Deciziei de plată emisă de apia. Necorelarea între suprafaţa declarată în cadrul uneia din schemele de ajutor pe suprafaţă şi cea pe care, în concret, se desfăşoară activitatea agricolă. Procentul de supradeclarare mai mare de 50%. Consecinţe.

- art. 4, 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006

- art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/30.11.2009

Art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2006 spune că documentele din care reiese utilizarea legală a terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi se prezintă la solicitarea reprezentanţilor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, iar OMADR nr. 67/2011 enumeră aceste documente doveditoare, ca fiind titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, cum ar fi contractul de arendare, de concesiune, de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, de comodat sau alte acte care fac dovada folosinţei terenului. Prin urmare, condiţiile pentru obţinerea sprijinului financiar acordat în agricultură din anul 2007 până în anul 2015 sunt expres prevăzute de O.U.G. nr. 125/2006 şi una dintre condiţionările legii constă în dovedirea folosirii exclusive a suprafeţelor de teren pentru care se solicită sprijinul financiar.

Curtea reţine că suprafaţa din documentele prezentate de recurentă nu acoperea suprafaţa din cererea de plată, aspect de care ea a luat cunoştinţă, ajungându-se la o diferenţă de 213,89 ha între suprafaţa declarată şi cea confirmată, diferenţă ce depăşeşte procentul de 50% mai sus menţionat, fapt ce în mod corect a atras sancţiunile aplicate prin decizia contestată.

Prin sentinţa civilă nr. 1549/CA/11.12.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu APIA Centrul Judeţean B. şi, în consecinţă, a anulat decizia de plată nr. 2818272 din 24.05.2017 şi a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a deciziei de soluţionare nr. 31P din 21.08.2017.

Împotriva acestei soluţii, prevalându-se de prerogativa conferită prin dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, autoritatea pârâtă a declarat recurs, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 Cod de procedură civilă, cerând casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea acţiunii introductive, arătând că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pronunţându-se asupra nemotivării deciziei atacate fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, încălcând principiile oralităţii şi contradictorialităţii.

Mai mult, din cuprinsul deciziei atacate rezultă cu claritate, spune recurenta, care au fost motivele de fapt care au condus la stabilirea sancţiunilor în cadrul schemelor de sprijin accesate de intimată, rezultate din necorelarea suprafeţei declarate, respectiv a suprafeţei pe care fermierul pretinde că desfăşoară activitate agricolă cu cea determinată în urma măsurătorilor, adică cea faptică, pe care fermierul desfăşoară activitate agricolă. Autoritatea recurentă a constatat că supradeclararea suprafeţelor declarate de reclamantă depăşeşte procentul de 50% la care face referire art. 58 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1122/2009.

Solicită a se constata că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra situaţiei de fapt şi de drept, asupra tuturor apărărilor formulate şi susţinute de APIA Centrul Judeţean B., admiţând cererea intimatei, făcând trimitere doar la nemotivarea deciziei de plată nr. 2818272 din 24.05.2017, ceea ce echivalează cu o nepronunţare asupra fondului.

Or, Decizia nr. 2818272 din 24.05.2017 este motivată sub aspectul temeiului de drept în preambulul acesteia, regăsindu-se întreaga legislaţie naţională cât şi europeană care reglementează acordarea subvenţiilor în domeniul agricol în baza căreia APIA autorizează şi efectuează plăţile către fermieri. Sub aspectul temeiului de fapt decizia menţionată este, de asemenea, motivată, comunicându-i-se reclamantei că excluderea sa de la plată şi stabilirea sancţiunilor multianuale s-au datorat supradeclarării suprafeţelor.

Procentul de supradeclarare, respectiv raportul dintre suprafaţa solicitată iniţial la plata sprijinului financiar şi suprafaţa pentru care se face dovada dreptului legal de folosinţă şi utilizare este de peste 50 % ceea ce are drept consecinţă respingerea tuturor schemelor de plată în anul de cerere 2014 şi constituirea de sancţiuni multianuale pentru următorii ani. Aşadar, sancţiunile multianuale menţionate în decizia de plată nr. 2818272/24.05.2017 sunt provenite din depăşirea procentului de 50% şi se aplică tuturor schemelor de plată solicitate în cerere. În cazul în care suprafaţa solicitată este mai mare decât suprafaţa determinată cu un procent de peste 50%, fermierul va fi exclus de la plata sprijinului pe anul respectiv şi i se stabileşte un debit corespunzător diferenţei dintre suprafaţa solicitată şi suprafaţa determinată.

Prin urmare, diferenţa procentuală calculată între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată la controlul pe teren a constituit motivul emiterii deciziei atacate, intimata nefăcând dovada dreptului de utilizare/folosinţă asupra întregii suprafeţe de teren declarate în cererea unică de plată pentru campania 2014.

Or, în măsura în care fermierul nu dovedeşte cu documente legal valabile că deţine suprafaţa declarată în cererea unică de sprijin pe suprafaţă, aceasta nu poate fi eligibilă pentru plata SAPS.

Intimata A. a accesat în anul 2013 măsura de agromediu, care impune respectarea unor condiţii specifice pe suprafeţele de teren pentru care se solicită subvenţie, pentru o perioadă de 5 ani consecutivi, dar pentru această perioadă, nu a putut depune documente cu care să facă dovada îndeplinirii cumulative a dreptului de folosinţă şi de utilizare legală a suprafeţelor de teren solicitate la plată. Terenul pentru care se solicită subvenţii trebuie cunoscut şi identificat de fermier pe baza actelor care dovedesc utilizarea legală a acestor terenuri. Fermierul este obligat să realizeze corelarea între terenurile pe care le solicită la plată şi actele prin care dovedeşte că utilizează legal terenurile solicitate la subvenţie prin cererea de plată.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (5/1) din O.U.G. nr.125/2006, responsabilitatea privind valabilitatea şi legalitatea documentelor prezentate autorităţii recurente aparţine fermierului, acesta având obligaţia să înscrie date reale, complete şi perfect valabile în formularul cererii de plată. În contextul în care APIA apreciază că aceste declaraţii se dovedesc nelegale, are obligaţia să recupereze sumele plătite necuvenit, să informeze organele de cercetare penală, ceea ce în cazul reclamantei a şi făcut, având dreptul şi obligaţia să solicite, pentru fiecare an de cerere documente doveditoare ale dreptului de folosinţă şi utilizare în forma cerută de lege.

Prin urmare, A.P.I.A, ca instituţie publică cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, are obligaţia să adopte măsurile necesare pentru prevenirea, constatarea neregulilor şi urmărirea încasării creanţelor bugetare rezultate din nereguli apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi a fondurilor publice naţionale aferente acestora.

Or, intimata nu a putut corobora documentele depuse cu terenurile pretinse a fi lucrate de ea, împrejurare faţă de care în mod corect i s-au aplicat sancţiuni, din moment ce anterior dispunerii acestor măsuri a fost informată, în repetate rânduri, despre lipsa documentelor, fiind notificată să prezinte aceste documente. Suprafaţa rezultată din documentele prezentate înainte şi după termenul legal de depunere a înscrisurilor cu care se doreşte dovedirea utilizării legale a terenurilor pentru care se solicită plata subvenţiei este de 331.80 ha faţă de suprafaţa de 371,10 ha declarată şi solicitată la plată în cererea iniţială.

Prin urmare, decizia APIA este temeinic, corect şi legal motivată în fapt şi drept fiind prezentate în mod succint motivele care au dus la aplicarea sancţiunilor conform cerinţelor europene, ca rezultat al nedovedirii dreptului de deţinere legală a terenurilor, respectiv lipsa utilizării legale a terenurilor. Intimata nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut temeiul sancţionării sale până la data emiterii deciziei de plată, cu atât mai mult cu cât între aceasta şi APIA a avut loc o corespondenţă tocmai cu privire la dosarul cererii de plată pe suprafaţă 2014.

Totodată, decizia de plată, spune recurenta, reprezintă un formular tipizat agreat de UE, fiind emisă în mod electronic de către Sistemul de Administrare şi Control gestionat de APIA, având un format standard prestabilit nefiind posibilă intervenţia asupra acesteia. Modelul deciziei este acelaşi pentru toată România.

În consecinţă, APIA nu împarte subvenţii în mod aleator, acestea sunt virate către beneficiarii care îndeplinesc condiţiile stabilite prin legi speciale, condiţii care sunt temeinic verificate şi în caz de nerespectare a condiţiilor se aplică sancţiunile şi corecţiile stabilite clar prin acte normative comunitare şi naţionale. Fermierul are o vocaţie la subvenţie cu condiţia respectării cerinţelor legale în materie, impuse de normele comunitare şi naţionale, şi sub rezerva controalelor ulterioare efectuate de APIA.

Recurenta concluzionează asupra faptului că prin hotărârea dată, prima instanţă, a încălcat regulile de procedură, a restrâns nejustificat aplicarea prevederilor legale, a pronunţat sentinţa cu încălcarea unor principii generale de drept, a dat o greşită interpretare textelor de lege, reţinând greşit faptele în raport de exigenţele textului de lege.

În replică, prin întâmpinarea formulată cu respectarea prescripţiilor legale, intimata pune concluzii de respingere a recursului şi menţinere a sentinţei atacate, arătând că motivele de recurs sunt nefondate, din moment ce recurenta nu a indicat în concret care anume regulă de procedură s-a încălcat, câtă vreme nu a fost privată în vreun fel de dreptul de a-şi susţine apărările.

Practic, judecătorul fondului a apreciat că deşi decizia de plată conţine unele detalii, totuşi acestea nu sunt complete, nearătarea în concret a terenurilor pentru care intimata a făcut sau nu dovada dreptului de folosinţă aducând instanţa în imposibilitatea de a exercita controlul jurisdicţional.

Curtea, raportând sentinţa atacată la probatoriul administrat în cauză, la dispoziţiile legale incidente şi cazurile de casare invocate, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la sediul APIA Centrul Judeţean B. sub nr. 18285/15.05.2014, reclamanta A. a solicitat următoarele scheme de plată în sector vegetal: schema unică pe suprafaţă – suprafaţa declarată fiind de 371,10 ha, ajutor naţional tranzitoriu pentru culturi în teren arabil – suprafaţa declarată 17,21 ha şi plăţi de agro-mediu cu angajamente în desfăşurare P1 şi P12.

Prin decizia nr. 2818272/24.05.2017 emisă de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură – Centrul Judeţean B. a fost analizată cererea formulată de reclamanta A. cerere privind acordarea plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă – campania 2014 şi s-a dispus excluderea sa de la plată datorită supradeclarării suprafeţelor, diferenţa procentuală între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată la controlul administrativ pe teren fiind de 52.44 %. Prin această decizie i s-a comunicat faptul excluderii de la plata subvenţiilor precum şi stabilirea unor sancţiuni multianuale începând cu anul 2012 până în prezent datorită supradeclararii suprafeţelor.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie administrativă, solicitând revocarea acesteia şi emiterea unei noi decizii legale şi temeinice prin care să se înlăture sancţiunile aplicate şi să se dispună plata sumelor reprezentând subvenţiile cuvenite, contestaţie care a fost respinsă prin decizia nr. 31P/21.08.2017, reţinându-se, ca şi motive, lipsa documentelor legale în dovedirea deţinerii şi utilizării suprafeţelor de teren agricol declarate în cererea de solicitare sprijin şi, nu în ultimul rând, diferenţa procentuală între suprafaţa solicitată în cerere şi cea determinată faptic.

Împotriva deciziei dată în soluţionarea contestaţiei s-a adresat instanţei de contencios administrativ.

Prin cererea introductivă reclamanta a formulat în contradictoriu cu pârâta APIA- Centrul Judeţean B. contestaţie împotriva deciziei de plată nr. 2818272/4.05.017 privind plăţi aferente campaniei 2014 şi a deciziei nr. 31P/21.08.2017 dată în soluţionarea contestaţiei administrative, solicitând instanţei să dispună anularea acestor acte administrative, pe considerentul că a depus toate documentele solicitate care dovedesc utilizarea legală a terenurilor agricole, respectiv titluri de proprietate, înscrisuri sub semnătură privată şi nu i-au fost aduse la cunoştinţă eventuale nereguli constatate în urma inspecţiilor pe teren astfel că îndeplineşte toate condiţiile pentru a beneficia de subvenţiile solicitate.

Prima instanţă, plecând de la criticile referitoare la nemotivarea deciziei de plată, a reţinut că privitor la necesitatea motivării în fapt şi în drept, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal, arătând în cuprinsul acesteia că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie, ori de lege, constituie un exces de putere.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii actului, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii.

În cauză, spune judecătorul fondului, în condiţiile în care decizia contestată a fost întemeiată pe foarte multe dispoziţii naţionale şi regulamente europene, este neîndoielnic că autorul actului administrativ atacat era dator să-l motiveze şi în fapt, în contextul în care motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale.

Tribunalul a constatat că, deşi decizia de plată conţine unele detalii la capitolul „Explicaţii”, totuşi acestea nu sunt complete. De fapt, singura explicaţie dată de emitent pentru fiecare schemă de plată este redusă la fraza „Diferenţa procentuală calculată între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată la controlul administrativ pe teren este de ...”.

Ori, nearătarea în concret a terenurilor pentru care reclamanta a făcut sau nu dovada dreptului de folosinţă sau a lipsurilor constatate, aduce instanţa în imposibilitate de a exercita controlul jurisdicţional. Se observă, spune prima instanţă, că în decizia de soluţionare a contestaţiei prealabile este redat parcursul cererii de plată şi toate motivele stabilirii de sancţiuni multianuale, care de fapt ar fi trebuit să fie cuprinse în decizia de plată pentru că acesta este actul administrativ supus verificării legalităţii.

Referitor la susţinerea pârâtei conform căreia decizia de soluţionare a contestaţiei nu ar constitui un act administrativ căruia să îi fie aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, instanţa a reţinut că apărarea este întemeiată întrucât decizia de soluţionare a contestaţiei are rolul procedurii prealabile la care face referire art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta neîncadrându-se în noţiunea de act administrativ descrisă de art. 2 din aceeaşi lege.

Prin urmare, prima instanţă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., anulând decizia de plată nr. 2818272 din 24.05.2017, reţinând nemotivarea acesteia.

Curtea, învestită prin recursul promovat de autoritatea pârâtă, reţine următoarele:

Soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a deciziei dată în soluţionarea contestaţiei administrative urmează a fi menţinută întrucât instanţa de recurs nu a fost învestită a analiza modalitatea de soluţionare a acestei excepţii. Dat fiind principiul disponibilităţii, reglementat de art. 22 alin. 6 Cod de procedură civilă, funcţie de care recurentul este cel care stabileşte obiectul şi limitele cererii de recurs, curtea reţine că nu poate repune în discuţie altceva decât solicită recurentul, urmând a se pronunţa numai în limitele investirii sale, respectiv în limitele motivelor de recurs formulate.

Referitor la primul petit al acţiunii introductive, căruia i s-a dat curs favorabil, curtea apreciază că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, pronunţându-se eronat asupra nemotivării deciziei de plată, din moment ce, din cuprinsul acesteia, rezultă cu claritate care a fost motivul determinant care a condus la aplicarea sancţiunilor, în cadrul schemelor de sprijin accesate de intimată, respectiv diferenţa procentuală calculată între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată la controlul administrativ pe teren.

Mai precis, nu numai că s-a constatat o necorelare între suprafaţa declarată de intimată şi suprafaţa pe care, în concret, acesta desfăşoară activitate agricolă, dar această supradeclarare depăşeşte procentul de 50% la care face referire art. 58 alin. (3) din Regulamentul CE 1122/2009. Potrivit acestor dispoziţii comunitare referitoare la reducerile şi excluderile aplicabile în caz de supradeclarare, dacă suprafaţa declarată în cadrul uneia dintre schemele de ajutor pe suprafaţă este mai mare decât suprafaţa determinată, ajutorul se calculează pe baza suprafeţei determinate, din care se scade dublul suprafeţei constatate, dacă aceasta nu depăşeşte 20% din suprafaţa determinată, iar în cazul în care diferenţa constatată este mai mare de 50%, agricultorul este exclus de la primirea unei sume egale cu suma corespunzătoare diferenţei dintre suprafaţa declarată şi suprafaţa determinată. În speţă, diferenţa procentuală între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată faptic este de 52,44%.

Prin urmare, decizia de plată emisă la data de 24.05.2017 conţine elementele de fapt care să permită, pe de o parte, recurentei să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În mod incorect instanţa de fond a reţinut nelegalitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinţei motivării acesteia, din moment ce în cuprinsul său sunt indicate cu exactitate motivele excluderii de la plată şi stabilirii sancţiunilor multianuale.

Motivarea nu este limitată la considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, cum greşit a reţinut judecătorul fondului, ci face referire la ipoteza prevăzută în art. 58 din Regulamentul CE nr. 1122/30.11.2009, respectiv aceea în care diferenţa procentuală dintre suprafaţa solicitată în cererea de plată şi suprafaţa determinată la controlul administrativ/pe teren este mai mare de 50%. Menţiunile existente în decizia de plată sunt suficiente pentru i se refuza recurentei accesul la schemele de ajutor de care ar fi putut beneficia pentru anul calendaristic în cauză.

Totodată, prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că suplineşte condiţia motivării actului administrativ existenta unei corespondenţe anterioare între autoritatea emitentă şi reclamantă în care acesteia din urmă i-au fost prezentate consecinţele unei eventuale neconformări la cerinţele legale. Or, în speţă, a existat o astfel de corespondenţă între părţile litigante privind lipsurile documentaţiei aferente cererii de plată şi consecinţele necomplinirii acestora.

Sesizând că în cuprinsul deciziei de plată sunt indicate împrejurările de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea textelor legale, sunt menţionate care sunt obligaţiile şi îndatoririle încălcate, dată fiind şi existenţa unei corespondenţe anterioare între autoritatea emitentă şi reclamantă ce ar fi suplinit condiţia motivării actului administrativ, în ipoteza în care aceasta ar fi fost insuficient expusă, curtea apreciază că în mod incorect s-au reţinut criticile referitoare la nemotivarea acestui act administrativ care, practic, întruneşte cerinţele de motivare necesare şi suficiente, permiţând reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Văzând că motivarea oferită de emitentul actului e capabilă să explice soluţia aleasă de administraţie, curtea purcede în continuare la analiza legalităţii acestuia, luând în calcul şi celelalte critici expuse în acţiunea introductivă.

La data depunerii cererii reclamanta nu a prezentat centralizatorul contractelor vizat de primărie şi nici documente privind dreptul legal de folosinţă şi utilizare a terenului declarat în cererea de plată pentru suprafaţa aferentă anului 2014, motiv pentru care APIA a înştiinţat-o de faptul că cererea sa a primit codul „incomplet”, sens în care, în ultima zi de depunere a cererilor, a prezentat un centralizator al contractelor de arendă, vânzare-cumpărare, de închiriere, comodat, neavizat însă de Primăria C.. Suprafaţa din documentele prezentate nu acoperea suprafaţa din cererea de plată, fapt ce i s-a adus la cunoştinţă.

S-a înaintat o adresă către Primăria C. la care s-a ataşat centralizatorul neavizat al contractelor, depus de către reclamantă, cerându-i-se să precizeze dacă contractele sunt valide, dacă terenurile din aceste documente sunt înscrise în registrul agricol şi dacă au intervenit schimbări în situaţia juridică a acestor terenuri. Primăria a răspuns acestei solicitări, comunicând punctual situaţia contractelor din centralizator, arătând că un teren de 9,20 ha a fost vândut de proprietar prin act autentic încă din 2005, unele contracte nu sunt înregistrate la primărie sau sunt semnate doar de către unul din coproprietari, fără acceptul scris al celorlalţi coproprietari, fiind şi situaţii în care semnatarii contractelor, în calitate de vânzători, nu fac dovada calităţii de moştenitori ai defuncţilor proprietari sau contracte de arendă reziliate în urma unor adrese de reziliere depuse la primărie. S-a constatat că un contract de arendă pentru o suprafaţă de 8,64 ha, încheiat cu D., sub nr. 4016/31.08.2012, era expirat din 31.12.2013, altul încheiat cu E. pentru o suprafaţă de 1,68 ha era, de asemenea, expirat. Alte două contracte de închiriere perfectate cu numitul F. nu numai că nu sunt înregistrate la primărie, dar locatorul nu are calitatea de moştenitor al defuncţilor proprietari. Totodată, nu există un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu G. pentru suprafaţa de 0,90 ha, deşi este trecut în centralizator de către reclamantă, nefiind înregistrat la Primăria C.. Alte contracte de vânzare-cumpărare, trecute în centralizator, sunt sub semnătură privată, nerespectând cerinţa legală a formei autentice, aspect sancţionat de legiuitor cu nulitatea absolută a contractului (de pildă, actele perfectate cu H. pentru 1,30 ha, cu I. pentru 4,60 ha, cu J. pentru 3,35 ha, cu K. pentru 6,95 ha, cu L. pentru 4,60 ha). Contractul de comodat cuprins în tabelul centralizator la pagina 2, poziţia 11, a fost anulat conform comunicării înregistrate la primărie sub nr. 683/09.04.2014, nemaiputând fi considerat un contract valid la data formulării cererii de plată (15.05.2014). Terenul ce face obiectul contractului de comodat încheiat la data de 01.01.2014 între M. şi A. face şi obiectul contractului de arendare nr. 2508/20.02.2009.

Mai mult, Primăria Comunei C., comunică faptul că recurenta nu a depus în anii 2013 şi 2014 declaraţii pe propria răspundere sau pe bază de documente, cu privire la terenurile utilizate, în vederea înscrierii acestora în registrul agricol, în conformitate cu prevederile art. 8 din O.G. nr. 28/2008.

S-a depistat că există suprapuneri ale parcelelor declarate de reclamantă cu parcelele declarate de către alţi fermieri, suprapuneri cu privire la care reclamanta a fost înştiinţată verbal la acel moment, semnând ulterior că a luat la cunoştinţă despre acest fapt.

În perioada clarificărilor privind suprapunerile şi supradeclarările de blocuri fizice, pentru cererea depusă de reclamantă, aferentă campaniei 2014, s-a întocmit un formular de corecţie suprafeţe, înregistrat cu nr. 2557/09.08.2014, pentru suprafaţa de 15,70 ha, corectându-se şi alte parcele din cerere, corecţia totalizând 0,77 ha.

Urmare a precizărilor făcute de Primăria C., faţă de documentele prezentate de reclamantă, s-a luat decizia ca acele terenuri solicitate la plată, ce nu îndeplinesc condiţiile de legalitate privind dreptul de folosinţă şi utilizare, să fie corectate în cererea de plată şi deci excluse de la plata subvenţiei pentru anul 2014.

Corecţiile operate în aplicaţie au determinat o diferenţă de 213,89 ha între suprafaţa declarată şi cea finală, rezultată din măsurători, motiv pentru care s-au respins schemele de plată aferente anului 2014 şi s-au constituit sancţiuni multianuale pentru următorii ani.

Mai precis, s-a constatat că procentul de supradeclarare este de peste 50% fapt pentru care reclamanta a fost exclusă de la plata sprijinului pe anul respectiv şi i s-a stabilit ca valoare a sancţiunilor multianuale suma de 147.993,96 lei, date fiind dispoziţiile din Regulamentul (CE) nr. 885/2006 al Comisiei funcţie de care acest debit se deduce din plăţile de care fermierul poate beneficia pentru cererile pe care le depune, în decursul celor 3 ani calendaristici ulteriori anului în care a fost stabilit debitul.

Şi asta pentru că în raport de dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să înscrie, sub sancţiunea legii penale, date reale, complete şi perfect valabile în formularul cererii de plată, să declare toate parcelele agricole, să prezinte documentele care fac dovada utilizării legale a terenului pentru care s-a depus cererea.

Dacă art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2006 spune că documentele din care reiese utilizarea legală a terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi se prezintă la solicitarea reprezentanţilor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ulterior, OMADR nr. 67/2011 enumeră aceste documente doveditoare, ca fiind titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, cum ar fi contractul de arendare, de concesiune, de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, de comodat sau alte acte care fac dovada folosinţei terenului.

Prin urmare, condiţiile pentru obţinerea sprijinului financiar acordat în agricultură din anul 2007 până în anul 2015 sunt expres prevăzute de O.U.G. nr. 125/2006 şi una dintre condiţionările legii constă în dovedirea folosirii exclusive a suprafeţelor de teren pentru care se solicită sprijinul financiar.

Or, recurenta reclamantă deşi a accesat în anul 2013 măsura de agromediu care impune respectarea unor condiţii specifice referitor la suprafeţele de teren pentru care solicită subvenţie, nu a făcut dovada, cu documente legal valabile, că deţine suprafaţa declarată în cererea unică de sprijin, motiv pentru care aceasta nu poate fi eligibilă pentru plata SAPS. Recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a dreptului de folosinţă şi de utilizare legală a terenurilor solicitate la plată, deşi responsabilitatea privind legalitatea şi valabilitatea documentelor prezentate îi incumbă, aplicându-i-se astfel sancţiuni în cascadă pentru anii 2013-2017.

Prin urmare, recurenta nu s-a conformat cerinţei reieşită din cuprinsul art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, neprobând că exploatează terenul agricol pentru care solicită plata în calitate de proprietar, arendaş, concesionar, locatar sau alte asemenea calităţi, fapt pentru care nu poate beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă.

Ea a fost informată în repetate rânduri de lipsa documentelor, fiind notificată să prezinte aceste documente, fiind informată cu privire la codul B-cerere incompletă, nu numai odată cu semnarea formularului VI- proces-verbal pentru controlul vizual, dar şi prin înştiinţarea nr. 6473/03.06.2014 transmisă prin poştă cu confirmare de primire (fila 131 volum I). De altfel, şi prin înscrisul existent la fila 126 din volumul I dosar fond precizează, la data de 15.05.2014, că „am luat cunoştinţă de suprapunerile parcelelor declarate în cererea iniţială din anul 2014”. I s-a acordat un termen limită până la care să anexeze documentele doveditoare ale dreptului de utilizare a terenurilor (10.06.2014), nevalorificând această posibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 1975/07.12.2006 „nu se efectuează nicio plată către persoane în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare pentru a beneficia de aceste plăţi şi a obţine astfel un avantaj care contravine obiectivelor schemei de sprijin".

De altfel, şi în Raportul de control întocmit de Şeful Corpului de control al primului-ministru, datat 05.12.2017, aflat la filele 59-67 din volumul I dosar fond, se menţionează faptul că în campaniile 2007-2015 recurenta a depus 9 cereri unice de plată pentru suprafaţă, fără a face dovada utilizării legale a terenurilor pentru care s-au depus cererile, omiţând totodată un aspect important, cel potrivit căruia terenurile cu sau fără construcţii, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, puteau fi înstrăinate şi dobândite prin acte încheiate în formă autentică şi nu sub semnătură privată, Legea nr. 247/2005 interzicând expres acest lucru. Totodată, cu privire la contractele de arendare, anexate cererilor de plată, fermierul nu a depus un exemplar şi la consiliul local în a cărui rază teritorială se află situate terenurile, deşi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 16/1994 impuneau o astfel de obligaţie, iar termenul de valabilitate al unora dintre aceste contracte era expirat anterior depunerii cererii de plată. Au fost identificate 3 contracte de arendare din cuprinsul cărora nu rezultă poziţionarea terenurilor arendate, nu rezultă dacă arendatorul menţionat avea calitatea necesară încheierii unui astfel de act juridic.

Se concluzionează asupra faptului că reprezentanţii APIA nu au verificat îndeplinirea condiţiilor legale de acordare a subvenţiilor solicitate de A., achitându-i suma totală de 160.487,55 lei în lipsa documentelor din care să rezulte utilizarea legală a terenurilor agricole declarate în cererile de plată.

Prin urmare, curtea reţine că suprafaţa din documentele prezentate de recurentă nu acoperea suprafaţa din cererea de plată, aspect de care ea a luat cunoştinţă, ajungându-se la o diferenţă de 213,89 ha între suprafaţa declarată şi cea confirmată, diferenţă ce depăşeşte procentul de 50% mai sus menţionat, fapt ce în mod corect a atras sancţiunile aplicate prin decizia contestată.

Curtea mai reţine că decizia de plată în discuţie este emisă de organul competent şi în limitele competenţei sale, conferite prin dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 125/2006, în forma scrisă şi cu procedura prevăzută de lege, fiind conformă din punct de vedere al conţinutului cu dispoziţiile legale în vigoare, întemeiată juridic, în dreptul intern pe dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006, în vigoare pentru anul în discuţie, în dreptul comunitar pe dispoziţiile mai multor Regulamente ale Consiliului Europei, anume enumerate în preambulul actului.

Semnatarul deciziei nu a interpretat greşit dispoziţiile legale enumerate în preambulul său, după cum nu a aplicat o altă dispoziţie decât cea care trebuia aplicată raportului social cu care a fost investit. Actul în discuţie nu produce efecte contrarii normelor juridice ce guvernează încheierea sa valabilă, nu a fost emis în temeiul unor dispoziţii legale abrogate sau neconstituţionale, nu prezintă vicii de ilegalitate, vicii care să fi fost expuse şi probate de către reclamantă.

Mai mult, prin acţiunea dedusă judecăţii deşi se solicită a se constata anularea unui act administrativ, nu se invocă încălcarea condiţiilor de fond, de formă sau de procedură stabilite de lege pentru validitatea lui. Aspectele expuse de către reclamantă nu afectează validitatea actului sus menţionat, acesta având valoare juridică prin el însuşi, valoare care îi creează o prezumţie de autenticitate şi de veridicitate ce poate fi răsturnată prin proba contrară, probă care în speţă lipseşte.

Văzând că decizia contestată respectă condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege, fiind la adăpost de orice critică, apreciind că în speţă nu sunt respectate condiţiile de eligibilitate impuse de legislaţia comunitară şi naţională în domeniu, curtea, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor  art. 496 alin. (1) şi (2) Cod de procedură civilă, admite recursul dedus judecăţii, casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare respinge în totalitate acţiunea introductivă, cu menţiunea că asupra dispoziţiilor din sentinţă referitoare la inadmisibilitatea petitului 2 din acţiune, curtea nu a fost învestită a se pronunţa.

Domenii speta

Spete similare