Art.78 alin.1 din C.pr.civ. Introducerea din oficiu în cauză a altor persoane. Instanța poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, fără acordul părților, doar în condițiile prev. de art.78 alin.1 din C.prc.civ. Astfel, în procedura contencioasă

Prin sentinţa civilă nr. 2100 din data de 25 mai 2018 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul civil nr. 4762/285/2014, instanţa a admis acţiunea civilă având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta SC C. & D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC ALLIANZ - ŢIRIAC ASIGURĂRI SA BUCUREŞTI, a obligat pe pârâta să plătească reclamantei suma de 18590 lei cu titlu de despăgubiri civile, precum şi suma de 1034 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 182 din 27.02.2019, pronunţată de Tribunalul Suceava – secţia a II-a  civilă, a fost admis apelul şi schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca nefondată. Prin aceeaşi decizie, au fost respinse cererile ambelor părți de acordare a cheltuielilor de judecată de la instanța de fond şi admisă cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată din apel în sumă de 517,25 lei.

Prin decizia nr. 203 din 02.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, a fost admis recursul, casată decizia recurată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia a II – a Civilă la data de 07.08.2020 sub nr. 4762/285/2014*.

Prin decizia nr. 122 din 20.01.2021, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă:

- a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2100 din data de 25.05.2018 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în dosarul nr.4762/285/2014, a schimbat în tot sentinţa apelantă şi, în consecinţă, a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, invocată din oficiu de instanţa de apel;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată;

- a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere accesoriu reprezentat de obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată din prima instanţă.

- a obligat intimata – reclamantă la plata în favoarea apelantei – pârâte a sumei de 517,25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

- a respins, ca neîntemeiată, solicitarea apelantei–reclamantei privind obligarea apelantei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC C. & D. SRL, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei cu reţinere spre rejudecare, cu consecinţa respingerii apelului formulat în cauză şi menţinerea sentinţei primei instanţe, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare, a arătat că, se impune casarea deciziei pentru cazul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 CPC, respectiv când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în cauza urmând a se reţine şi disp. art. 498 alin. 1 C.proc.civ. în sensul rejudecării procesului în fond de către instanţa de recurs, întrucât instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Astfel, a arătat că, în primul rând instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile obligatorii din decizia nr. 203/02.07.2020 a Curţii de Apel Suceava care a casat decizia nr.182/2019 a Tribunalului Suceava (când s-a pronunţat prima dată asupra apelului) motivul reţinut de instanţa de recurs fiind „omisiunea de a analiza susţinerile reclamantei din acţiunea introductivă şi întâmpinarea la apel, respectiv omisiunea de a corobora probatoriul administrat de instanţele de fond pentru stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului de către instanţa de apel”.

Astfel, primind aceste îndrumări din partea Curţii de Apel Suceava, Tribunalul Suceava era obligată să respecte aceste indicaţii ale instanţei de recurs din decizia nr. 203/02.07.2020 în sensul de a cerceta fondul cauzei. Cu toate acestea, Tribunalul Suceava nesocoteşte dispoziţiile acestei decizii de casare şi soluţionează cauza în apel în baza excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive invocată din oficiu, fără a mai analiza fondul cauzei.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea cu reţinere spre rejudecare întrucât instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului cauzei, admiţând în mod greşit apelul pârâtei SC ALLIANZ TIRIAC ASIGURĂRI SA Bucureşti în temeiul excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive. Consideră că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, în principal, fată de dispoziţiile art. 54 alin. 1din Legea nr. 136/1995 şi, în subsidiar, faţă de art. 78 alin. 2 C.pr.civ. având în vedere omisiunea introducerii în cauza de prima instanţa, în calitate de intervenient forţat, a conducătorului auto de cetăţenie greacă.

În primul rând, admiterea excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive faţă de omisiunea introducerii în prima instanţa a intervenientului forţat (cf. art. 78 alin. 2 C.pr.civ.) este nelegală, C.pr.civ. neprevăzând o asemenea soluţie generată de culpa primei instanţe (după cum se exprimă instanţa de apel).

În al doilea rând, în apel este tardiv a se invoca necesitatea introducerii în proces a unei terţe persoane (terț interveninet forţat), astfel încât a apreciat că invocarea în apel a excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive este tardivă.

Sub un alt aspect, în cauză nu se putea reţine şi admite această excepţie a lipsei coparticipării procesuale pasive, motivat şi de următoarele :

Așa cum a invocat şi în faţa instanţei de apel, dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/19995 nu sunt aplicabile speţei întrucât :

a) Art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 face referire la „drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România (...)”, ori în cazul de faţă este vorba despre drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în GRECIA;

b) evenimentul rutier nu s-a produs pe teritoriul României, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legii străine şi Regulamentele UE la care a făcut referire, cât şi ale prevederilor Directivei a IV- a CEE, aşa cum a invocat şi SC ALLIANZ TIRIAC ASIGURĂRI SA Bucureşti prin întâmpinare.

Sub un alt aspect, fără a i se stabili vreo culpă, instanţa de apel a admis apelul asigurătorului în baza unei excepţii şi a respins acţiunea pe motiv că prima instanţa nu a introdus în proces în calitate de intervenient forţat pe cetăţeanul grec. Practic, fără a reţine reclamantei vreo culpă în lipsa citării cetăţeanului grec în proces, Tribunalul Suceava respinge acţiunea şi o obligă pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, aspect care excede dispoziţiilor procedurale.

Aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate „instanţa nu poate invoca din oficiu ca motiv de ordine publică încălcarea obligaţiei de a introduce în cauza un terţ, după cum nici partea nu poate invoca direct în apel sau în recurs (...) dacă cererea a fost analizată pe fond”.

Pe de altă parte, atâta timp cât reclamanta a indicat drept cauză a cererii de chemare în judecată răspunderea delictuală şi regulile despăgubirii de către societatea de asigurare, chiar în lipsa indicării tuturor textelor de lege de drept material aplicabile, judecătorii sunt obligaţi „să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată”. Art.129 alin. (3)-alin. (5) C.pr.civ. consacră rolul activ al judecătorului, în virtutea căruia instanţa are obligaţia să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, şi să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în aplicarea principiului rolului act al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (3) alin. (5) C.pr.civ. (art. 22 NCPC), temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte a precizat că, din această perspectivă, calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii. (Decizia nr. 1728 din 12 iunie 2015 pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenţii).

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Sub un alt aspect, solicită a se reţine şi dispoziţiile art. 22 (1) şi (2) privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

A mai arătat  faptul că, în fata instanţei de apel a mai depus o serie de Regulamente CE din care rezultă admisibilitatea unei astfel de acţiuni de judecata.

Astfel, în cauză a solicitat şi aplicarea şi constatarea incidenţei Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European al Consiliului din 12.12.2012, cât si al prevederilor Regulamentului CE 864/2007.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că în cazul producerii riscului asigurat în afara ţării de origine a asiguratului, condiţiile angajării răspunderii asigurătorului străin sunt cele date de Cartea Internaţională de Asigurare (sistemul Carte Verde), iar în conţinutul acestei convenţii se face trimitere la legislaţia ţării pe teritoriul căruia se produce evenimentul asigurat în conformitate cu care urmează să se garanteze acoperirea prejudiciului.

Cu privire la Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), Înalta Curte a reţinut că se aplică obligaţiilor necontractuale (nu pre contractuale) în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi. Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumera aspectele excluse din domeniul de aplicare al regulamentului şi răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit nu este exclusă din sfera de aplicare a regulamentului. Prejudiciul produs reclamantei în urma evenimentului rutier produs in Grecia, este consecinţa unei fapte ilicite.

Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei şi, potrivit dispoziţiilor articolului 4 cu denumirea marginală "norma generală", norma de drept material aplicabilă este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Cum evenimentul rutier a avut loc în Grecia, legea de drept material aplicabilă este cea din această ţară.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii (fără a indica temeiul legal al acestei excepţii) invocata de apelanta-pârâta, acestea trebuiau respinse ca nefondate având în vedere şi apărările invocate în întâmpinarea depusă la apel.

Faptul de a nu indica toate textele de lege de drept material aplicabile speței nu face ca cererea de chemare în judecată să fie inadmisibilă (aşa cum în mod greşit consideră apelanta), iar invocarea unor noi temeiuri de drept material nu duce la schimbarea cauzei cererii de chemare in judecată. În adresa 14/357/G emisă de apelantă se consemnează că „SC ALIANZ TIRIAC ASIGURĂRI intervine în acest caz în calitate de reprezentant de despăgubiri în România al asigurătorului sus-menţionat conform prevederilor Directivei a IV- a CEE"”.

Totodată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celorlalte excepţii invocate prin întâmpinarea sa la apel.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea apelul ca nefondat. Este absolut evident că şoferul grec este cel vinovat de producerea accidentului (avariilor), el lovind din spate autovehiculul reclamantei, aşa cum rezultă şi din declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de apel în şedinţa din 06.01.2021. Menţiunea din aceasta adresă şi din actele întocmite de asigurătorul grec în sensul ca „vehiculul dvs. a blocat drumul în totalitate într-o curbă şi auto K.. 7707 nu a putut evita impactul” este de fapt o recunoaştere a vinovăţiei şoferului grec, care avea obligaţia legală prevăzută de Codul rutier din Grecia cât și cel din România (inclusiv reglementările la nivel european) de a păstra distanța corespunzătoare pentru a evita orice situaţii de acest gen. Mai mult decât atât, martorul audiat în faţa instanţei de apel a confirmat susţinerile sale în sensul stabilirii vinovăţiei exclusive a cetăţeanului grec în producerea avariilor ca urmare a evenimentului rutier.

Conform art. 2562 alin. 1 Cod civil „Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”. Prin urmare, solicită efectuarea demersurilor prin intermediul instanţei privind  atestarea  privitoare  la  conţinutul dreptului străin (art.19 din Codul rutier din Grecia care reglementează „Viteza şi distanţa dintre vehicule” în vigoare la data de 24.05.2014) în temeiul Convenţiei europene (nr. 62 a Consiliului Europei) în domeniul informării asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968, şi al Protocolului adiţional (nr. 97 al Consiliului Europei) la această convenţie, semnat la Strasbourg la 15 martie 1978, la care România a aderat prin HG nr. 153/1991 (M. Of. nr. 63bis din 26 martie 1991).

