Suspendare executare act administrativ-fiscal. Invocarea prescripţiei dreptului de a stabili obligaţia fiscală doar în raport cu un an din cei pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Sentinţă civilă 44/F din 05.04.2019


- art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004

Prin Legea contenciosului administrativ, s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din lege, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că, după introducerea plângerii prealabile având ca obiect revocarea în tot sau în parte a actului administrativ şi după sesizarea autorităţii publice emitente, persoana vătămată poate să ceara instanţei competente să dispună suspendarea executării acestuia până la pronunţarea instanţei de fond.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanţa având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă în cauză.

Potrivit tot art. 15 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată până la soluţionarea acţiunii în fond.

Pentru a se dispune suspendarea, este necesar a fi întrunite cumulativ două cerinţe-cazul bine justificat şi paguba iminentă.

(Notă: Sentinţa este definitivă, prin decizia nr. 1095/25 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul formulat de reclamantă)

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Braşov la data de 17.01.2017, sub nr. xx/64/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună suspendarea executării actelor administrativ fiscale, constând în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-xx nr. 356 din data de 19.12.2016 şi Decizia de impunere nr. F-xx 374 întocmită la data de 29.12.2016, ambele emise de DGRFP B. - AJFP C., până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea acestora.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, pentru o parte din sumele contestate operează o cauză de nerăspundere şi anume prescripţia dreptului de a mai constata obligaţii fiscale, câtă vreme termenul de prescripţie pentru stabilirea creanţelor fiscale aferente anului 2010 a început a curge la data de 01.01.2011 şi s-a împlinit la data de 01.01.2016, cu multe luni înainte de data începerii/avizării inspecţiei fiscale.

A susţinut reclamanta că avizele de inspecţie fiscală nu au fost comunicate societăţii cu 15 zile înainte de începerea inspecţiei fiscale, aşa cum spun dispoziţiile art. 122 din Codul de procedură fiscală, primul aviz fiindu-i comunicat la data de 27.09.2016 în condiţiile în care inspecţia fiscală a început la data de 03.10.2016, iar cel de-al doilea aviz nu i-a fost comunicat, deşi este reglementat a fi actul care condiţionează demararea inspecţiei, determinându-i limitele materiale şi temporale.

A arătat reclamanta că, deşi din cuprinsul primului aviz de inspecţie fiscală rezultă că se va cerceta doar legalitatea TVA-ului pentru perioada 01.12.2010-31.07.2016 şi a impozitului pe profit pentru perioada 01.01.2010-30.06.2016, din cuprinsul RIF-ului reiese că TVA-ul cercetat se raportează la intervalul 01.12.2010-30.09.2016, iar impozitul pe profit la perioada 01.01.2010-30.09.2016, controlul extinzându-se astfel şi la o perioadă neavizată, perioadă pentru care s-au stabilit inclusiv obligaţii suplimentare de plată. De asemenea, spune reclamanta, s-a cercetat şi impozitul pe dividende, impozit neavizat sub nicio formă.

A mai susţinut reclamanta că organul fiscal suplimentează baza impozabilă cu cheltuielile efectuate cu achiziţionarea şi utilizarea unor bunuri mobile, motivat de faptul că respectivele bunuri nu au fost utilizate în vederea producerii de venituri, în condiţiile în care amortizarea unui bun achiziţionat de către o persoană juridică nu este condiţionată de utilizarea ulterioară a acestuia în scopul realizării veniturilor. Chiar legiuitorul permite deducerea a 50% din cheltuielile efectuate cu un bun care nu a fost integral folosit în vederea obţinerii veniturilor impozabile. Din moment ce bunurile sunt amortizabile în măsura în care acestea sunt achiziţionate, deţinute sau utilizate în scopuri economice, denotă că amortizarea aferentă bunurilor elicopter […] şi cele şase autoturisme de lux este de 100%, cu atât mai mult cu cât până în luna martie 2012 organul fiscal a considerat deductibile integral cheltuielile de amortizare în privinţa elicopterului, iar autoturismele au fost achiziţionate exclusiv în scopuri administrative, fiind folosite de către persoanele cu funcţii de conducere şi de administrare în scopuri administrative. Cheltuielile cu piesele de schimb şi serviciile de reparaţie aferente acestor bunuri, chiar şi în ipoteza în care aceste bunuri nu ar fi fost folosite exclusiv în scopul activităţii economice, sunt, în opinia reclamantei, deductibile 50% în temeiul dispoziţiilor art. 21  alin. (3) lit. n din Codul fiscal, mai ales că legiuitorul nu limitează deducerea cheltuielilor la un anumit număr de vehicule rutiere. Cheltuielile aferente depozitării elicopterului aflat în proprietatea societăţii, folosit în scopul obţinerii veniturilor impozabile, sunt şi ele deductibile prin raportare la cele două perioade de folosinţă.

A susţinut reclamanta că, pentru bunurile aflate în patrimoniul societăţii şi care nu au fost folosite exclusiv în scopul activităţii economice, TVA-ul este deductibil 50% atât în ceea ce priveşte achiziţia acestor bunuri, cât şi în ceea ce priveşte cheltuielile cu piesele de schimb şi reparaţiile.

În ceea ce priveşte achiziţiile de material lemnos, s-a suplimentat baza impozabilă cu justificarea că din documentele contabile rezultă un alt punct de descărcare decât punctul său de lucru, însă a susţinut reclamanta că deţine avize de însoţire a mărfii în care se menţionează punctul de descărcare, respectiv D..

În privinţa onorariului executorului judecătoresc achitat în dosarul execuţional nr. xxx/E/2014, a susţinut reclamanta că în calitatea sa de terţ garant într-un contract de credit, a preferat să achite sumele aferente neexecutării contractului pentru a evita astfel o continuare a executării silite cu privire la propriul său patrimoniu, fapt ce atrage deductibilitatea acestei cheltuieli.

În ceea ce priveşte achiziţiile de la societăţile care nu erau plătitoare de TVA a susţinut reclamanta că acestea emiteau facturi aplicând preţul cu TVA, motiv pentru care nu avea cum să cunoască faptul că societăţile respective erau neplătitoare de TVA.

În privinţa suplimentării bazei impozabile cu sumele reprezentând achiziţiile de motorină, flori ornamentale, gazon etc., considerându-se că acestea nu pot reprezenta cheltuieli realizate în scopul obţinerii de venituri, a arătat reclamanta că serveau obiectului de activitate, respectiv hoteluri şi alte facilităţi de cazare.

A menţionat reclamanta că, în baza acestor acte administrativ fiscale s-a demarat procedura executării silite, emiţându-se Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, suspendarea cerută impunându-se în opinia reclamantei pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, societatea având în derulare şi în producţie comenzi importante care nu mai pot fi realizate în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, riscând astfel intrarea în procedura insolvenţei soldată cu concedierea angajaţilor, încât desfiinţarea ulterioară a actelor administrativ fiscale nu i-ar mai fi de nici un folos. Executarea acestor acte administrativ-fiscale ar cauza prejudicii inclusiv salariaţilor societăţii care îşi vor pierde locul de muncă şi de ce nu economiei naţionale, întrucât din bugetul statului urmează a fi suportat şomajul pentru toate aceste persoane. Societatea are în derulare 48 de contracte de prestări servicii turistice încheiate pe durată nedeterminabilă, iar prin demararea execuţiei silite nu ar mai putea suporta costurile necesare executării obligaţiilor născute din aceste contracte, fapt ce ar genera rezilierea convenţiilor şi suportarea penalităţilor aferente, totul soldându-se cu încetarea activităţii hoteliere. Societatea se află în plin sezon de iarnă, când solicitările turistice sunt ridicate, ceea ce denotă că executarea silită pornită este susceptibilă să-i cauzeze un prejudiciu major şi real cu privire la propria activitate.

S-a invocat de către reclamantă faptul că executarea actelor administrative este de natură a produce în mod evident în patrimoniul reclamantei un prejudiciu material prin lipsirea societăţii de o sumă semnificativă, executarea actelor administrative aducând atingere întregii activităţi a societăţii prin impactul şi consecinţele financiare negative generate asupra societăţii, cu consecinţa blocării activităţii prin imposibilitatea realizării veniturilor.

În drept, reclamanta a invocat Recomandarea nr. 89/8/CE, dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală şi Codul de procedură civilă.

În probaţiune, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 20 lei conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul dispoziţiilor art. 278 punct 2 lit. d) din Codul de procedură fiscală, instanţa, în camera de consiliu, cu citarea părţilor implicate, a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii unei cauţiuni în valoare de 15.514,67 lei. La termenul de judecată din data de 27.02.2017 reclamanta a făcut dovada consemnării cauţiunii la dispoziţia instanţei.

Intimata DGRFP B., în nume propriu cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea actelor fiscale în discuţie.

A arătat că, pentru obligaţia de plată aferentă anului 2010, pentru care creanţa fiscală s-a născut în anul 2011, termenul de prescripţie al impozitului pe profitul datorat a început a curge de la data de 01.01.2012, astfel că anul 2010 nu este prescris din punct de vedere al dreptului organului fiscal de stabilire a obligaţiilor fiscale. În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, perioada de prescripţie a obligaţiei datorată pentru luna decembrie 2010 a început să curgă de la data de 01.01.2012, anul următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, astfel că perioada de prescripţie de 5 ani este cuprinsă între anii 2012-2016.

A susţinut că, fiind vorba de un control inopinat, avizul nr. F-xx 309/27.09.2016 i-a fost comunicat de echipa de control la începerea inspecţiei fiscale, fiind înregistrat la contribuabil sub nr. 355/03.10.2016, iar avizul nr. F-xx 372/28.11.2016 i-a fost comunicat reclamantei, prin poştă, în data de 07.12.2016, respectându-se astfel dispoziţiile art. 122  alin. (4) lit. b din Legea nr. 207/2015.

În privinţa cheltuielilor legate de amortizarea bunurilor la care reclamanta face referire (elicopter şi autoturisme de lux), s-a arătat că aceasta nu a fost în măsură să justifice că bunurile au fost utilizate în scopul desfăşurării activităţii sale economice şi că acestea s-ar afla la locurile în care societatea îşi desfăşoară activitatea impozabilă, nu a prezentat foi de parcurs care să conţină cel puţin informaţii referitoare la scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs. Mai mult, societatea nu a prezentat alte documente justificative care să combată constatările organului de control.

 Menţionează că, în punctul de vedere prezentat organului fiscal reclamanta confirmă faptul că lemnele de foc au fost livrate la alte destinaţii unde aceasta nu desfăşura activităţi impozabile, neprezentând vreun aviz de însoţire a materialului lemnos deşi susţine că el ar exista, după cum recunoaşte că o parte din achiziţiile înregistrate nu i-au fost livrate în realitate de furnizorul E. S.R.L..

Pârâta AJFP C. a susţinut că cele constatate în raportul de inspecţie fiscală sunt fundamentate pe situaţia de fapt şi argumentate pe temeiuri legale, că toate cheltuielile generate de contractul de credit, inclusiv onorariul executorului judecătoresc, trebuiau suportate de S.C. F. S.A. care este beneficiara creditului în cauză şi care a beneficiat de banii împrumutaţi de la Banca G. S.A., după cum la punctul de lucru al societăţii, respectiv Hotelul H. din D., nu au fost identificate bunuri constând în gazon, plante ornamentale, pretinse a fi deductibile de reclamantă. În jurul hotelului nu era amenajat vreun gazon ci doar iarbă crescută în mod natural.

A concluzionat asupra faptului că reclamanta nu face dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, neprobând existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. Arată că actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită în prezenta cauză au fost emise în conformitate şi cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind anulate de către nicio instanţă de judecată.

A susţinut că reclamanta nu a probat existenta unui motiv întemeiat privind nelegalitatea vădită a actului administrativ contestat, nefiind evidenţiate împrejurări de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.

A considerat că reclamanta, deşi susţine că există condiţii pentru acordarea suspendării executării actului administrativ, nu a făcut dovada că această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită. Până la anularea de către o instanţa judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În privinţa celei de-a doua condiţii, cea a prevenirii unei pagube iminente, spune că nu a fost dovedită în condiţiile în care nu au fost depuse la dosar înscrisuri concludente din care să rezulte un eventual dezechilibru ca urmare a plăţii obligaţiilor fiscale stabilite în baza deciziilor de impunere.

Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a AJFP B. care nu figurează ca şi emitentă a actelor administrativ fiscale în discuţie.

La rândul său, AJFP B. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive spunând că niciunul din actele administrativ-fiscale despre care se face vorbire nu a fost de ea emis, nu sunt înregistrate în evidenţele sale.

Reclamanta, prin apărătorul său ales, a formulat răspuns la întâmpinare şi cerere modificatoare, prin intermediul căreia a înţeles să precizeze cadrul procesual, arătând că nu îşi mai susţine cererea de chemare în judecată a AJFP B., ci cheamă în judecată Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii B., cu motivaţia că ulterior redactării acestei acţiuni a devenit contribuabil mijlociu.

Prin sentinţa civilă nr. 44/02.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. xx/64/2007 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia Contribuabililor Mijlocii B., fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu aceste pârâte.

Prin aceeaşi sentinţă executorie a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. şi în consecinţă s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-xx 374 din data de 29.12.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală F-xx nr. 356 din 29.12.2016, emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii în anulare a acestor acte, fiind obligată Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. la plata către societatea reclamantă a sumei de 20 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 430/01.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C. împotriva sentinţei civile nr. 44/02.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. xx/64/2017, fiind casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.

S-a reţinut de instanţa de recurs că reluarea în mod exclusiv, în prezentul litigiu, de către instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 44/02.03.2017, a argumentelor reclamantei, fără a le însoţi, în mod vădit, de o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante şi fără a prezenta argumente proprii reprezintă o nemotivare a hotărârii ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

S-a mai precizat în decizia nr. 430/01.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice B. şi Administraţia Contribuabililor Mijlocii B. au solicitat admiterea recursului şi menţinerea soluţiei instanţei de fond doar în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Braşov la data de 20.03.2019, sub nr. xx/64/2017*.

La termenul de judecată din data de 04.04.2019, reclamanta S.C. A. S.A., prin avocat, a arătat că, în rejudecare, părţi în proces sunt reclamanta Societatea A. S.A. şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice C., apreciind că la acest moment nu se mai poate pune în discuţie calitatea procesuală pasivă a părţilor, cadrul procesual rămânând astfel cum a fost stabilit de prima instanţă.

În raport de aceste aspecte, instanţa a reţinut că, în rejudecare, nu se mai susţine de către reclamantă cererea de chemare în judecată cu privire la pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii B., sens în care nu se mai impune punerea în discuţie, în rejudecare, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâte.

La termenul de judecată din data de 04.04.2019 instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri ce a fost solicitată de părţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Este cunoscut că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate precum şi faptul că actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

În consecinţă, suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Prin Legea contenciosului administrativ, s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din lege cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că, după introducerea plângerii prealabile având ca obiect revocarea în tot sau în parte a actului administrativ şi după sesizarea autorităţii publice emitente, persoana vătămată poate să ceara instanţei competente să dispună suspendarea executării acestuia până la pronunţarea instanţei de fond.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr.554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanţa având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă în cauză.

Potrivit tot art. 15 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată până la soluţionarea acţiunii în fond.

Pentru a se dispune suspendarea, este necesar a fi întrunite cumulativ două cerinţe.

Prima dintre acestea constă în existenţa unui caz bine justificat, ceea ce presupune existenţa unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat este definit de legiuitor ca fiind constituit din acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt în măsură să producă instanţei o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ atacat.

Astfel, existenta unui caz bine justificat poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

Instanţa are, însă, numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

A doua condiţie priveşte necesitatea prevenirii unei pagube iminente, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deci a unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, a perturbării previzibile grave a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.

Cu privire la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale în sumă de 84.560 lei pentru anul 2010 invocată de reclamantă în justificarea existenţei cazului bine justificat, instanţa reţine următoarele:

Obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal sunt în sumă totală de 1.508.835 lei, reprezentând impozit pe profit, taxă pe valoarea adăugată şi impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice (filele 29-35 vol. I din dosar), din care suma de 84.560 lei reprezentând impozit pe profit, faţă de care reclamanta invocă prescripţia, este stabilită pentru anul 2010, diferenţa de 1.424.275 lei fiind stabilită pentru anii următori, 2011, 2012, 2013, 2014, 2015 şi 2016, astfel încât motivul prescripţiei nu este de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un întreg act administrativ-fiscal, în acest sens trebuind a fi avut în vedere raportul dintre diferenţa de 1.424.275 lei pentru care nu s-a invocat prescripţia şi suma de 84.560 lei faţă de care aceasta a fost invocată.

De asemenea, trebuie avută în vedere împrejurarea că, pentru impozitul pe profit în sumă de 19.650 lei din cel total de 84.560 lei aferent anului 2010, termenul scadent este la data de 25.01.2011, astfel încât prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili creanţa fiscală începe să curgă la data de 01.01.2012, nefiind împlinit la data emiterii deciziei de impunere nr. F-xx 374/29.12.2016.

Pentru aceste motive, instanţa reţine că chestiunea prescripţiei invocată de reclamantă nu constituie un caz bine justificat care să conducă la suspendarea executării întregului act administrativ-fiscal.

Cu privire la invocarea de către reclamantă a necomunicării avizelor de inspecţie fiscală, respectiv la efectuarea inspecţiei fiscale începând cu data de 03.10.2016, cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 122 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015, instanţa reţine următoarele:

Reclamanta a arătat în cererea de chemare în judecată că a primit primul aviz nr. F-xx 309/27.09.2016 la data de 27.09.2016, din cuprinsul avizului depus la filele 10-11 vol. II din dosar rezultând că acesta a fost înregistrat la societate la data de 03.10.2016, reprezentantul societăţii primind sub semnătură un exemplar, avizul menţionând ca dată de începere a inspecţiei fiscale data de 03.10.2016.

Potrivit art. 122 din Legea nr. 207/2015:

(1) Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală are obligaţia să înştiinţeze, în scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.

(2) Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului/plătitorului, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:

a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;

b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili/plătitori.

(3) Contribuabilul/Plătitorul poate renunţa la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de inspecţie fiscală prevăzut la alin. (2).

(4) Avizul de inspecţie fiscală se comunică la începerea inspecţiei fiscale în următoarele situaţii:

a) în cazul efectuării unei inspecţii fiscale la un contribuabil/plătitor aflat în procedura de insolvenţă;

b) în cazul în care, ca urmare a unui control inopinat, se impune începerea imediată a inspecţiei fiscale;

c) pentru extinderea inspecţiei fiscale la perioade sau creanţe fiscale, altele decât cele cuprinse în avizul de inspecţie fiscală iniţial;

d) în cazul refacerii inspecţiei fiscale ca urmare a unei decizii de soluţionare a contestaţiei;

e) în cazul unor cereri ale contribuabilului/plătitorului pentru a căror soluţionare, ca urmare a analizei de risc, este necesară efectuarea inspecţiei fiscale.

(5) În cazul prevăzut la alin. (2), după primirea avizului de inspecţie fiscală, contribuabilul/plătitorul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge prin decizie emisă de conducătorul activităţii de inspecţie fiscală care se comunică contribuabilului. În cazul în care cererea de amânare a fost admisă, în decizie se menţionează şi data la care a fost reprogramată inspecţia fiscală.

(6) În cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecţiei fiscale. Prevederile art. 127 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(7) Avizul de inspecţie fiscală cuprinde:

a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale;

b) data de începere a inspecţiei fiscale;

c) obligaţiile fiscale, alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă, precum şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;

d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Pârâta susţine că temeiul comunicării avizului de mai sus îl constituie art. 122 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 207/2015, în timp ce reclamanta susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 122 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015.

Instanţa reţine că, în situaţia în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 122 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015, potrivit art. 122 alin. (5) din acelaşi act normativ, după primirea avizului de inspecţie fiscală, contribuabilul/plătitorul poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Astfel, efectuând o cercetare sumară a aparenţei dreptului cu privire la chestiunea caracterului inopinat, instanţa reţine că, în situaţia în care reclamanta considera că nu este vorba de un control inopinat şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 122 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015, constatând că nu a fost respectat termenul de 15 zile prevăzut de acest text de lege, avea posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale, fiind firesc să solicite amânarea într-o astfel de situaţie.

Instanţa reţine că reclamanta nu a făcut vorbire în cererea de suspendare despre formularea unei astfel de solicitări de amânare a datei de începere a inspecţiei fiscale sub motiv că avizul nr. F-xx 309/27.09.2016 i-a fost comunicat la data de 27.09.2016, iar data începerii inspecţiei fiscale a fost stabilită pentru 03.10.2016.

Cu privire la cel de-al doilea aviz de inspecţie fiscală nr. F-xx 372, se observă că acesta a fost emis la data de 28.11.2016, respectiv pe parcursul inspecţiei fiscale începute la data de 03.10.2016, menţionând că vor fi verificate, în privinţa taxei pe valoarea adăugată şi impozitului pe profit şi perioade ulterioare celor indicate în primul aviz de inspecţie fiscală, precum şi că se va verifica în plus şi impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice (fila 12 vol. II din dosar), avizul fiind comunicat reclamantei, sub semnătură, conform confirmării de primire de la fila 14 vol. II din dosar, la data de 07.12.2016.

În acest sens, instanţa reţine că, atâta timp cât reclamanta nu a contestat semnătura de primire de pe confirmarea de primire, nu se poate reţine susţinerea acesteia din cererea de chemare în judecată în sensul că cel de-al doilea aviz de inspecţie fiscală nu i-a fost comunicat, nefiind relevant, în raport de dispoziţiile art. 122 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 207/2015, faptul că cel de-al doilea aviz a fost emis după începerea inspecţiei fiscale.

De asemenea, instanţa reţine că reclamanta nu s-a prevalat de data comunicării celui de-al doilea aviz de inspecţie fiscală, neputându-se astfel concluziona că ar fi suferit o vătămare în raport de respectiva dată a comunicării.

Faţă de aceste aspecte, instanţa nu poate reţine nici susţinerile reclamantei în sensul că TVA-ul şi impozitul pe profit ar fi fost cercetate pentru perioade neavizate şi că cercetarea impozitului pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice nu a fost avizat sub nicio formă.

În concluzie, nu se poate reţine existenţa cazului bine justificat prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 care să impună suspendarea actelor administrativ-fiscale sub motiv că nu ar fi fost respectat termenul de comunicare a avizelor de inspecţie fiscală în discuţie.

Instanţa reţine că, în speţa de faţă, organul fiscal a reţinut că reclamanta nu a fost în măsură să prezinte documentele prevăzute de lege care să justifice faptul că bunurile elicopter […] şi cele şase autoturisme de lux au fost utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice ale societăţii reclamante ori că s-ar afla la locurile în care societatea îşi desfăşoară activităţile impozabile, urmând a fi folosite în acest scop, astfel încât pentru bunurile respective nu putea opera amortizarea.

Astfel, organul fiscal a arătat că reclamanta nu a fost în măsură să prezinte foi de parcurs care să conţină cel puţin următoarele informaţii: categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs.

A reţinut organul fiscal că, prin explicaţiile scrise date la data de 08.11.2016 de d-na I., în calitate de administrator al societăţii, aceasta a arătat că nu are cunoştinţă de existenţa vreunor documente care să justifice faptul că elicopterul şi autoturismele în cauză au fost utilizate în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

A mai arătat organul fiscal că a identificat, în timpul verificării, un articol de presă în care se arată că elicopterul proprietatea societăţii verificate a fost utilizat de d-nul J., care are calitatea de manager al societăţii, în deplasări cu caracter personal.

Perioada care a făcut obiectul inspecţiei fiscale cu privire la impozitul pe profit din care a fost deduse de reclamantă contravaloarea amortizării bunurilor de mai sus (respectiv 3.028.236 lei) a fost 01.01.2010-30.09.2016 (a se vedea filele 36 şi 38 vol. I din dosar), organul fiscal reţinând că, pentru perioada 2010-2016 a fost diminuat în mod nejustificat profitul impozabil.

Cu privire la amortizarea fiscală, art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal prevede:

(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

Art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal prevede:

(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii mijloacelor fixe amortizabile, precum şi investiţiile efectuate la acestea se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală egală sau mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

După cum a precizat chiar reclamanta în cererea de chemare în judecată, sub acest aspect nu există nicio deosebire de reglementare între dispoziţiile Codului fiscal actual şi cel precedent.

Conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 207/2015:

(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul/plătitorul are obligaţia să pună la dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri şi altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice.

Art. 73 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 prevede, cu referire la sarcina probei în dovedirea situaţie de fapt fiscale:

(1) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.

După cum rezultă şi din Hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în cauza C-268/83 D.A. Rompelman şi E.A. Rompelman – Van Deelen împotriva Minister van Financien, este obligaţia persoanei impozabile să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii, în acest sens fiind pct. 45 indice 1  alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, emis în aplicarea art. 145 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, precum şi pct. 68 alin. (2) din HG nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, emis în aplicarea art. 298 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, care prevăd că, în vederea exercitării dreptului de deducere a taxei, orice persoană impozabilă trebuie să deţină documentele prevăzute de lege pentru deducerea taxei şi să întocmească foaia de parcurs trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: categoria de vehicul utilizat, scopul şi locul deplasării, kilometrii parcurşi, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs.

În prezentul litigiu, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unor astfel de documente cerute de lege, neprobând susţinerile din cererea de chemare în judecată în sensul că elicopterul a fost folosit şi în scopuri administrative, pentru supravegherea hotelului, transportul persoanelor cu funcţii de conducere şi de administrare, iar autovehiculele au fost folosite de persoane cu funcţii de conducere şi de administrare, în scopuri administrative, astfel încât, sub acest aspect, instanţa nu poate reţine existenţa cazului bine justificat prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Ţinând seama de faptul că, în prezenta cauză, reclamanta nu a probat cu documente justificative faptul că elicopterul şi cele şase autoturisme de lux au fost folosite de persoane cu funcţii de conducere şi de administrare, în scopuri administrative, nu pot fi primite nici susţinerile reclamantei referitoare la deductibilitatea (nici măcar de 50%, invocată în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) lit. n) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal) a cheltuielilor cu piesele de schimb şi serviciile de reparaţie aferente bunurilor în discuţie, aceste susţineri neprobând existenta unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate a actelor administrativ-fiscale a căror suspendare se solită.

Este fără relevanţă, sub acest aspect, trimiterea reclamantei la art. 21 alin. (4) lit. n) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, acest text de lege referindu-se la cheltuieli care nu sunt deductibile.

Astfel, respectivul articol prevede:

(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum şi cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepţia celor care privesc bunurile reprezentând garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale.

Cu privire la achiziţiile de material lemnos, instanţa reţine că nu poate constitui un caz bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 invocarea de către reclamantă a necunoaşterii motivelor pentru care restul achiziţiilor de material lemnos în afară de cele în sumă de 54.625,8 lei a fost livrat la alte adrese decât punctul de lucru al societăţii, respectiv la alte adrese unde societatea nu desfăşoară activităţi impozabile.

De asemenea, sub aspectul verificării de către instanţă a cazului bine justificat necesar a fi dovedit pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ-fiscale, este indiferent faptul că reclamanta a menţionat în cererea de chemare în judecată că va acţiona în justiţie Societatea E. S.R.L. în sensul executării obligaţiilor contractuale astfel cum au fost stabilite de părţile contractante, în sensul livrării de materiale lemnoase la punctul de lucru al reclamantei din D..

Cu privire la material lemnos în valoare de 54.625,8 lei despre care reclamanta susţine că există avize de însoţire a mărfii în care se indică punct de descărcare punctul de lucru al societăţii din D., instanţa reţine că, deşi organul fiscal a menţionat prin întâmpinare că, nici în timpul inspecţiei fiscale şi nici anexat cererii de chemare în judecată, Societatea A. S.A. nu a fost în măsură să prezinte avizele de însoţire a materialului lemnos în original, reclamanta nu a prezentat nici în instanţă, pe parcursul procesului, respectivele avize în original.

Faţă de aceste aspecte şi văzând şi menţiunea din raportul de inspecţie fiscală în sensul că, din informaţiile furnizate de organele de cercetare penală, referitor la achiziţiile în cauză, rezultă că materialul lemnos a fost transportat şi descărcat în locaţii din K., L., M., N., O., etc. unde societatea nu desfăşoară activităţi impozabile, instanţa reţine că nici în raport de materialul lemnos în valoare de 54.625,8 lei nu se poate reţine existenţa unui caz bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la achiziţionarea de către reclamantă a unor servicii de transport aerian de la Societatea P. S.A., din judeţul K., loc. Q., instanţa reţine că organul fiscal a menţionat că documentele de tipul „voyage report”, prezentate de reclamantă pentru justificarea acestor servicii, nu sunt în măsură să dovedească efectuarea respectivelor servicii, unele neavând înscrise informaţii cu privire la locaţiile şi traseele de zbor, iar altele au înscrise observaţii precum: „supraveghere din aer de lucrări sau elemente de infrastructură – Uzina F., Supraveghere din aer de lucrări sau elemente de infrastructură – dest. R., etc.” (fila 40 vol. I din dosar).

A mai menţionat organul fiscal că a identificat, în timpul verificării, un articol de presă în care se arată că elicopterul proprietatea societăţii verificate a fost utilizat de d-nul J., care are calitatea de manager al societăţii, în deplasări cu caracter personal.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu aduce, în concret, niciun fel de critici referitoare la faptul că unele dintre documentele de tipul „voyage report”, pe care le-a prezentat pentru justificarea serviciilor achiziţionate de la Societatea P. S.A., nu sunt în măsură să dovedească efectuarea respectivelor servicii şi nici cu privire la faptul că alte documente au înscrise observaţii precum: „supraveghere din aer de lucrări sau elemente de infrastructură – Uzina F., Supraveghere din aer de lucrări sau elemente de infrastructură – dest. R., etc.”, adică menţiuni care nu dovedesc că bunul elicopter […] ar fi fost utilizat în scopul desfăşurării activităţii economice ale societăţii reclamante.

În raportul de inspecţie fiscală organul fiscal nu a indicat faptul că elicopterul în discuţie ar fi fost folosit până la data de 30.11.2011 în scopul realizării veniturilor impozabile ale reclamantei.

În concluzie, nici sub acest aspect nu se poate reţine existenţa unui caz bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la onorariul executorului judecătoresc achitat de reclamantă în dosarul execuţional nr. xxx/E/2014, instanţa reţine că societatea reclamantă nu a dovedit în cauza de faţă că garantarea creditului contractat de Societatea F. S.A., în urma căreia societatea reclamantă a ajuns să fie executată silit, s-a făcut ca activitate aferentă activităţii economice a Societăţii A. S.A., astfel încât să se considere că onorariul de mai sus este o cheltuială deductibilă făcută de reclamantă, neprobând nici refacturarea acestei sume către Societatea F. S.A. care contractase creditul.

Organul fiscal a reţinut că reclamanta a înregistrat în perioada februarie 2010 – decembrie 2015 ca fiind cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu gazonul rulat şi servicii de amenajare gazon, cantităţi foarte mari de motorină, plante ornamentale, chirie hangar elicopter, etc., din demersurile efectuate în timpul inspecţiei, precum şi din informaţiile furnizate de organele de cercetare penală constatându-se că aceste bunuri şi servicii au fost utilizate la alte locaţii care nu au legătură cu societatea verificată.

Simpla susţinere a reclamantei, neînsoţită de vreo dovadă în sensul contrar nu poate conduce la concluzia că aparenţei dreptului cu privire la această chestiune este în favoarea sa, respectiv că ar exista, sub acest aspect, un caz bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Câtă vreme, potrivit celor menţionate mai sus, reclamanta nu a fost în măsură să prezinte, în dosarul de faţă, documentele prevăzute de lege care să justifice faptul că bunurile elicopter […] au fost utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice ale societăţii reclamante, cheltuielile aferente depozitării elicopterului nu se poate aprecia că ar fi deductibile, situaţia fiind similară în privinţa motorinei achiziţionate pentru cele şase autoturisme de lux, reclamanta neprezentând documente din care să rezulte trimiterile la faptul că aceasta ar fi servit autoturismelor de marfă, etc.

Aceeaşi este situaţia TVA-ului aferent achiziţiilor autoturismelor de lux şi a cheltuielilor efectuate cu piesele de schimb şi reparaţiile autoturismelor şi elicopterului (a se vedea în acest sens cele menţionate mai sus cu privire la neprezentarea de către reclamantă a documentelor prevăzute de lege care să justifice faptul că bunurile elicopter […] şi cele şase autoturisme de lux au fost utilizate în scopul desfăşurării activităţii economice ale societăţii reclamante ori că s-ar afla la locurile în care societatea îşi desfăşoară activităţile impozabile, urmând a fi folosite în acest scop, aspecte dezvoltate cu referire la amortizare, inclusiv din perspectiva art. 145 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003).

De asemenea, pentru considerentele arătate mai sus cu privire la achiziţiile de la Societatea P. S.A., la cheltuielile de executare silită, precum şi la gazonul rulat şi servicii de amenajare gazon, cantităţi foarte mari de motorină, plante ornamentale, chirie hangar elicopter, etc., situaţia este similară şi în privinţa TVA-ului aferent acestor bunuri şi servicii indicate la pct. 1 lit. d1, d2 şi d3 din decizia de impunere.

Organul fiscal a reţinut că, în perioada octombrie 2012 - octombrie 2014, reclamanta a înregistrat cheltuieli deductibile fiscal în sumă de 16.634 lei, cu TVA aferentă de 3.992 lei, reprezentând achiziţii de la societăţi declarate inactive la data emiterii facturilor în cauză (certificat de înregistrare fiscală suspendat).

Instanţa reţine că reclamanta nu a făcut, în cauza de faţă, referitor la societăţile declarate inactive, dovada efectuării unor simple verificări pe care, în mod rezonabil, le face orice profesionist diligent în privinţa celui cu care contractează, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui cazul bine justificat în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Câtă vreme Hotărârea CA al reclamantei este un act care aparţine acestei societăţi căreia i se impută faptul că suma de 69.672 lei reprezentând contravaloarea unor bilete de avion achitată către diverşi furnizori, bilete care au fost utilizate de către acţionarii Societăţii A. S.A. fără a se prezenta documente din care să rezulte că au legătură cu activitatea economică a societăţii, respectiv că suma ar fi fost utilizată în interesul societăţii, este lipsită de relevanţă trimiterea reclamantei la Hotărârea CA al societăţii, aceeaşi fiind situaţia şi cu privire la suma de 190.701 lei pusă la dispoziţia acţionarului S..

Reclamanta nu a combătut în nici un fel trimiterea organului fiscal la faptul că înregistrarea în contabilitate de către societate a sumei de 69.672 lei în contul 6582 „Donaţii acordate” dovedeşte că utilizarea acestei sume nu a avut nicio legătură cu activitatea economică a societăţii.

De asemenea, reclamanta nu a depus la dosar dovada că suma de 190.701 lei pusă la dispoziţia acţionarului S. ar fi fost restituită de acesta şi că ar fi fost utilizată în scopul realizării de operaţiuni taxabile ale societăţii.

Câtă vreme chiar reclamanta a precizat în cererea de chemare în judecată că nu a fost realizată integral operaţiunea de reducere a capitalului social al societăţii în vederea acoperirii sumelor ridicate din disponibilul acesteia de către acţionari, este lipsită de relevanţă trimiterea reclamantei la faptul că hotărârea CA din 30.07.2004 a decis că plata de societate, din disponibilităţile acesteia, a sumelor de bani către acţionari se poate realiza fără ca aceste sume să fie asimilate dividendelor, urmând să fie compensat cuantumul acestora prin reducerea deţinerilor la capitalul social al societăţii-reclamante, potrivit art. 207 din Legea nr. 31/1990, măsură care se va aplica prin hotărârea AGEA societăţii.

De altfel, câtă vreme reclamanta nu a depus la dosar decât prima pagină a hotărârii AGEA din 06.10.2015 (fila 133 vol. I din dosar), instanţa nu poate reţine ca dovedită nici susţinerea reclamantei în sensul că ar fi avut loc şi ar fi fost realizată efectiv o primă operaţiune de reducere a capitalului social în vederea acoperirii sumelor ridicate din disponibilul acesteia de către acţionari.

În plus, reclamanta nu a făcut dovada efectuării menţiunilor la ORC care să ateste că respectiva primă operaţiune de reducere a capitalului social a fost finalizată.

De asemenea, sub aspectul concluziei la care a ajuns organul fiscal în sensul calificării ca dividende a sumelor plătite acţionarilor de către societate, trebuie avute în vedere prevederile art. 153 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii CA din 30.07.2004 (fila 131 vol. I din dosar), a hotărârii AGEA din 02.03.2015 (fila 132 vol. I din dosar) şi a hotărârii AGEA din 06.10.2015 (fila 133 vol. I din dosar), care dispuneau:

(1) Vor putea fi acordate administratorilor şi cenzorilor remuneraţii şi orice alte sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a adunării generale.

(2) Este interzisă creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni precum:

a) acordarea de împrumuturi administratorilor sau directorilor;

b) acordarea de avantaje financiare administratorilor sau directorilor cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări;

c) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor sau directorilor, concomitentă sau ulterioară acordării împrumutului;

d) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a executării de către administratori sau directori a oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe persoane;

e) dobândirea cu titlu oneros sau plata, în tot sau în parte, a unei creanţe ce are drept obiect un împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor sau directorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.

(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai administratorului sau ai directorului; de asemenea, dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu una din persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris.

(4) Prevederile alin. (2) nu se aplică:

a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioară echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro;

b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile persoanelor menţionate la alin. (2) şi (3) decât cele pe care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe persoane.

În acest sens, trebuie observat faptul că preşedintele Consiliului de Administraţie care a semnat hotărârea CA din 30.07.2004 este J. (fila 131 vol. I din dosar), iar suma de 190.701 lei a fost pusă la dispoziţia acţionarului S., care este fiul acestuia.

Sub aspectul concluziei la care a ajuns organul fiscal în sensul calificării ca dividende a sumelor plătite acţionarilor de către societate, trebuie observate şi dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii AGEA din 03.03.2015 şi a hotărârii AGEA din 06.10.2015, care dispuneau:

(1) Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune.

(2) Acţionarul care contravine acestei dispoziţii este răspunzător de daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Din cuprinsul hotărârii AGEA din 02.03.2015 rezultă că aprobarea diminuării cu suma de 11.200.000 lei a capitalului social al societăţii ce se dorea a fi realizată integral din cota de participare la profit şi pierderi a numitului S. a fost votată şi de acţionarul S. (ce deţinea, potrivit hotărârii AGEA din 06.10.2015, o cotă de 99,994945% din capitalul social al reclamantei), căruia i se pusese la dispoziţie din disponibilităţile societăţii suma de 190.701 lei.

Nu este lipsită de relevanţă, sub aspectul concluziei la care a ajuns organul fiscal în sensul calificării ca dividende a sumelor plătite acţionarilor de către societate, nici împrejurarea că, în hotărârea CA din 30.07.2004, s-a prevăzut, ca modalitate alternativă, că sumele plătite de societate, din disponibilul acesteia, către acţionari să poată fi compensate prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958 privind termenul de prescripţie.

În concluzie, analizând apărările reclamantei formulate prin trimiterea acesteia la hotărârea CA din 30.07.2004, la hotărârea AGEA din 02.03.2015 şi la hotărârea AGEA din 06.10.2015, instanţa reţine că nu este îndeplinită, nici cu privire la aspectul analizat, a cerinţei existenţei cazului bine justificat în sensul prevăzut de art. 2  alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În raport de considerentele deciziei nr. 430/01.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la reluarea în mod exclusiv, în prezentul litigiu, de către instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 44/02.03.2017, a argumentelor reclamantei, fără a le însoţi, în mod vădit, de o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante şi fără a prezenta argumente proprii, este lipsită de relevanţă trimiterea reclamantei al sentinţa nr. 76/19.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. xxx/64/2016 (depusă la filele 158/162 vol. II din dosar).

De altfel, după cum rezultă din datele portalului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţa nr. 76/19.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. xxx/64/2016 a fost casată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată la data de 10.01.2019, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Luând în considerare faptul că, pentru a se putea dispune suspendarea solicitată de reclamantă, este necesar să fie întrunite cumulativ cele două cerinţe referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi la necesitatea prevenirii unei pagube iminente, văzând că nu a fost dovedit, în speţă, cazul bine justificat, respectiv existenta unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate a actelor administrativ-fiscale în discuţie, văzând şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, urmează ca instanţa să respingă cererea reclamantei.