Arest la domiciliu. Evaluarea testului proporționalității măsurii preventive. Obligația magistratului de a prezenta motive „relevante și suficiente” după data privării de libertate, altele decât persistența suspiciunii rezonabile cu privire la comiterea u

Arest la domiciliu. Evaluarea testului proporționalității măsurii preventive. Obligația magistratului de a prezenta motive „relevante și suficiente” după data privării de libertate, altele decât persistența suspiciunii rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni 

- art. 205, art. 207 alin. (6), art. 218 și art. 223 Cod de procedură penală

- art. 348 Cod procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

- art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

- Hotărârile CEDO în cauzele Guzzardi contra Italiei, Ignatov contra Ucrainei,  Medințu contra României și Calmanovici contra României

- Hotărârea pronunțată de Marea Cameră a Curții Europene în cauza Buzadji contra Republicii Moldova

- art. 23 din Constituția României

- Decizia Curții Constituționale nr. 650/2014

Din perspectiva naturii/substanței, duratei, efectelor, modalității de executare și a intensității, atât măsura arestului preventiv, cât și măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferență majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei.

Așa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul arestului la domiciliu, cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat.

Cât privește condițiile de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din același cod care reglementează condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive și, totodată, reglementează expres faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată), iar nu de către procuror, așa încât și din această perspectivă cele două măsuri preventive au un regim juridic similar.

Potrivit Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunțată în cauza Guzzardi împotriva Italiei, (paragrafele 93 și 95), privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că arestul la domiciliu este considerat o privare de libertate, în sensul art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție (Decizia nr. 650/2014 a Curții Constituționale, în care se face referire la hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele Mancini împotriva Italiei; Lavents împotriva Letoniei; Vachev împotriva Bulgariei; Nikolova împotriva Bulgariei, Pekov împotriva Bulgariei și Ermakov împotriva Rusiei).

Arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale. Potrivit art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, nefiind admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Chiar dacă dreptul la viață intimă, familială și privată nu este un drept absolut prin natura sa, putând fi supus unor limitări rezonabile, restrângerea exercițiului acestui drept poate opera doar dacă se impune, fiind însă necesar să fie proporțională cu cauza și să nu afecteze substanța dreptului.

În analiza necesității continuării privării de libertate a inculpaților, intervine obligația magistratului de a prezenta motive „relevante și suficiente” după data privării de libertate, altele decât persistența suspiciunii rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, există imediat după dispunerea luării măsurii preventive privative de libertate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător. Argumentele în favoarea și contra eliberării unei persoane, inclusiv riscul de influențare a bunului mers al procesului, nu trebuie privite in abstracto, ci trebuie susținute de probe concrete. Pericolul ca o persoană să se sustragă nu poate fi dedus numai pe baza gravității faptei de care este acuzată, fiind necesar să existe și alți factori relevanți, care ar putea eventual confirma existența reală a unui pericol de sustragere sau ar putea indica ca acest risc este atât de redus încât nu poate justifica detenția preventivă. Odată cu trecerea timpului, prelungirea duratei privării de libertate impune mai multe justificări și trebuie avută în vedere de o manieră reală luarea unei alte măsuri alternative detenției.

Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori

Încheierea penală nr. 20/CCP din 28 februarie 2022

Prin încheierea penală din data de 22 februarie 2022 pronunțată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului (...), în baza art. 348 Cod procedură penală, raportat la art. 207 alin. (4) Cod procedură penală, s-a constatat temeinică și legală și s-a menținut măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpata (I1) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/11.01.2022 a judecătorilor de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...).

În baza art. 348 Cod procedură penală, raportat la art. 207 alin. (2) și (4) Cod procedură penală, s-a constatat temeinică și legală și s-a menținut măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpatul (I2) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/11.01.2022 a judecătorilor de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...).

În baza art. 348 Cod procedură penală, raportat la art. 207 alin. (2) și (4) Cod procedură penală, s-a constatat temeinică și legală și s-a menținut măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpatul (I3) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/11.01.2022 a judecătorilor de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...).

S-au respins ca nefondate cererile inculpaților (I1), (I2) și (I3) de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar, precum și cererile inculpaților (I1) și (I2) privind modificarea conținutului măsurilor arestului la domiciliu.

În considerentele încheierii atacate s-a reținut, în esență, în cauză există suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) Cod de procedură penală privind săvârșirea de către inculpați a infracțiunilor imputate și care constituie temeiul privării de libertate, decurgând din materialul probator administrat în cursul urmăririi penale (având în vedere stadiul procesual, nefiind începută cercetarea judecătorească).

În ceea ce privește condiția pericolului social concret pentru ordinea publică, judecătorul de cameră preliminară s-a raportat la criteriile enunțate de legiuitor, respectiv, gravitatea faptelor presupus săvârșite, modul și circumstanțele de comitere a acestora, anturajul și mediul din care provine inculpatul, existența sau lipsa antecedentelor penale și alte circumstanțe personale, iar, pe de altă parte, a avut în vedere că ordinea publică înseamnă, între altele, climatul social firesc, care presupune funcționarea normală a instituțiilor statului și respectarea drepturilor cetățenilor.

Astfel, s-a apreciat în continuare că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândul persoanelor care respectă valorile sociale ocrotite de lege. S-a arătat că, raportat la data luării măsurii arestului preventiv – 10.09.2021, înlocuită la data de 11.01.2022 cu arestul la domiciliu (aproximativ 4 luni), rezonanța socială a faptelor reținute în sarcina inculpaților nu s-a estompat, având în vedere temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive și care subzistă și în prezent. La acest moment nu au intervenit elemente de noutate în favoarea sau în defavoarea inculpaților, dificultățile financiare generate de lipsa locurilor de muncă și imposibilitatea achitării creditelor bancare fiind anticipate inclusiv la momentul formulării cererilor de înlocuire a măsurilor arestului preventiv. 

Referitor la motivele pentru care inculpații au solicitat înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar, precum și înlăturarea obligației de a nu comunica între ei, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu sunt suficiente pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Astfel, lipsa antecedentelor penale și conduita anterioară a inculpaților sau obligațiile financiare asumate anterior momentului comiterii prezumtivelor infracțiuni, reprezintă aspecte ce au fost deja avute în vedre la momentul înlocuirii măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu. De asemenea, faptul că până la acest moment au respectat obligațiile și măsurile aferente măsurii arestului la domiciliu nu a putut reprezenta în sine un motiv de înlocuire a măsurii cu cea a controlului judiciar, întrucât în cazul nerespectării cu rea-credință a acestora inculpații s-ar supune consecințelor prevăzute de lege.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal au declarat contestație inculpații (I1), (I2) și (I3) solicitând admiterea acesteia, desființarea încheierii atacate și, rejudecând, dispunerea, în principal, a revocării măsurii arestului la domiciliu, iar în subsidiar înlocuirea acestei măsuri cu cea a controlului judiciar. Totodată, inculpatul (I3) și inculpata (I1) au solicitat modificarea obligației impuse în sensul de a li se permite să comunice între ei aspecte care nu țin de prezenta cauză.

În motivarea contestației, inculpații (I1) și (I2) au solicitat a se avea în vedere că au trecut 5 luni, timp în care s-au aflat sub măsura arestului preventiv și a arestului la domiciliu, iar după trecerea unui timp nu mai este suficient a se face trimitere la indiciile rezonabile care există raportat la săvârșirea faptei, ci trebuie arătate în concret faptele pentru care lăsarea în libertate ar influența buna desfășurare a procesului penal. De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere că rezonanța publică a faptelor a fost estompată, precum și motivele de ordin financiar, situația familială și personală a inculpaților.

În motivarea contestației, inculpatul (I3) a solicitat a se avea în vedere că menținerea măsurii arestului la domiciliu s-a realizat cu încălcarea unor principii de bază ce guvernează măsurile preventive privative de libertate, precum și rezonanța publică estompată a faptei imputate și atitudinea sa procesuală.

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii penale contestate, atât prin prisma motivelor de contestație invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, completul de doi judecători de cameră preliminară a reținut următoarele:

Inculpații (I1), (I2) și (I3) au fost trimiși în judecată prin rechizitoriu emis în 25 ianuarie 2022 de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/P/2021 sub acuzația comiterii infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a) și b) Cod penal și tâlhărie, prevăzută de art. 233 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a) și b) Cod penal.

În actul de sesizare au fost formulate următoarele acuzații factuale:

(i)în data de 08 octombrie 2021, inculpații (I1), (I2) și (I3) au lipsit-o de libertate pe persoana vătămată (Pv) în sediul societății (S) SRL din (...), exercitând asupra acesteia mai multe acte de violență, au imobilizat-o, legând-o de mâini și de picioare, au dezbărcat-o complet de haine, i-au tăiat părul de pe cap, apoi au introdus-o în autoturismul marca Mercedes cu nr. de înmatriculare (...) și au transportat-o până la locuința mamei persoanei vătămate, situată în (...), unde au abandonat-o.

(ii)cu aceeași ocazie, prin exercitarea de violențe și punerea persoanei vătămate în imposibilitate de a se apăra, inculpații au deposedat-o de mai multe bunuri, respectiv toate hainele pe care le purta, o geantă, un telefon mobil, un laptop, cheile autoturismului și suma de 9.000 euro, pe care persoana vătămată o păstra într-un dulap.

În cursul urmăririi penale, prin ordonanțele din 09 octombrie 2021 s-a dispus reținerea pentru 24 de ore a inculpaților (I1), (I2) și (I3), iar prin Încheierea penală nr. (...)/DL din 10 octombrie 2021 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2021 s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a acestora pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 10 octombrie 2021, măsură care a fost ulterior prelungită prin Încheierile nr. (...)4/DL din 04 noiembrie 2021 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)//2021, nr. 5(...)/DL din 26 noiembrie 2021 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2021.

Încheierea nr. (...)/DL din 05 ianuarie 2022 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)//2021, prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților (I1), (I2) și (I3) pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 08.01.2022 până la data de 06.02.2022, inclusiv, a fost desființată prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL din 11 ianuarie 2022 pronunțată de completul de doi judecători de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/(...)//2021, în sensul că a fost respinsă propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpaților și s-a înlocuit măsura arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu pe o durată de 25 de zile, începând cu data de 11.01.2022 până în 04.02.2022 inclusiv.

Pe durata măsurii arestului la domiciliu li s-au impus inculpaților obligațiile prevăzute de art. 221 Cod procedură penală.

De asemenea, inculpatului (I2) i s-a interzis orice comunicare directă sau indirectă cu inculpata (I1) și martorii (M1) și (M2) privind infracțiunile care formează obiectul acuzației, inculpatei (I1) orice comunicare directă sau indirectă cu inculpatul (I2), iar inculpatului (I3) să nu comunice direct sau indirect, pe nicio cale cu inculpații din prezenta cauză, respectiv cu inculpații (I2) și (I1), respectiv cu martorii audiați cauză.

În motivarea soluției prin care a fost impus arestul la domiciliu completul de doi judecători de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel (...) a reținut că, deși în mod incontestabil faptele de care inculpații sunt acuzați sunt grave, modul și circumstanțele concrete în care acestea s-ar fi săvârșit, conduita inculpaților anterioară și ulterioară faptelor de care sunt acuzați, perioada de când aceștia sunt privați de libertate, precum și actele de urmărire penală care urmează să se mai efectueze în cauză, sunt circumstanțe concrete menite determine aprecierea că, la acel moment, măsura preventivă a arestului la domiciliu este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) Cod procedură penală. În acest sens au fost avute în vedere și celelalte circumstanțe personale ale inculpaților, anume că nu sunt cunoscuți cu antecedente penale conform fișelor de cazier de la dosar, vârsta acestora, precum și situația materială relativ bună.

Totodată, s-a reținut că, deși faptele ce li se impută inculpaților sunt grave, măsura arestării preventive nu mai era necesară la acel moment procesual pentru a se asigura buna desfășurare a urmăririi penale, mai ales că de la comiterea a acestora a trecut 3 luni, iar actele de agresiune și de vătămare a sănătății și integrității corporale a persoanei vătămate nu au constituit temei pentru luarea măsurii preventive.

S-a apreciat că măsura arestului la domiciliu este suficientă și de natură a asigura atât participarea inculpaților la actele de urmărire penală cât și fiabilitatea procedurii, ținând seama de obligațiile ce vor fi instituite în sarcina acestora, inclusiv cea de a nu comunica între ei, apreciindu-se că riscul de presiune asupra martorilor sau de alterare a probelor este redus, prin prisma obligațiilor care pot fi impuse inculpaților și a sancțiunilor nerespectării lor, astfel că măsura arestului la domiciliu este în măsură a asigura buna desfășurare a procesului penal.

După sesizarea instanței, în 26 ianuarie 2022, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul (...), prin încheierea din 28 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. (...)/(...)/2022/a1.1 a menținut măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpații (I1), (I2) și (I3), măsură pe care a menținut-o ulterior și prin încheierea contestată, pronunțată în 22 februarie 2022 în dosarul nr. (...)/(...)/2022/a1.2.

Potrivit art. 348 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestit cu soluționarea contestației, verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 207 Cod procedură penală.

Potrivit art. 207 alin. (6) Cod procedură penală, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu.

Completul de doi judecători de cameră preliminară a reținut că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispozițiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.

Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) Cod procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, această măsură fiind reglementată de dispozițiile art. 218 - 222, titlul V, capitolul I, secțiunea a 5-a din Codul de procedură penală.

Prin decizia nr. 650/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015) Curtea Constituțională a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanței, duratei, efectelor, modalității de executare și a intensității, atât măsura arestului preventiv, cât și măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferență majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Așa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul arestului la domiciliu, cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat.

De asemenea, în susținerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea Constituțională a reținut alte două argumente de natură normativă. Astfel, cât privește condițiile de luare a măsurii arestului la domiciliu, s-a arătat că art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din același cod care reglementează condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive și, totodată, reglementează expres faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată), iar nu de către procuror, așa încât s-a reținut că și din această perspectivă cele două măsuri preventive au un regim juridic similar. De altfel, Curtea a reținut Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunțată în cauza Guzzardi împotriva Italiei, (paragrafele 93 și 95), potrivit căreia privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane.

Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că arestul la domiciliu este considerat o privare de libertate, în sensul art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție (decizia nr. 650/2014 a Curții Constituționale, în care se face referire la hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele Mancini împotriva Italiei; Lavents împotriva Letoniei; Vachev împotriva Bulgariei; Nikolova împotriva Bulgariei, Pekov împotriva Bulgariei și Ermakov împotriva Rusiei).

Ca atare, în analiza necesității continuării privării de libertate a inculpaților, completul de doi judecători de cameră preliminară a ținut seama de durata de ansamblu a măsurii restrictive privative de libertate, respectiv atât a arestului preventiv, cât și arestului la domiciliu.

Referitor la temeiurile măsurii arestului la domiciliu a inculpaților (I1), (I2) și (I3), completul de doi judecători de cameră preliminară a apreciat că, după trecerea a peste patru luni de la momentul luării măsurii arestării preventive, arestul la domiciliu al inculpaților nu se mai poate întemeia doar pe gravitatea faptelor sub acuzația cărora aceștia au fost trimiși în judecată, evaluate strict prin raportare la încadrarea juridică dată acestora de procuror prin actul de sesizare.

În cauză există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale cu privire la existența unei bănuieli rezonabile că inculpații  (I1), (I2) și (I3) sunt posibili autori ai faptelor pentru care au fost trimiși în judecată.

În privința continuării duratei privării de libertate și a testului de proporționalitate și subsidiaritate, completul de doi judecători de cameră preliminară a apreciat ca fiind relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României precum și revirimentul jurisprudențial realizat prin hotărârea pronunțată de Marea Cameră a Curții Europene în cauza Buzadji contra Republicii Moldova în materia explicitării diferențelor între temeiurile luării unei măsuri preventive privative de libertate și condițiile continuării privării de libertate.

Astfel, în cauza Medințu contra României, instanța europeană a arătat că la fiecare moment al procesului, autoritățile naționale au dreptul de a evalua în mod liber elementele care justifică prelungirea privării de libertate și caracterul pertinent și suficient al motivelor. În cauzele Calmanovici contra României și Scundeanu contra României, Curtea Europeană a arătat că „existența unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității menținerii detenției. Totuși, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea Europeană trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autoritățile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” și „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită” la continuarea procedurii”. În acest sens, în cauza Calmanovici contra României, Curtea Europeană a concluzionat că autoritățile nu au oferit motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv timp de aproximativ trei luni și jumătate, având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză, și că nu au ținut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative detenției.

În ceea ce privește interpretarea expresiei după un anumit timp Marea Cameră a Curții Europene a arătat în hotărârea din 05 iulie 2016 pronunțată în cauza Buzadji contra Republicii Moldova că, și după o perioadă relativ scurtă de timp, de câteva zile, existența unor motive plauzibile de a suspecta că o persoană a comis o infracțiune nu poate legitima în sine continuarea privării de libertate, ce trebuie justificată prin raportare la motive suplimentare. Astfel, Marea Cameră a dezvoltat jurisprudența anterioară a Curții Europene, statuând că obligația magistratului de a prezenta motive „relevante și suficiente” după data privării de libertate, altele decât persistența suspiciunii rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, există imediat după dispunerea luării măsurii preventive privative de libertate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 05 iulie 2016, în cauza Buzadji contra Republicii Moldova, parag. 95 - 102).

La analiza necesității continuării menținerii arestului la domiciliu trebuie avută în vedere și soluția Curții Europene din cauza Ignatov contra Ucrainei (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 15 decembrie 2016, parag. 41) în care instanța de contencios european a reținut că gravitatea acuzațiilor îndreptate împotriva reclamantului și riscul ca acesta să se sustragă de la urmărire au fost menționate în hotărârea inițială de arestare, iar aceste motive, la fel ca și riscul de influența bunul mers al procesului penal – temei de privare reținut ulterior pe parcursul arestării preventive – au rămas singurele motive care au justificat detenția. Curtea Europeană a considerat că potrivit art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități. Argumentele în favoarea și contra eliberării unei persoane, inclusiv riscul de influențare a bunului mers al procesului, nu trebuie privite in abstracto, ci trebuie susținute de probe concrete. Pericolul ca o persoană să se sustragă nu poate fi dedus numai pe baza gravității faptei de care este acuzată, fiind necesar să existe și alți factori relevanți, care ar putea eventual confirma existența reală a unui pericol de sustragere sau ar putea indica ca acest risc este atât de redus încât nu poate justifica detenția preventivă. Curtea Europeană a mai arătat că odată cu trecerea timpului, prelungirea duratei privării de libertate impunea mai multe justificări și că instanțele trebuie să aibă în vedere de o manieră reală luarea unei alte măsuri alternative detenției.

În cauză, având în vedere durata de ansamblu a măsurii arestării, de peste patru luni, stadiul procesual (cauza aflându-se în etapa procesuală a camerei preliminare, fiind formulate cereri și excepții de către inculpați), lipsa antecedentelor penale ale inculpaților, lipsa vreunor probe concrete din care să rezulte riscul de sustragere al acestora de la procesul penal sau de a influența buna desfășurare a acestuia, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel (...) a apreciat că, la acest moment procesual, măsura arestului la domiciliu a inculpaților (I1), (I2) și (I3) nu satisface standardul de proporționalitate al măsurii preventive cu scopul urmărit prin menținerea acesteia care poate fi atins și prin dispunerea controlului judiciar.

Astfel, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel (...) a apreciat că măsura controlului judiciar este la acest moment procesual aptă să asigure buna desfășurare a procesului penal atât în faza de cameră preliminară, cât și în faza de judecată în condițiile în care în sarcina acestora se va institui interdicția de a părăsi teritoriul Românei și de a lua legătura cu persoana vătămată și martorii din cauză, iar situația acestora va fi supravegheată de organele de poliție.

În ceea ce privește obligația prevăzută de art. 221 alin. (2) lit. b) Cod procedură penală, completul de doi judecători de cameră preliminară a apreciat că la acest moment procesual nu se mai impune să se instituie în sarcina inculpaților obligația de a nu comunica unul cu celălalt, iar în ceea ce-i privește pe inculpații (I1), (I2) obligația de a nu comunica cu părinții lor, martorii (M1) și (M2).

Sub acest aspect s-a reținut că, la data luării față de inculpați a măsurii arestului la domiciliu în sarcina acestora a fost impusă obligația de a nu comunica unul cu celălalt, iar în ceea ce-i privește pe inculpații (I1), (I2) obligația de a nu comunica nici cu părinții lor, martorii (M1) și (M2), însă în acel moment măsura avea un scop legitim, respectiv buna desfășurare a instrucției penale.

În mod evident, arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, inclusiv viața intimă, familială și privată.

Potrivit art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, nefiind admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Noțiunea de viață privată a fost utilizată de CEDO într-un mod versatil, asigurând protecție aproape tuturor situațiilor ce se nu se încadrează în sera noțiunii de viață de familie, în acest concept încadrându-se relațiile care ar putea fi definite ca cvasi-familiale, în care se includ și relațiile dintre cuplurile necăsătorite, care locuiesc împreună și au o relație stabilă.

De altfel, noțiunea de viață de familie utilizată de CEDO s-a dezvoltat în timp, aceasta nelimitându-se numai la familiile formate în baza căsătoriei, ci poate include și alte relații de facto. Așa cum s-a reținut în cauza X, Y și Z împotriva Regatului Unit, atunci când se decide dacă o relație poate fi categorisită ca viață de familie, o serie de factori sunt luați în considerare, inclusiv dacă cuplul locuiește împreună, durata relației lor și dacă și-au demonstrat angajamentul reciproc.

Chiar dacă dreptul la viață intimă, familială și privată nu este un drept absolut prin natura sa, putând fi supus unor limitări rezonabile, restrângerea exercițiului acestui drept poate opera doar dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, fiind însă necesar să fie proporțională cu cauza și să nu afecteze substanța dreptului.

Având în vedere faptul că în prezent urmărirea penală este finalizată, completul de doi judecători de cameră preliminară a apreciat că impunerea în sarcina inculpaților (I1) și (I2) a obligației de a nu comunica cu părinții lor și în sarcina inculpaților a obligației de a nu comunica unul cu celălalt, în condițiile în care inculpații (I1) și (I2) sunt frați, iar inculpata (I1) și inculpatul (I3) sunt logodiți, fiind implicați într-o relație asemănătoare aceleia dintre soți, ar constitui o ingerință nejustificată în dreptul lor la viață familială și privată, nemaifiind proporțională cu scopul urmărit prin dispunerea ei.

Pentru aceste considerente, completul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel (...), în baza dispozițiilor art. 4251 alin. (7) punctul 2 litera a) Cod procedură penală, raportat la art. 205 alin. (10) Cod procedură penală a admis contestațiile formulate de inculpata (I1), inculpatul (I2) și inculpatul (I3) împotriva Încheierii penale din 22 februarie 2022, pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul (...), a desființat încheierea atacată și rejudecând

I. În baza art. 242 alin. (2) Cod procedură penală, raportat la art. 211 Cod procedură penală, art. 2151 Cod procedură penală și art. 223 Cod procedură penală a înlocuit măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpata (I1) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/2022 din data de 11 ianuarie 2022 pronunțată de judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...) în dosar nr.(...)/(...)//2021 cu măsura controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 28.02.2022.

În baza art. 215 alin. (1) Cod procedură penală, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpata (I1) va trebui să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemată;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

c) să se prezinte la organul de poliție, respectiv postul de Poliție (...), conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

În baza art. 215 alin. 2 Cod procedură penală, pe timpul controlului judiciar se va impune inculpatei (I1) să respecte următoarele obligații:

a. să nu depășească limita teritorială a României, decât cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței;

b. să nu se apropie de persoana vătămată (Pv) și de martorii (...) și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect pe nicio cale.

În baza art. 215 alin. (3) Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatei (I1) că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

II. În baza art. 242 alin. (2) Cod procedură penală, raportat la art. 211 Cod procedură penală, art. 2151 Cod procedură penală și art. 223 Cod procedură penală a înlocuit măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpatul (I2) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/2022 din data de 11 ianuarie 2022 pronunțată de judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...) în dosar nr.(...)/(...)//2021 cu măsura controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 28.02.2022.

În baza art. 215 alin. (1) Cod procedură penală, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul (I2) va trebui să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

c) să se prezinte la organul de poliție, respectiv postul de Poliție (...), conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

În baza art. 215 alin. 2 Cod procedură penală, pe timpul controlului judiciar a impus inculpatului (I2) să respecte următoarele obligații:

a. să nu depășească limita teritorială a României, decât cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței;

b. să nu se apropie de persoana vătămată (Pv) și de martorii (...) și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect pe nicio cale.

În baza art. 215 alin. (3) Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului (I2) că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

III. În baza art. 242 alin. (2) Cod procedură penală, raportat la art. 211 Cod procedură penală, art. 2151 Cod procedură penală și art. 223 Cod procedură penală a înlocuit măsura arestului la domiciliu dispusă față de inculpatul plt. (I3) prin Încheierea penală nr. (...)/CJDL/2022 din data de 11 ianuarie 2022 pronunțată de judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel (...) în dosar nr.(...)/(...)//2021 cu măsura controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 28.02.2022.

În baza art. 215 alin. (1) Cod procedură penală, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul (I3) va trebui să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;

c) să se prezinte la organul de poliție, respectiv postul de Poliție (...), conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.

În baza art. 215 alin. 2 Cod procedură penală, pe timpul controlului judiciar s-a impus inculpatului (I3) să respecte următoarele obligații:

a. să nu depășească limita teritorială a României, decât cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței;

b. să nu se apropie de persoana vătămată (Pv) și de martorii (...) și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect pe nicio cale.

În baza art. 215 alin. (3) Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului (I3) că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

În baza art. 215 alin. (5) Cod procedură penală copia dispozitivului prezentei încheieri s-a comunicat inculpaților, Inspectoratului de Poliție Județean (...) - Biroul Supravegheri Judiciare, postului de Poliție (...), Serviciului Public Comunitar de Evidență a Persoanelor (...), Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidenta Pașapoartelor Simple (...) precum și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Mihail UDROIU)

Domenii speta

Spete similare