Iniţial, Tribunalul Suceava a efectuat o adresă către Ministerul Justiţiei prin care a solicitat efectuarea unei adrese către Ministerul Justiţiei din Grecia pentru comunicarea unor informaţii privind dreptul intern aplicabil. Consideră recurenta că o asemenea adresă (cu toate cerinţele menţionate în adresa Tribunalului Suceava din 17.12.2020) trebuie din nou emisă şi comunicată în măsura în care se va dispune casarea cu reţinerera cauzei spre rejudecare.

În speţă, conducătorul auto grec implicat în accidentul rutier a încălcat dispoziţiile Codului rutier din Grecia, în special a dispoziţiilor art. 19 pct. 1, pct. 2 pct. 3, pct. 7. În măsura în care nu se obţin relaţii din Grecia într-un termen rezonabil, în cauză se aplică legea română conform art. 2562 alin. 3 Cod civil. În afară de cazul prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. d) din C.pr.civ., în cauză urmează să se reţină şi disp. art. 498 alin. 1 C.pr.civ. în sensul rejudecării procesului în fond de către instanţa de recurs.

Pentru motivele sus-mentionate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea cu reţinere spre rejudecare, respingerea apelului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din apel şi din recurs.

Verificând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, conform art. 248 alin. 1  din Noul Cod de procedură civilă, curtea a apreciat că este neîntemeiată.

Intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, în considerarea disp. art. 489 C.pr.civ. Raportat la această excepţie curtea a reţinut că recurenta a invocat motivul de casare reglementat de prev. art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., pe care l-a dezvoltat corespunzător, cu indicarea normelor de procedură aplicate greşit de instanţa de apel, respectiv disp. art. 78 alin. 2 şi art. 22 şi art. 129 alin. 3-5 C.pr.civ. Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că în cauză nu este dată excepţia nulitaţii recursului reglementată de disp. art. 489 alin. 2 C.pr.civ.

Referitor la cazul de casare reglementat de disp. art. 488 pct. 5 C.pr.civ., curtea a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a disp. art. 78 alin. 2 C.pr.civ. În speţă, instanţa de apel a reţinut o normă de procedură prevăzută într-o lege organică – respectiv disp. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, referitoare la citarea obligatorie a persoanei responsabile de producerea accidentului. Curtea a constatat că, în raport de disp. art. 54 alin. 1 din Legea 136/1995 aplicabile sunt dispoziţiile art. 78 alin. 1 C.pr.civ., iar nu cele reţinute de instanţa de apel – 78 alin. 2 C.pr.civ. Astfel, disp. art. 78 alin. 1 C.pr.civ. reglementează situaţia în care instanţa ordonă din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, în virtutea unei dispoziţii a legii (în speţă disp. art. 54 alin. 1 din Legea 136/1995), chiar dacă părţile se împotrivesc. Disp. art. 78 alin. 2 C.pr.civ. reglementează situaţia în care necesitatea introducerii în cauză este dată de specificul raportului juridic dedus judecăţii, fiind subordonată astfel principiului disponibilităţii, instanţa neputând lărgi cadrul procesual cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor. Acestă situaţie se impune cu prisosinţă în lipsa unei dispoziţii exprese a legii care abilitează instanţa de a introduce alte părţi în proces, chiar când părţile s-ar opune.

În considerarea celor ce preced, curtea a apreciat că în cauză este dat cazul de casare reglementat de disp. art. 488 pct. 5 C.pr.civ. constând în greşita aplicare a prev. art. 78 alin. 2 C.pr.civ.

Însă, în raport de disp. art. 502 rap. la art. 481 C.pr.civ., luând în considerare circumstanţele speţei, curtea a respins recursul formulat de reclamantă în condiţiile în care judecarea pe fond a apelului ar duce la respingerea acţiunii ca nefondată în raport de normele de drept invocate de reclamantă prin petitul cererii introductive – art. 1349 Cod civil şi Legea nr. 136/1995.

Astfel. disp. art. 75 alin. 1 Cod civil reglementează aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu, pornind de la ideea că raporturile civile stabilite pe teritoriul României sunt guvernate de actele normative din sistemul de drept român. În cauza dedusă judecăţii raportul juridic obligaţional constă într-o pretinsă faptă ilicită ce a fost comisă în afara acestui perimetru spaţial – teritoriul României. Or, subsecvent casării, instanţa de recurs procedează la o rejudecare a apelului, însă prevederile art. 478 alin. 3 C.pr.civ. interzic schimbarea calităţii părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că normele de drept material invocate de reclamantă nu sunt aplicabile raportului juridic litigios din considerente de teritorialitate a legii civile române.

Faţă de cele ce preced, curtea, în aplicarea disp. art. 502 rap. la art. 481 C.pr.civ. a respins recursul reclamantei, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare