anulare a acordurilor de garantare întemeiată pe art. 117 alin. (2) lit. g) să fie admisibilă.

A mai susţinut apelantul faptul că, în mod greşit a fost respinsă cererea  de anulare a actelor frauduloase, întemeiată de dispoziţiile art. 117 alin. (2) lit. c) din Legea 85/2014. Consideraţiile instanţei de fond, privind faptul că nu există nicio dovadă la dosarul cauzei că între debitoarea insolventă şi pârâtă ar fi existat o înţelegere frauduloasă prin care s-a urmărit lezarea în vreun fel drepturile creditorilor debitoarei insolvente, sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză.

Caracterul fraudulos al încheierii garanţiilor este pus în evidenţă în mod neîndoielnic şi de indicatorul „rentabilitate financiară (ROE) %” a împrumutului pentru pârâtă, ce figurează în lista indicatorilor puşi la dispoziţie de aceasta.

Dovada incontestabilă a faptului că banca avea cunoştinţă de incapacitatea împrumutatului de a restitui creditele angajate, o constituie actele adiţionale la contractul de credit multiprodus nr. 98/13.05.2003, încheiat între BCR SA. şi S.C. Y S.R.L., acte încheiate începând din anul 2014 (Act adiţional nr. 04/14.03.2014, Act adiţional nr. 05/23.04.2014, Act adiţional nr. 06/13.11.2014, Act adiţional nr. 08/11.12.2014, Act adiţional nr. 09/19.12.2014, Act adiţional nr. 10/06.03.2015, Act adiţional nr. 11/09.04.2015, Act adiţional nr. 12/11.11.2015, Act adiţional nr. 14/09.11.2016, Act adiţional nr. 15/13.05.2017, Act adiţional nr. 16/03.11.2017, Act adiţional nr, 17/27.11.2017), prin care banca procedează sistematic la reducerea expunerii/ diminuarea plafonului de credit concomitent cu atragerea de noi garanţii constituite de terţi, cum este cazul S.C. Y1 S.R.L. şi S.C. X S.R.L. pentru garantarea aceluiaşi contract de credit.

A mai susţinut apelantul faptul că, instanţa de fond nu a ţinut cont de concluziile Raportului de expertiză contabilă judiciară depus la termenul din 29.01.2021, care a pus în evidenţă faptul că, având în vedere diminuarea plafonurilor de credit, la momentul 2017, „nu mai era necesară constituirea de garanţii suplimentare, cum este cazul garanţiilor de companie din data de 28.07.2017- Anexa 24 şi Anexa 7 la contractele de credit”.

Astfel, dacă politica de creditare ar fi fost una corectă, reducerea plafonului de credit trebuia făcută în consideraţia garanţiilor iniţiale constituite de împrumutat, care, din moment ce acopereau un plafon de credit mai mare, este logic să acopere şi un plafon mai mic, condiţii în care garanţiile constituite iniţial de împrumutat nu trebuiau să fie suplimentate, ci, eventual, diminuate. Concertul fraudulos al părţilor este pus în evidentă de faptul că, deşi ambele părţi - banca pârâtă şi debitoarea SC X S.R.L - cunoşteau că debitoarea nu deţine bunuri suficiente pentru a satisface creanţa BCR SA, în acordurile de garantare, la pct.4 lit.a), constituitorul garanţiilor declară că are şi va menţine bunuri de valoare corespunzătoare garanţiilor constituite, iar banca pârâtă, deşi avea obligaţia impusa de normele de prudenţialitate bancare, de a verifica solvabilitatea SC X SRL, acceptă încheierea acordurilor de garantare, cu toate că, debitoarea nu îndeplinea cerinţele art. 2285 C. civ. Mai mult, faptul că debitoarea cunoştea că la data încheierii acordurilor de garantare, era practic în încetare de plăţi, neputând face plata datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti existente, iar creditoarea BCR SA deşi cunoştea situaţia financiară a garantei prin prisma obligaţiilor ce-i reveneau să verifice solvabilitatea garantului, a condiţionat menţinerea facilităţilor de credit acordate societăţii SC Y S.R.L. de garantarea creditelor de către SC X S.R.L., demonstrează reaua-credinţă a ambelor părţi contractante, care, în pofida consecinţelor negative asupra solvabilităţii debitoarei, au optat pentru perfectarea acordurilor de garanţie.

A susţinut apelantul și că, pârâta BCR S.A., care avea cunoştinţă de faptul că terţul garantat SC Y S.R.L. nu avea capacitatea de rambursare a facilităţii de creditare şi a facilităţii de garantare asumate, a ascuns în mod deliberat acest lucru debitoarei SC X S.R.L., încercând să creeze aparenţa unei operaţiuni de creditare normale, scopul urmărit fiind acela de a acoperi riscul de insolvabilitate al SC Y S.R.L., prin atragerea de noi garanţii, în pofida reducerii sistematice a facilităţilor dc credit acordate. Procedând în acest fel, banca pârâtă a acţionat cu intenţie, diminuând artificial dreptul de gaj general al celorlalţi creditori ai debitoarei SC X S.R.L., prin adiţionarea unor obligaţii de 77.250.000 RON.

În contextul încheierii garanţiilor a căror anulare o solicită, pârâta a avut reprezentarea clară a faptului că diminuează patrimoniul SC X S.R.L., cu atât mai mult cu cât aceste acte au fost încheiate cu titlu gratuit, ajungându-se evident la starea de insuficienţă a fondurilor băneşti pentru achitarea datoriilor debitoarei. Totodată, pârâta a cunoscut, odată cu analiza condiţiilor de încheierea acordurilor de garantare, că, prin încheierea acestora, a fost diminuat gajul general al creditorilor, buna credinţă fiind exclusă. Drept urmare, sunt îndeplinite în speţă, condiţia privind intenţia de prejudiciere a intereselor creditorilor debitoarei insolvente, ca şi condiţia privind complicitatea la fraudă a pârâtei şi a debitoarei insolvente.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel formulate, curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel vizează, în esenţă, motivarea necorespunzătoare a sentinţei atacate, care este, în opinia apelantului, o analiză superficială, pur formală, a dispoziţiilor legale care reglementează anularea actelor frauduloase, fără a analiza raporturile juridice dinte părţi.

Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat mai multe motive de nulitate a garanţiei instituită de societatea debitoare faţă de BCR SA, între care unele de drept comun (neîndeplinirea condiţiilor privind fidejusorul, nevalabilitatea cauzei, încălcarea normelor de procedură instituite prin OUG nr. 99/2006, clandestinitatea operaţiunii), iar altele prevăzute de procedura specială reglementată de legea insolvenţei (cazurile prev. de art. 117 alin. 2 lit. c, g din Legea nr.85/2014). Aceste ultime două cazuri de nulitate a garanţiei instituite în cauză au fost motivate relativ succint în alineatele 3-8 de la fila 6 din cererea de chemare în judecată.

Ulterior, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând şi anularea altor acorduri de garanţie, iar prin notele de şedinţă aflate la dosar fond acesta a arătat că acţiunea formulată este întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. 1 şi 2 lit. c, g din Legea nr. 85/2014, fiind de competenţa judecătorului sindic.

Reclamantul nu a mai adăugat însă nimic cu privire la motivarea cererii, singura motivare rămânând cea arătată, de la alineatele 3-8 fila 6 din cererea iniţială de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate reţine că judecătorul sindic nu a răspuns unor argumente sau apărări din cererea de chemare în judecată. Totodată, curtea a reţinut că motivarea sentinţei atacate, deşi succintă, prezintă în mod explicit motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, respectând cerinţele prevăzute de art. 425 alin. 1 Cod pr. Civilă (dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din vechiul Cod de procedură civilă, invocate de apelant, nefiind aplicabile în cauză). Consideraţiile teoretice ale apelantului cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 117 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014 nu prezintă interes practic în cauză întrucât, acceptând ideea că dispoziţiile art. 117 alin. 1 reglementează regimul juridic al actelor juridice încheiate prin fraudarea drepturilor creditorilor, care nu pot fi încadrate în prevederile art. 117 alin. 2, 4, reclamantul nu a invocat în mod concret prin cererea de chemare în judecată un astfel de caz de nulitate, distinct de cele de la art. 117 alin. 2, lit. c, g, menţionarea dispoziţiilor art. 117 alin. 1 fiind pur formală.

Prin urmare, acest motiv de apel nu este dat.

Al doilea motiv de apel vizează respingerea greşită a cererii de anulare a actelor frauduloase întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. 2 lit. „g” din lege, potrivit căreia: ”Următoarele acte sau operaţiuni ale debitorului vor putea fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate: g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/întârzia starea de insolvenţă ori de a frauda un creditor”.

Curtea a reţinut, cu titlu preliminar, că reclamantul nu a indicat în mod concret în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în ce a constatat intenţia debitoarei de a ascunde/întârzia starea de insolvenţă.

În mod normal, asumarea unor garanţii în folosul unei terţe persoane nu duce la amânarea sau ascunderea stării de insolvenţă, ci eventual la grăbirea declarării acesteia, în situaţia în care terţul garantat nu îşi execută obligaţiile.

În al doilea rând, curtea a apreciat că intenţia „de a frauda un creditor” din teza finală a art. 117 alin. 2 lit.g trebuie să aibă legătură cu intenţia de a ascunde sau a întârzia starea de insolvenţă (spre exemplu pentru a determina îndeplinirea unui termen de prescripţie sau decădere pentru creditori), în caz contrar acest caz de anulare suprapunându-se cu cel general reglementat de art. 117 alin. 1 din lege. Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 117 alin. 1, 2 lit.g şi art. 122 alin. 3 din lege, neputând opera o prezumţie de fraudă în condiţiile în care faptul conex ce trebuie dovedit este tot intenţia de fraudă a creditorilor.

Or, prin cererea de chemare în judecată nu s-au invocat în mod concret astfel de împrejurări, care să poată fi încadrate în cazul de nulitate reglementat de art. 117 alin. 2 lit. „g”  din lege. Simpla asumare a unei obligaţii de garanţie în folosul unui partener comercial, chiar pentru o obligaţie superioară întregului patrimoniu al debitoarei, nu poate duce prin ea însăşi la prezumţia de intenţie de fraudare a tuturor creditorilor chirografari, întrucât diminuarea garanţiei generale a acestora asupra patrimoniului debitoarei ( în lipsa unor garanţii reale sau personale) este inerentă oricărei noi obligaţii asumate de acesta din urmă. Cât priveşte relaţiile comerciale complexe între societatea debitoare şi SC Y SRL, care pot fi o explicaţie a asumării garanţiilor în cauză, acestea rezultă cu evidenţă din dosarul de insolvenţă (spre exemplu decizia nr. 63/2020 pronunţată în dosarul Curţii de Apel Suceava asociat nr. 668/40/2019/a4, prin care s-a constatat compensarea legală a datoriilor reciproce între părţi, cu consecinţa respingerii cererii SC Y SRL de înscriere în tabelul de creanţe al SC X SRL cu suma de 4.264.819,54 lei).

În concluzie, nici acest motiv de apel nu este dat.

Ultimul motiv de apel vizează greşita respingere a cererii de anulare a actelor frauduloase întemeiate pe dispoziţiile art.117 alin. 2 lit.”c” din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora: „Următoarele acte sau operaţiuni ale debitorului vor putea fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate: (c) acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile”.

Curtea a constatat, ca şi în cazul celui de-al doilea motiv de apel, că, prin cererea de chemare în judecată nu s-a arătat în mod concret în ce a constatat intenţia tuturor părţilor de a sustrage bunuri de la urmărire de către creditori şi nici la ce bunuri se referă. Ca şi în cazul prevăzut la lit. „g”, şi pentru aceleaşi considerente, curtea a apreciat că intenţia de a „leza în orice alt fel” drepturile creditorilor trebuie să aibă legătură cu intenţia de a  sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor, ceea ce în speţă nu s-a invocat.

Mai mult, prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit reaua credinţă a terţului contractant BCR SA, care a acţionat în scopul de a aduce noi garanţii pentru creditul contractat de SC Y SRL. Cunoaşterea sau posibilitatea de a cunoaşte împrejurarea că suma garantată depăşeşte valoarea patrimoniului fidejusorului nu echivalează cu reaua credinţă a băncii, întrucât interesul acesteia era de a garanta măcar o parte a împrumutului acordat SC Y SRL, în cazul în care nu ar fi fost restituit de către aceasta. Operaţiunea unei bănci de a aduce garanţii suplimentare pentru un credit acordat nu poate duce, prin ea însăşi, la concluzia relei credinţe. Evoluţia situaţiei financiare a SC Y SRL, precum şi relaţiile acesteia cu BCR SA, nu pot constitui argumente în favoarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 117 alin. 2 lit. c din lege, această societate nefiind parte în contractele a căror anulare se solicită.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea a respins apelul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare