Măsură încetării obligatorii, de drept, a raportului de muncă al femeilor anterior celei a bărbaţilor, datorită atingerii unei vârste standard de pensionare reduse faţă de cea a bărbaţilor, este discriminatorie, fiind încălcat dreptul constituţional la mu

Măsură încetării obligatorii, de drept, a raportului de muncă al femeilor anterior celei a bărbaţilor, datorită atingerii unei vârste standard de pensionare reduse faţă de cea a bărbaţilor, este discriminatorie, fiind încălcat dreptul constituţional la muncă al femeilor, deoarece măsura de protecţie, constând în reducerea vârstei de pensionare, se aplică şi în detrimentul voinţei şi intereselor legitime a celor în cauză, în pofida faptului că obiectivul urmărit de măsura de protecţie nu mai există, această măsură nemaifiind temeinic justificată şi proporţională cu situaţia de fapt.

- Legea 188/1999,

- Legea nr. 53/2003

Conform dispoziţiilor legale în materie la data emiterii dispoziţiei atacate, respectiv, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu a funcţionarului public înceta de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia.

Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.

 De asemenea, art. 56 lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Contractul individual de muncă existent încetează de drept:….la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II;

Ulterior datei de 23.02.2018, data emiterii deciziei, prin Decizia nr. 387/05.06.2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) litera c teza întâi din Legea nr. 53/2003, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma „condiții de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a apreciat că încetarea de drept a contractului individual de muncă pentru femei la o vârstă mai mică decât cea a bărbatului poate dobândi valențe discriminatorii pe criterii de sex și încalcă dreptul la muncă al femeii, atât timp cât nu rămâne o opțiune a acesteia să înceteze raporturile de muncă la o vârstă mai mică decât bărbatul, respectiv la vârsta când poate solicita deschiderea dreptului la pensie.

Prin sentinţa civilă nr. 1177/CA/03.10.2018 Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi în consecinţă: a anulat adresa nr. XXR DSI – 5138./15.03.2018 emisă de pârâtă, a anulat Decizia nr.2961/23.02.2018 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei mai sus identificată începând cu data de 11.03.2018. A respins restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta DGRFP B. solicitând casarea în parte a sentinţei civile nr. 1177/CA/03.10.2018 pronunţata de Tribunalul Braşov şi, în rejudecare respingerea acţiunii, astfel cum a fost formulată, în totalitate, ca neîntemeiată.

În motivare se arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analizând cererea de chemare in judecata ce formează obiectul prezentului dosar, se poate observa că reclamanta nu invocă prevederile O.G. nr. 137/2000 şi nu solicită citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond pe dispoziţiile art. 6 alin. (1)-(2), art. 7 alin. (1) lit. f) și art. 7 alin. 3 din Legea nr. 202/2002, se precizează că motivarea instanţei în sensul celor mai sus menţionate este străină de natura pricinii. Discriminarea nu este sinonimă cu orice tratament diferenţiat. Prin încetarea raporturilor de serviciu ale unui funcţionar public care urmează să beneficieze de drepturi de pensie, drept de asigurări sociale acordat la cererea persoanei care îndeplineşte condiţiile de pensionare, nu se poate pune în discuţie existența vreunei discriminări pe criterii de sex.

Având în vedere prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii (supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale) care reglementează eşalonarea vârstelor de pensionare în cazul femeilor în funcţie de data naşterii, nu poate constitui un motiv de discriminare a reclamantei, ci un beneficiu ce se acorda tuturor femeilor având în vedere şi activitatea casnică a acestora.

Se mai arată că dispoziţiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru. În conformitate cu prevederile art. 14 al Directivei 2002/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002, „prezenta directivă nu contravine dispoziţiilor naţionale de stabilire a vârstei de pensionare.”

În ceea ce priveşte obligativitatea aplicării legislaţiei comunitare, recurenta face referire la prevederile art. 148 din Constituţie menţionând că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Directivei 2006-54/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de şanse şi al egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în materie de încadrare în muncă şi de muncă şi nici Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C - 356/09, pentru a se pune problema aplicării prioritare a acestora.

Prin Decizia nr. 1007 din 7 octombrie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 67/2007 şi ale art. 41 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, excepţie ridicată, din oficiu, în Dosarul nr. 3524/102/2007 al Tribunalului Mureş - Secţia civilă.

În considerentele acestei Decizii, care sunt obligatorii în egală măsură cu dispozitivul, Curtea Constituţionala arată că „potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ conţine dispoziţii destinate punerii în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, şi la formarea profesională: b) condiţiile de muncă, inclusiv remuneraţia: c) sistemele profesionale de securitate socială”.

Curtea Constituţională precizează că dispoziţiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeaşi directivă, au ca obiect furnizarea către lucrători, salariaţi sau lucrătorii care desfăşoară activităţi independente, grupaţi în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, ai unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesionali, prestaţii destinate să completeze prestaţiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă. Conform Curţii Constituţionale sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, aşa cum este şi Legea nr. 19/2000 (şi implicit ale Legii nr. 263/2010), care rămân supuse dispoziţiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare stabilirea vârstei standard de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă şi posibilele consecinţe ale acesteia pentru alte prestaţii. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect prin excepţie de la stricta aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale.

Recurenta mai învederează că, în privinţa vârstelor standard de pensionare diferite ale femeilor faţă de bărbaţi, nu este aplicabilă Directiva 2006/54/CE, ci Directiva Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, transpusă în legislaţia românească prin Legea nr. 263/2010, în vigoare în acest moment.

Se mai arată că în cauza de faţă nu suntem în prezenţa unei încălcări a prevederilor comunitare, întrucât stabilirea vârstei de pensionare la femei, intră în marja de apreciere a statului, nefiind o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.

Recurenta precizează că legislaţia în vigoare la data emiterii deciziei nr. 2961/23.02.2018 nu prevedea posibilitatea ca un funcţionar public care a îndeplinit în mod cumulativ condiţiile de vârstă standard si stagiu minim de cotizare pentru pensionare să-si continue activitatea în funcţia publică, fapt pentru care raportul de serviciu al d-nei A. a încetat de drept la data de 11.03.2018 - data îndeplinirii condiţiilor cumulative de vârstă şi stagiu prevăzute de lege. Prin urmare, exprimarea opţiunii funcţionarilor de a continua raportul lor de muncă nu este suficientă câtă vreme încetarea de drept a raportului de serviciu se produce în virtutea legii, independent de voinţa angajatorului.

În final se arată că decizia contestată este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1237 din 2010 a Curţii Constituţionale, prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra limitei de vârstă de pensionare cu ocazia adoptării Legii nr. 263/2010, arătând că dispoziţiile legale care stabilesc vârsta de pensionare atât la femei cât şi la bărbaţi la vârsta de 65 de ani este conformă articolului 16 din Constituţia României, Decizia nr.1007/2008 prin care Curtea a examinat şi critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în cadrul schemei profesionale de securitate socială).

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările si completările ulterioare.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Intimata reia argumentele invocate în cuprinsul acţiunii şi face o analiză a apărărilor invocate de partea adversă şi a modificărilor legislative intervenite pe parcursul judecării cauzei.

Cu privire la recursul formulat, se arată, în ceea ce priveşte obligativitatea citării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, că potrivit practicii judiciare introducerea şi citarea în cauză a C.N.C.D. este obligatorie doar în situaţia în care acţiunea se bazează pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, nu şi în acele cauze în care se critică legalitatea unui act administrativ (în acest sens a se vedea Decizia nr. 7/08.01.2009, pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7394/2/2007).

Cu privire la reţinerea incidenţei art. 7 alin. (1) din Legea nr. 202/2002, instanţa de prim grad de jurisdicţie a apreciat în mod întemeiat că acest act normativ a transpus în legislaţia naţională Directiva nr. 2006/54/CE.

Se mai arată că soluţionând o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, prin hotărâre pronunţată în cauza C-356/09, CJ.U.E. a stabilit că Articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi condiţiile de muncă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002, trebuie interpretat în sensul că o reglementare naţională care, pentru a promova accesul persoanelor mai tinere la piaţa forţei de muncă, permite unui angajator să concedieze salariaţii care au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile în care femeile dobândesc acest drept la o vârstă cu cinci ani mai mică decât vârsta la care bărbaţii dobândesc acelaşi drept, constituie o discriminare directă pe criterii de sex, interzisă de această directivă. De asemenea, soluţionând o altă cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, prin hotărâre pronunţată în cauza C-555/07, C.J.U.E. a reţinut că, „în această privinţă, trebuie subliniat că necesitatea de a garanta efectul deplin al principiului nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78, presupune obligaţia instanţei naţionale, în prezenţa unei dispoziţii naţionale din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii pe care o consideră incompatibilă cu principiul menţionat şi a cărei interpretare conformă acestui drept se dovedeşte imposibilă, să înlăture aplicarea acestei dispoziţii, fără a fi nici obligată, nici împiedicată ca, în prealabil, să sesizeze Curtea cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare”.

Intimata precizează că afirmaţia conform căreia nu ar fi incidente prevederile Directivei nr. 2006-54/CE, prin raportare la cele stabilite de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1007/07.10.2008, respectiv Decizia nr. 1237/2010 nu pot fi primite, din moment ce deciziile la care a făcut referire partea adversă au fost pronunţate anterior schimbării conjuncturilor legislative, în urma pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/05.06.2018, la care am făcut referire mai sus, respectiv modificării Legii nr. 554/2004.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 Cod de procedură civilă şi toate dispoziţiile legale naţionale şi europene la care a făcut referire.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentă, precum şi a celor ce pot fi avute în vedere din oficiu de către instanţă, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (3) Cod de procedură civilă, Curtea constată că prezentul recurs nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care cuprinde toate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, instanţa de fond prezentând de o manieră logică argumentele ce susţin poziţia adoptată şi analizând fiecare motiv invocat de părţi.

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 2961/23.02.2018 şi a adresei nr. XXR DSI - 5138./15.03.2018, prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că, începând cu data de 11.03.2018, va înceta raportul său de serviciu ca urmare îndeplinirii vârstei standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Prima instanţă a admis parţial cererea de chemare în judecată, dispunând anularea Adresei nr. XXR DSI-5138/15.03.2018, emisă de pârâtă, anularea Deciziei nr. 2961/23.02.2018, emisă de pârâtă şi reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei mai sus identificată începând cu data de 11.03.2018.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut, în esenţă, că o măsură legală de protecţie, privind acordarea unui drept constituţional (dreptul la pensie) în favoarea unui grup defavorizat (femeile), nu poate fi aplicată împotriva acelui grup, cu efectul încălcării discriminatorii a altui drept constituţional (dreptul la muncă) iar încetarea raportului de muncă automat prin atingerea vârstei de pensionare reduse pentru femei, ar încălca dreptul la muncă al acelor femei care nu doresc să beneficieze de favoarea acordată de lege (constând în reducerea vârstei de pensionare faţă de bărbaţi) şi care vor să îşi exercite în continuare dreptul la muncă şi după vârsta redusă de pensionare.

Instanţa de fond a mai reţinut că măsură a încetării obligatorii (de drept) a raportului de muncă al femeilor anterior celei a bărbaţilor, datorită atingerii unei vârste standard de pensionare reduse faţă de cea a bărbaţilor, este discriminatorie, fiind încălcat dreptul constituţional la muncă al femeilor, deoarece măsura de protecţie, constând în reducerea vârstei de pensionare, se aplică şi în detrimentul voinţei şi intereselor legitime a celor în cauză, în pofida faptului că obiectivul urmărit de măsura de protecţie nu mai există, această măsură nemaifiind temeinic justificată şi proporţională cu situaţia de fapt.

Instanţa de fond a făcut trimitere la dreptul comunitar prin care a fost reglementată în amănunt această materie, reţinând aplicarea prioritară a dreptului comunitar, la dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenţie, care au prioritate, potrivit art. 20 din Constituţie şi la prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/05.06.2018 care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma „condiţii de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Curtea apreciază că motivele de recurs invocate sunt nefondate, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, conform dispoziţiilor legale în materie la data emiterii dispoziţiei atacate, respectiv, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu a funcţionarului public înceta de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia.

Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.

 De asemenea, art. 56 lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Contractul individual de muncă existent încetează de drept:….la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II;

Ulterior datei de 23.02.2018, data emiterii deciziei, prin Decizia nr. 387/05.06.2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) litera c teza întâi din Legea nr. 53/2003, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma „condiții de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a apreciat că încetarea de drept a contractului individual de muncă pentru femei la o vârstă mai mică decât cea a bărbatului poate dobândi valențe discriminatorii pe criterii de sex și încalcă dreptul la muncă al femeii, atât timp cât nu rămâne o opțiune a acesteia să înceteze raporturile de muncă la o vârstă mai mică decât bărbatul, respectiv la vârsta când poate solicita deschiderea dreptului la pensie.

În considerentele acestei decizii Curtea Constituţională reţine:

„30. Analizând această critică, Curtea apreciază că este necesară sublinierea distincției dintre problematica vizând condițiile de pensionare de cea referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă. Departajarea acestor problematici nu rezultă doar din sediul diferit al reglementărilor naționale - Legea nr. 263/2010, în ceea ce privește stabilirea condițiilor de pensionare, și Legea nr. 53/2003, referitor la situațiile în care încetează contractul individual de muncă - , dar și din reglementarea diferită a acestor instituții la nivel european. Este relevantă, în acest sens, distincția pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o face între condițiile de pensionare (care permit stabilirea unor vârste diferite între bărbați și femei) și condițiile de încetare a contractului de muncă, care trebuie să fie uniforme pentru bărbați și femei. Astfel, atât prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunțată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragrafele 32 și 36, cât și prin Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 24, instanța europeană a subliniat că „problema condițiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, și cea a condițiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte”. În acest sens a făcut o departajare clară între dispozițiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.39 din 14 februarie 1976, dispoziții care prevedeau aplicarea principiului egalității de tratament în privința condițiilor de muncă, inclusiv a celor care reglementează concedierea și care presupuneau ca bărbaților și femeilor să li se garanteze aceleași condiții, fără discriminare pe criterii de sex [art. 5 alin. (1), respectiv art. 3 alin. (1) lit. c)] și dispozițiile Directivei Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 6 din 10 ianuarie 1979, prevederi legale potrivit cărora puteau fi excluse din câmpul de aplicare al acestei din urmă directive reglementările naționale referitoare la stabilirea vârstei de pensionare în vederea acordării pensiei pentru limită de vârstă, astfel că statele membre puteau stabili vârste de pensionare diferite pentru femei în raport cu bărbații [art. 7 alin. (1) lit. a)]. În acest sens, instanța europeană, în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 37, sublinia că „în timp ce excepția prevăzută la art. 7 din Directiva 79/7 are în vedere consecințele care decurg din limita de vârstă pentru prestațiile de securitate socială, prezenta cauză vizează problema concedierii în sensul articolului 5 din Directiva 76/207.” Aceleași considerente au fost reținute și prin Ordonanța din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, și Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), și Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17), paragrafele 25 și 26, raportat la prevederile actuale ale art. 14 alin.(1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.204 din 26 iulie 2006, dispoziții care interzic orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește „condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat”, înlocuind, astfel, dispozițiile abrogate ale Directivei 76/207, mai sus amintite.

31. Prin urmare, Curtea Constituțională consideră că jurisprudența sa anterioară referitoare la reglementarea care stabilește vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbații nu este aplicabilă și cu privire la prevederile de lege care stabilesc condițiile încetării de drept a contractului individual de muncă, aceasta impunând o analiză separată.

32. Examinând, în consecință, criticile de neconstituționalitate raportate la dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 18 mai 2011, Curtea reține că acestea instituie o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare. Această prevedere legală se aplică, deopotrivă, femeilor și bărbaților, însă de la vârste diferite, de vreme ce vârsta de pensionare prevăzută de lege pentru femei este diferită de cea a bărbaților, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

33. Curtea observă că, în vreme ce dispozițiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 stabilesc condițiile necesare pentru a dobândi pensia pentru limită de vârstă, art. 56 din Legea nr. 53/2003 nu instituie o opțiune pentru salariat cu privire la continuarea raportului de muncă aflat în desfășurare la împlinirea vârstei de pensionare. De altfel, încetarea contractului individual de muncă nu este lăsată nici la dispoziția angajatorului, ci acționează ope legis. Astfel, singura posibilitate a unei persoane care îndeplinește condițiile de vârstă standard și de stagiu minim de cotizare pentru pensionare de a continua raporturile de muncă în temeiul unui contract individual de muncă o reprezintă încheierea unui nou contract, la aceleași angajator, dacă acesta va fi dispus, ori la un alt angajator.

34. Or, din această perspectivă, diferența de tratament juridic între bărbați și femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept contractul individual de muncă își pierde, în mod evident, caracterul de măsură menită să vină în sprijinul femeilor, în considerarea unor condiții sociale, familiale și economice mai puțin favorabile, ci, dimpotrivă, creează o situație dezavantajoasă pentru acele femei care doresc să-și exercite acest drept în condiții egale cu bărbații. Astfel, ca efect al dispozițiilor art.56 alin.(1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003, reglementarea cu efect social reparator pentru femei, conținută de art.53 alin.(1) teza întâi din Legea nr.263/2010, se transformă într-o reglementare discriminatorie, care afectează exercițiul dreptului la muncă al femeilor în raport cu cel al bărbaților.

35. Așa cum Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa recentă, „dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanții care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituționale ar asigura libertatea de a obține un loc de muncă, dar nu și garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condițiilor și limitelor constituționale.” (a se vedea în acest sens paragraful 30 din Decizia nr.279 din 23 aprilie 2015). Or, Curtea apreciază că posibilitatea pe care o are femeia de a-și exercita dreptul la muncă și după pensionare, prin încheierea unui nou contract individual de muncă, nu reprezintă o garanție suficientă a acestui drept fundamental. Mai mult, Curtea constată că, într-o atare situație, operează o restrângere a exercițiului dreptului la muncă întemeiată exclusiv pe criteriul de sex, ceea ce nu întrunește exigențele unei justificări obiective și raționale. Rațiunile care explică instituirea unui tratament diferit între bărbați și femei în ceea ce privește condițiile obținerii dreptului la pensie nu își păstrează fundamentarea logică atunci când sunt transpuse în materia referitoare la încetarea de drept a raportului de muncă și nu pot fi invocate, în consecință, ca temei al unei reglementări diferite în această din urmă situație.

36. Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate și trebuie să rămână o opțiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecință asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândește valențe neconstituționale, în măsura în care ignoră voința femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaților. Astfel, dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituționale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie și încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbați, la acea dată. În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, contractul individual de muncă în curs încetează de drept, iar dreptul la muncă va putea fi exercitat numai după încheierea unui nou contract, dacă angajatorul consimte în acest sens. Din contră, în măsura în care salariata optează pentru continuarea raportului de muncă, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbați, exercițiul dreptului la muncă nu este condiționat de încheierea unui nou contract și de voința angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei, dar că, atingerea acestei vârste se realizează prin creșterea vârstelor standard de pensionare, conform eșalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. De asemenea, Curtea reține că, potrivit anexei amintite, în urma creșterii eșalonate, vârsta de pensionare a bărbaților a atins, începând cu ianuarie 2015, plafonul de 65 de ani, însă vârsta de pensionare a femeii va crește până la atingerea plafonului de 63 de ani, în luna ianuarie 2030. În condițiile în care legiuitorul va înțelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente își păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispozițiile în vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către salariată.

37. Curtea consideră că această interpretare este în sensul reglementărilor europene, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, Curtea reține că, potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/54/CE, „se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: [....] c) condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația, astfel cum este prevăzut la articolul 141 din tratat.” Așa cum s-a reținut și mai sus, o reglementare asemănătoare s-a regăsit și în Directiva 76/207/CEE. Prin Hotărârea din 26 februarie 1986, pronunțată în Cauza M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching), paragraful 38, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, paragraful 28, și Ordonanța din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauzele conexate Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma, și Fondazione Teatro dell’Opera di Roma împotriva Manuela Maturi, Laura Di Segni, Isabella Lo Balbo, Maria Badini, Loredana Barbanera, Luca Troiano, Mauro Murri (C-142/17), și Catia Passeri împotriva Fondazione Teatro dell’Opera di Roma (C-143/17) paragraful 28, instanța europeană a statuat că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie discriminare pe criterii de sex, interzisă de prevederile directivelor amintite.

38. Pronunțându-se în acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere reglementări naționale comparabile cu cele analizate de Curtea Constituțională în prezenta cauză. Astfel, spre exemplu, în hotărârea pronunțată în Cauza Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist, instanța europeană a avut în vedere compatibilitatea reglementărilor naționale din Austria referitoare la stabilirea unor vârste diferite de pensionare pentru femei în raport cu bărbații, respectiv la posibilitatea persoanelor de a fi concediate atunci când au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă.

39. Chiar dacă în spețele adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene încetarea raportului de muncă era rezultatul concedierii și nu opera de drept, aceasta era fundamentată pe reglementările legale naționale și nu reprezenta un simplu act discreționar al angajatorului, astfel că, în opinia Curții Constituționale, considerentele reținute de instanța europeană sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în ceea ce privește dispozițiile supuse controlului de constituționalitate în prezenta cauză”.

În ce priveşte efectele acestei decizii asupra prezentei cauze, instanţa de recurs reţine că în interpretarea dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea Constituţională a statuat că, de principiu, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).Curtea a distins însă în privința raporturilor juridice reglementate de norma constatată ca fiind neconstituțională, în considerentele Deciziei nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, după cum urmează: a) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, b) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica situaţiilor juridice pendinte; Curtea a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie).

Prin urmare, prevederile Deciziei nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză, constituind temei pentru admiterea acţiunii, în sensul anulării deciziei contestate.

Pe de altă parte, în cuprinsul deciziei Curţii constituţionale sunt tranşate criticile din recurs cu privire la aplicabilitatea normelor de drept comunitar invocate de către prima instanţă.

În paragraful 32 Curtea subliniază necesitatea departajării dintre problematica vizând condițiile de pensionare de cea referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă, menţionând distincția pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o face între condițiile de pensionare (care permit stabilirea unor vârste diferite între bărbați și femei) și condițiile de încetare a contractului de muncă, care trebuie să fie uniforme pentru bărbați și femei pe de o parte, şi departajarea între dispozițiile Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.39 din 14 februarie 1976, dispoziții care prevedeau aplicarea principiului egalității de tratament în privința condițiilor de muncă, inclusiv a celor care reglementează concedierea și care presupuneau ca bărbaților și femeilor să li se garanteze aceleași condiții, fără discriminare pe criterii de sex [art.5 alin.(1), respectiv art. 3 alin. (1) lit. c)] și dispozițiile Directivei Consiliului 79/7/CEE din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.6 din 10 ianuarie 1979, prevederi legale potrivit cărora puteau fi excluse din câmpul de aplicare al acestei din urmă directive reglementările naționale referitoare la stabilirea vârstei de pensionare în vederea acordării pensiei pentru limită de vârstă, astfel că statele membre puteau stabili vârste de pensionare diferite pentru femei în raport cu bărbații [art. 7 alin. (1) lit. a)].

În ce priveşte critica privind citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se constată că instanţa nu a fost investită cu o cerere de constatare a unei stări de discriminare, introducerea şi citarea în cauză a C.N.C.D. fiind obligatorie doar în situaţia în care acţiunea se bazează pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, nu şi în acele cauza în care se critică legalitatea unui act administrativ.

Prin urmare, neexistând o încălcare a normelor de drept material incidente, în baza art. 496 Cod de procedură civilă Curtea va respinge recursul formulat.

Domenii speta

Spete similare