Contracte. Contract de servicii publice în transportul feroviar public de călători. Facilităţi acordate elevilor şi studenţilor prevăzuţi la art. 1 şi 2, pentru transportul pe calea ferată. (h.g. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de

Contracte. Contract de servicii publice în transportul feroviar public de călători. Facilităţi acordate elevilor şi studenţilor prevăzuţi la art. 1 şi 2, pentru transportul pe calea ferată. (H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători).

„Prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, la art. 1, a fost aprobat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 încheiat de apelanta din prezenta cauză cu intimatul-pârât, în numele statului.[…]Prin urmare, pentru serviciile prestate în perioada mai sus-menţionată (1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019), între părţi a existat un contract, care a reglementat raporturile juridice dintre acestea”.

(Decizia civilă nr. 377 din data de 2 martie 2021)

Prin sentința civilă nr. 1852 din data de 20.06.2019, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta S.N.T.F.C. „C.F.R. C” – S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. T. şi s-a respins ca rămasă fără obiect chemarea în garanție formulată de pârâtul M.T. împotriva chematei în garanție A.R.F.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata dobânzii legale, calculate pentru achitarea cu întârziere a facturilor emise în perioada octombrie 2015-noiembrie 2016. Reclamanta a indicat ca temei de drept al pretențiilor sale prevederile art. 3 alin. (3), lit. a) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante. Potrivit textului legal indicat, dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte asemenea cereri echivalente de plată.

Instanța de fond a reţinut că legea indicată de reclamantă se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile. În legătură cu aceste susțineri, prima instanța s-a raportat la prevederile art. 3 alin. (2) și (3) C.civ., precum și la art.2, pct. 1 și pct. 2 și art. 3, alin.(3), lit. a) din Legea nr. 72/2013.

În plus, instanța de fond a arătat că raportul juridic dintre părțile din cauză nu a izvorât dintr-un contract.

Așa cum reclamanta a arătat în cererea sa,  potrivit prevederilor art. 9, alin. (4) din Norma Metodologică, cheltuielile aferente facilităţilor acordate elevilor şi studenţilor prevăzuţi la art. 1 şi 2, pentru transportul pe calea ferată, inclusiv cele legate de tipărirea de către S.N.T.F.C. „CFR C»” - S. A. a abonamentelor pentru elevi şi studenţi şi a carnetelor cu cupoane pentru Ca studenţilor pe calea ferată cu reducere de 50% la tren accelerat-rapid, se finanţează din bugetul M.T,C.T., de la capitolul 60.01 „Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii», titlul «Cheltuieli materiale şi servicii”, conform prevederilor legii bugetului de stat.

Potrivit art. 9, alin. (3) din Normă, operatorii de transport feroviar de călători vor întocmi „Decontul biletelor de călătorie şi abonamentelor pentru elevi şi studenţi eliberate în luna ..... pentru transportul pe calea ferată”.

Potrivit art. 9, alin. (5), decontarea de către S.N.T.F.C. „C.F.R. C” - S. A. şi operatorii de transport feroviar de călători a facilităţilor de transport acordate elevilor şi studenţilor se va efectua lunar prin M.T, C.T. - Direcţia generală economică şi buget, pe baza situaţiei centralizatoare.

Prin urmare, arată prima instanță, achitarea diferenței de tarif a serviciului de transport se face pe baza deconturilor întocmite de operatorul de transport, iar nu pe baza facturilor.

Reclamanta a solicitat ca pârâtul sa fie obligat la plata dobânzii legale calculate pentru achitarea cu întârziere a facturilor emise în perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016. Scadența propusă de reclamantă pentru determinarea momentului de la care curge dobânda legală este momentul împlinirii unui termen de 30 de zile de la primirea de către Minister a facturilor emise de reclamantă.

Tribunalul statuează că, deși reclamanta a depus facturile la dosar, nu a făcut dovada primirii acestora de către Minister, pe facturi nefiind aplicată vreo mențiune de primire din partea acestuia. Facturile conțin mențiunea „termen de plată: 30 de zile de la primirea facturii”. Acest termen nu este prevăzut de procedura reglementată legal.

Chiar dacă pe baza normelor legale incidente s-ar putea stabili scadența obligației de plată pe care o are Ministerul față de operatorii de transport (decontarea se va efectua „lunar”), este cert că această decontare nu se face pe baza facturilor, ci pe baza situaţiei centralizatoare, care conține deconturile. De altfel, debitul principal, diferența tarifului de transport, a fost achitat de Minister pe baza deconturilor.

Instanța de fond arată că nu poate fi primită susținerea reclamantei potrivit căreia factura are caracter de „document justificativ”. Factura nu are doar rolul de a evidenția în contabilitatea reclamantei operațiunile săvârșite de aceasta, în cauza de față, factura fiind utilizată de reclamantă pentru a stabili scadența obligației de plată, în afara prevederilor procedurii aplicabile, așa cum rezultă în mod clar din modul de calcul al pretențiilor depus de reclamantă.

Pentru aceste motive, Tribunalul a respins capătul principal de cerere, referitor la plata dobânzii legale pretins datorate de pârât pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016 în baza legitimațiilor de călătorie cu reducere 50% beneficiarilor Ordinului nr. 2183/2005.

Pe cale de consecință, în baza art. 30, alin. (4) C.pr.civ., Tribunalul a respins ca neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune interese calculate conform art.1535 C.civ. de la data introducerii cererii până la data plății integrale a sumei de 756.157,11 lei, precum și cererea privind cheltuielile de judecată.

Față de respingerea ca neîntemeiată a cererii principale, în baza art. 74, alin. (4) C.pr.civ., Tribunalul a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârât. 

Motive de apel

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.N.T.F.C. „C. F. R. C – S. A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată atât pentru judecata în fond, cât și pentru cea în apel.

În motivare, apelanta arată că nu consideră corectă sentința atacată, nici în ceea ce privește soluția, respectiv respingerea cererii de chemare în judecată, nici în ceea ce privește considerentele avute în vedere de instanța de fond.

În primul rând, cu privire la considerentul primei instanțe conform căruia raportul juridic dintre părți nu a izvorât dintr-un contract, apelanta-reclamantă arată că, între ea și intimatul-pârât, a existat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019 al S.N.T.F.C. „CFR C” – S.A. din 30.03.2016, aprobat prin H.G. nr.231/2016.

Potrivit art. 4 alin. (3) din acesta, CFR C avea dreptul de a primi compensații de la direcția de specialitate economică din cadrul M.T.

În al doilea rând, apelanta a susţinut că legea trebuie considerată şi ea izvor al obligației de plată a intimatei, invocând în acest sens art. 9 din Normele metodologice privind acordarea facilităților de transport pe calea ferată pentru elevii din învățământul universitar de stat și particular acreditat, cursuri de zi – Anexa 1 la Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului și al ministrului educației, cercetării și tineretului nr.972/5.572/2003, dar și art. 3, alin. (3), lit. a) din Legea nr. 72/2013.

Astfel, apelanta a arătat că a existat un contract de transport pe cale ferată între CFR C, M.T. și beneficiarii OMT nr. 2183/2005, în care clauzele referitoare la eliberarea legitimațiilor de călătorie și a celor privind achitarea contravalorii călătoriilor sunt cele prevăzute de actele normative care reglementează acest raport juridic.

Apelanta-reclamantă invocă nerespectarea termenelor legale de achitare a contravalorii costurilor de călătorie de către M.T. pentru beneficiarii OMT nr. 2183/2005.

În ceea ce privește răspunderea civilă contractuală, apelanta-reclamantă invocă prevederile art. 1350, alin. (1), art. 1165, art. 1178, art. 2639, alin. (1), art. 1242, alin. (1), C.civ., în baza cărora, solicită instanței să observe că răspunderea civilă contractuală se aplică tuturor manifestărilor de voință prin care se nasc raporturi obligaționale reciproce, în măsura în care legea nu impune „în chip neîndoielnic” o anumită formă. Analizând OMT nr.2183/2005, apelanta-reclamantă susține că nu a fost impusă nicio condiție de formă raportului juridic obligațional, nici ad probatinem, nici ad validitatem.

În opinia sa, lipsa unui contract ad probationem nu îl legitimează pe cel care interpretează norma să considere că răspunderea contractuală nu se poate aplica, ignorând celelalte elemente ale raportului obligațional. În plus, subliniază apelanta-reclamantă, Legea nr. 72/2013 reprezintă transpunerea Directivei 7/2011/UE, iar în cuprinsul acestui act comunitar, se arată că noțiunea de „contract” are sensul de „tranzacție comercială”.

Apelanta-reclamantă arată că intimatul-pârât nu a făcut dovada executării întocmai și la timp a obligațiilor şi nici a demersurilor pe care le-ar fi întreprins, pentru a-și îndeplini obligațiile. În cerere, se subliniază existența unui act prin care se dovedește că facturile achitate cu întârziere au fost emise în perioada noiembrie 2015 – decembrie 2016 iar plata acestora s-a făcut la începutul anului 2017.

Apelanta-reclamantă consideră că intimatul-pârât nu poate fi exonerat de răspundere, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă dobânda legală datorată pentru achitarea nejustificată cu întârziere a facturilor sus-menționate.

În ceea ce privește existența prejudiciului, apelanta-reclamantă susține că acesta s-a cuantificat prin determinarea dobânzii, raport la prevederile art. 2 și art. 3 din O.G. nr.13/2011 și la prevederile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

Cu privire la raportul de cauzalitate, apelanta-reclamantă arată că, în calitate de profesionist, a prestat servicii de transport pe cale ferată pentru beneficiarii OMT nr. 2183/2005, servicii care au fost achitate cu depășirea termenelor legale și contractuale, fiind invocate dispozițiile art. 250 cor. cu art. 255 alin. (2) C.pr.civ.

Apelanta-reclamantă critică prin cererea de apel considerentul instanței de fond, conform căruia intimatul-pârât nu este o persoană juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, ci o autoritate publică, invocând prevederile (1) din Legea nr. 72/2013, precum și pe cele ale art. 2 alin. (1), lit. a) din aceeași lege, dar și art. 3 C.civ.

Conchizând, apelanta-reclamantă subliniază existența unui contract încheiat între un profesionist și o autoritate contractantă şi existenţa unor prevederi similare în Legea nr.72/2013 şi pentru raportul juridic obligaţional născut între asemenea persoane juridice.

Nu în ultimul rând, prin cererea de apel apelanta-reclamantă arată că nu este de acord cu susținerile instanței de fond, potrivit cărora nu a făcut dovada facturilor de debit plătite de către intimatul-pârât.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466, alin. (1), C.pr.civ. și celelalte norme incidente în cauză.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, iar în subsidiar, respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, cu privire la capătul principal de cerere, în întâmpinare, se arată că a fost apelată o sentință, iar în conținutul motivelor de apel este criticată o alta.

În legătură cu capătul de cerere subsidiar, intimatul-pârât arată că soluția primei instanțe, conform căreia nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 72/2013 pentru că între părți nu există un contract, este legală și temeinică.

Astfel, arată intimatul-pârât, apelanta-reclamantă nu are temei pentru solicitarea sa de obligare a ministerului la plata dobânzii penalizatoare, deoarece între ele, nu există un contract.

În opinia sa, așa cum rezultă din contractul de servicii publice încheiat, printre obligațiile specifice ce incumbă M.T. nu se regăsește și acordarea de daune interese, astfel că în mod corect prima instanţă a respins această solicitare a reclamantei.

Intimata consideră că „Plata facilităţilor de călătorie acordate, potrivit legii, se va face de către A.R.F. în termen de 30 de zile de la primirea documentelor justificative, cu excepţia situaţiei în care întârzierea nu este imputabilă şi anume A.R.F. nu a primit sumele necesare în contul său de trezorerie. În această situaţie, A.R.F. va efectua plata în termen de maxim 10 zile de la alimentarea, de către M.F.P.  a contului său deschis la trezorerie. ”

Intimata a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 29 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 ”Operatorul de transport va întocmii deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul M.T,C.T., o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată”.

Art. 31 prevede că: ”După verificarea deconturilor, până la data de 20 a lunii în care au fost primite, M.T, C.T. - Direcţia generală economică şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente”, iar potrivit art. 32 din acelaşi act normativ, ”După aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de ta M.F.P. - Direcţia generală economică şi buget din cadrul M.T,C.T., va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru aceasta destinaţie prin bugetul de stat al M.T,C.T.”.

Intimatul consideră corectă sentinţa tribunalului, prin care s-a reţinut că achitarea diferenţei de tarif a serviciului de transport se face pe baza deconturilor întocmite de operatorul de transport şi nu pe baza facturilor emise de acesta, concluzionând în sensul că obligaţia de plată a pârâtului izvorăşte din lege şi nu dintr-un contract încheiat între părţi, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 72/2013, în baza căreia a fost calculată suma pretinsă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea sa la daune interese, intimatul apreciază că  în mod corect instanţa face trimitere la dispoziţiile legale prev. de art. 1535 alin.(1) C.civ. ”în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul să facă dovada prejudiciului suferit de creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lese, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada prejudiciului suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.” şi menţionează că, deşi reclamanta-apelantă a menţionat că acestea se achită în 30 de zile de la emiterea facturii, acest termen nu este prevăzut de Legea nr. 147/2000 şi nici de Normele de aplicare ale acesteia.

În plus, efectuarea viramentelor către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval se va efectua după aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la M.F.P.  (art. 32 din Normele de aplicare), ceea ce presupune, în opinia sa, că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 1535 Cod civil, în contextul în care reclamanta solicită obligarea sa la daune moratorii calculate de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data primirii facturii către pârât.

 În drept, au fost invocate art. 4711 rap. la art. 205 și urm. C.pr.civ. Ordinul nr.2183/2005, art. 1535 C.civ., art. 29, art. 31 și art. 32 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000.

Apelanta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării întâmpinării, iar pe fond, a solicitat respingerea apărărilor intimatei, în principal, ca străine de natura pricinii, iar în subsidiar, ca neîntemeiate.

În motivare, apelanta a arătat că Legea nr. 72/2013 este aplicabilă, deoarece între ea şi intimată a existat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019 al Societății Naționale de Transport Feroviar de C „CFR C” – S.A. din 30.03.2016, aprobat prin H.G. nr. 231/2016, având în vedere şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr.72/2013.

La data de 08.02.2021, prin Serviciul Registratură, intimatul a depus la dosar o precizare.

Soluția instanței de apel

Prealabil, Curtea reţine că apărarea intimatului pârât în sensul că s-ar impune respingerea apelului, deoarece, deşi apelanta a declarat calea de atac împotriva sentinţei civile nr. 1852/20.06.2019, în cuprinsul motivelor de apel face referire la o altă sentinţă, nu este una întemeiată.

Astfel, Curtea consideră că menţionarea în cuprinsul cererii de apel a sentinţei civile nr.3345/13.11.2019, în loc de cea cu nr. 1852/20.06.2019, reprezintă o simplă eroare materială, care nu determină niciun fel de consecinţe juridice, din perspectiva temeiniciei motivelor de apel, în acest sens fiind şi susţinerile apelantei din cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

Deşi intimatul-pârât a înaintat instanţei anumite înscrisuri ataşate concluziilor scrise formulate, întrucât acestea au fost depuse după închiderea dezbaterilor, nu vor fi valorificate ca probe, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare şi al publicităţii.

Analizând sentinţa apelată, prin raportare la probele administrate atât la fond, cât şi în apel, Curtea reţine următoarea situaţie de fapt:

În perioada octombrie 2015 – noiembrie 2016, apelanta-reclamanta a eliberat legitimaţii de călătorie cu reducere de 50%, potrivit dispozițiilor Normei metodologice din 04 decembrie 2003 privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, aprobate prin Ordinului ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 972/5.572/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată şi cu metroul pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, cu modificările și completările ulterioare.

În temeiul acestor legitimații, reclamanta a furnizat pentru persoanele beneficiare serviciile de transport aferente.

Pe cale de consecință, reclamanta a emis un număr de 14 facturi, cu o valoare totală de 55.872.105,36 de lei.

Aceste facturi, împreună cu deconturile şi documentele justificative în vederea efectuării plăţii au fost comunicate intimatului-pârât, fiind înregistrate în evidenţele acestuia, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de apel, pe fiecare înscris fiind menţionată data de înregistrare la Ministerul Transporturilor.

În cuprinsul facturilor respective depuse la filele 8 - 21 dosarul de fond, s-a menţionat expres că se anexează şi decontul corespunzător fiecărei facturi şi, totodată, s-a prevăzut că termenul de plată al facturii este de 30 de zile de la data primirii facturii.

Analizând situaţia calculului penalităţilor de întârziere privind neplata acestor facturi depusă de reclamantă la fila 7 din dosarul de fond, instanţa apreciază că reclamanta a stabilit scadenţa facturilor în raport de data primirii lor de către intimatul-pârât, acesta din urmă necontestând modul de calcul al dobânzii.

Curtea mai reţine că însuşi intimatul-pârât a recunoscut, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, că a achitat contravaloarea acestor facturi, care ar fi determinat dobânzile solicitate pe calea prezentei acţiuni, în perioada 23.05.2016-31.01.2017, această chestiune nefiind contestată de părţile litigante. Prin urmare, Curtea apreciază că, sub acest aspect, sunt incidente prevederile art. 255 alin. (2) C.pr.civ., în ceea ce priveşte faptele necontestate.

În privința scadenței, contrar celor invocate de intimatul-pârât, Curtea constată că, așa cum rezultă din facturi, aceasta a fost stabilită la 30 de zile de la primirea fiecărei facturi (odată cu factura, fiind primit şi decontul corespunzător), considerentele pentru care instanţa a ajuns la această concluzie urmând a fi redate în continuare.

Curtea reţine că faptul că intimatul-pârât a primit facturile, precum și data primirii acestora nu au fost contestate de pârât în faţa primei instanţe, însă raportat la sentinţa pronunţată, apelanta-reclamanta a probat în faţa instanţei de apel aceste chestiuni referitoare la data primirii facturilor, inclusiv a deconturilor corespunzătoare, prin depunerea înscrisurilor de la filele 8-21.

Contrar celor reţinute de tribunal, Curtea constată că, prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, la art. 1, a fost aprobat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 încheiat de apelanta din prezenta cauză cu intimatul-pârât, în numele statului.

Prin urmare, pentru serviciile prestate în perioada mai sus-menţionată (1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019), între părţi a existat un contract, care a reglementat raporturile juridice dintre acestea, rămânând perioada cuprinsă între octombrie – 31 decembrie 2015, care nu era acoperită, într-adevăr, de respectivul contract, urmând a se analiza, raportat la serviciile prestate de reclamantă în acest din urmă interval de timp, dacă acestea au avut la bază un temei contractual diferit sau doar temeiul legal reprezentat de art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003 privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, aprobate prin Ordinului ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 972/5.572/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată şi cu metroul pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, cu modificările și completările ulterioare.

Instanţa nu poate primi apărarea intimatului-pârât în sensul că, pentru serviciile prestate în această perioadă anterioară încheierii contractului, nu ar fi putut fi emise facturi fiscale decât în temeiul unui contract, având în vedere că factura fiscală are valoarea unui document justificativ, care nu este indisolubil legat de existenţa unui contract, iar în plus, emiterea facturilor a fost dublată şi de comunicarea deconturilor corespunzătoare.

Curtea reţine că reclamanta şi-a întemeiat cererea introductivă atât pe dispoziţiile art. 3 alin.(3) din Legea nr. 72/2013, cât şi pe norma de drept comun reprezentată de art. 1535 C. civ.

Analizând motivele de apel, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport de situaţia de fapt mai sus-reţinută, Curtea le apreciază întemeiate, pentru următoarele considerente:

O primă critică se referă la considerentele primei instanţe referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 72/2013, datorită inexistenţei unui contract încheiat între părţile litigante.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, „Prezenta lege se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.”

Deşi tribunalul a reţinut în mod corect că raportul juridic obligaţional dedus judecăţii este stabilit între un profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C.civ. (apelanta-reclamantă) şi o autoritate contractantă (intimatul-pârât), în mod greşit a apreciat că între aceştia nu ar exista încheiat un contract, având în vedere că, prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, la art. 1, a fost aprobat Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 încheiat de apelanta din prezenta cauză cu intimatul-pârât, în numele statului.

Prin urmare, cel puţin pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019, între părţi, a existat un contract.

Analizând contractul în discuţie (Anexa nr. 1 a H.G. nr. 231-30.03.2016), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 bis şi ataşat din oficiu de către instanţă (filele 50-56), Curtea constată că părţile nu au stabilit un termen de plată, ceea ce presupune că acesta se completează cu dispoziţiile Legii nr. 72/2013.

Totodată, Curtea reţine că tribunalul nu era ţinut de temeiul de drept invocat de parte [„art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013”], care este adevărat că se referă la contractele încheiate între profesionişti, ci avea posibilitatea ca, în baza rolului activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C.pr.civ., să pună în discuţia părţilor temeiul legal corect [art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013], dispoziţiile fiind însă identice cu cele invocate de apelanta-reclamantă, singura diferenţa constând în faptul că se referă la contractele încheiate între profesionişti şi autorităţile contractante.

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, „autorităţile contractante execută obligaţia de plată a sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesionişti cel târziu la 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei altei cereri echivalente de plată;”.

Curtea consideră că termenul de plată prevăzut de dispoziţiile legale mai sus-citate coincide cu cel menţionat în cuprinsul facturilor, dovada primirii facturilor rezultând, aşa cum am arătat mai sus, din înscrisurile depuse la filele 8-21 din dosarul de apel, Curtea considerând că, raportat la data de primire a facturilor, apelanta a calculat în mod corect dobânda, potrivit situaţiei depuse la fila 7 din dosarul de fond.

Cât priveşte facturile fiscale (..), emise în afara perioadei contractuale, Curtea apreciază că devin incidente  dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Norma metodologică din 4 decembrie 2003, potrivit cărora, “decontarea de către S.N.T.F.C.  „C.F.R. C” - S. A. şi operatorii de transport feroviar de călători a facilităţilor de transport acordate elevilor şi studenţilor se va efectua lunar prin M.T, C.T. - Direcţia generală economică şi buget, pe baza situaţiei centralizatoare.”

Faptul că scadenţa a fost stabilită la 30 de zile de la data primirii facturilor de către intimatul-pârât nu înseamnă că termenul de plată a fost stabilit în afara procedurii reglementate legal, cum greşit a reţinut prima instanţă, având în vedere că dispoziţiile mai sus-citate prevăd că “decontarea de către S.N.T.F.C.  „C.F.R. C” - S. A. se va efectua lunar prin M.T, C.T. - Direcţia generală economică şi buget, pe baza situaţiei centralizatoare.”, ceea ce înseamnă că termenul menţionat în cuprinsul facturilor este preluat chiar din lege.

Curtea nu poate primi aprecierea tribunalului, în sensul că decontarea s-ar putea face exclusiv pe baza situaţiei centralizatoare, care conţine deconturile, cu atât mai mult cu cât intimatul-pârât nu a invocat vreo diferenţă între scadenţa obligaţiei de plată, din perspectiva celor două categorii de documente justificative (facturi/deconturi), din înscrisurile depuse în faţa instanţei de apel, rezultând că deconturile au fost comunicate odată cu facturile.

În plus, Curtea mai reţine că intimatul-pârât a achitat debitele din respectivele facturi, fără a formula obiecţii.

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 163/2001, „cheltuielile aferente facilităţilor acordate elevilor şi studenţilor pentru transportul pe calea ferată şi metroul se finanţează de la bugetul de stat, prin bugetul M.L.P,T.L. , începând cu data de 1 ianuarie 2002, pe baza foilor de drum sau a abonamentelor eliberate prin unităţile de învăţământ preuniversitar şi universitar, potrivit metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului educaţiei şi cercetării şi ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei.”

De asemenea, potrivit art. 5 din H.G. nr. 309/1196 privind acordarea de reduceri cu 50% ale tarifelor pentru transportul local în comun, de suprafaţă şi subteran, precum şi pentru transportul intern auto, feroviar şi naval, de care beneficiază elevii şi studenţii din învăţământul de stat şi din învăţământul particular acreditat, „pentru reducerile de tarif acordate elevilor şi studenţilor, potrivit legii, pentru transportul pe calea ferată, precum şi pentru reducerile de tarif şi gratuităţile acordate pentru transportul subteran cu metroul, S.N.T.F.C.  «C.F.R. - C» - S.A., operatorii de transport feroviar de călători, respectiv S.C.T.M. Bucureşti «M» - S.A., vor primi lunar din bugetul M.T,C.T. sumele justificate prin deconturi, în limita creditelor alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie; reducerea de tarif cu 50% a abonamentelor lunare eliberate elevilor şi studenţilor, precum şi gratuităţile de transport acordate elevilor şi studenţilor orfani sau proveniţi din casele de copii, pentru transportul local, în comun, de suprafaţă, se asigură din bugetul M.I. prin serviciile publice descentralizate ale acestuia; elevii şi studenţii care beneficiază de gratuitate pentru transportul pe cale ferată vor prezenta bilete speciale cu reducere 50% din tariful trenurilor de persoane, pentru „Elevi şi studenţi”, la unităţile de învăţământ pentru decontare; pentru transportul feroviar, studenţii din învăţământul universitar de stat şi din învăţământul particular acreditat, cursuri de zi, beneficiază de 24 de călătorii simple pe an calendaristic, cu reducere de 50% din tariful trenurilor accelerate şi rapide, clasa a II-a; facilităţile prevăzute de prezenta hotărâre se acordă în raport cu durata normală a studiilor, respectiv echivalentul a două călătorii simple pe lună; cheltuielile aferente facilităţilor prevăzute la alin. (4) şi (5) se finanţează de la bugetul de stat prin bugetul M.T.C.T.»

Potrivit art. 9 alin. (4) și (5) din Norma metodologică din 04 decembrie 2003 privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, aprobate prin Ordinului ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 972/ 5.572/ 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind acordarea facilităţilor de transport pe calea ferată şi cu metroul pentru elevii şi studenţii din învăţământul universitar de stat şi particular acreditat, cursuri de zi, cu modificările și completările ulterioare, «cheltuielile aferente facilităţilor acordate elevilor şi studenţilor prevăzuţi la art. 1 şi 2, pentru transportul pe calea ferată, inclusiv cele legate de tipărirea de către S.N.T.F.C.  «CFR C» - S.A. a abonamentelor pentru elevi şi studenţi şi a carnetelor cu cupoane pentru călătoria studenţilor pe calea ferată cu reducere de 50% la tren accelerat-rapid, se finanţează din bugetul M.T,C.T., de la capitolul 60.01 «Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii», titlul «Cheltuieli materiale şi servicii», conform prevederilor legii bugetului de stat. Modelul formularului de centralizare a deconturilor este prezentat în tabelul nr. 3, respectiv în tabelul nr. 4; decontarea de către S.N.T.F.C.  «C.F.R. C» - S.A. şi operatorii de transport feroviar de călători a facilităţilor de transport acordate elevilor şi studenţilor se va efectua lunar prin M.T, C.T. - Direcţia generală economică şi buget, pe baza Situaţiei centralizatoare întocmite conform tabelelor nr. 3 şi 4.”

Potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, „autorităţile contractante execută obligaţia de plată a sumelor de bani rezultând din contractele încheiate cu profesionişti cel târziu la 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii sau a oricărei altei cereri echivalente de plată;”.

În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 72/2013, „(1) În raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti, creanţa de plată constând în preţul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).

(2) Dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere curge de la termenul stipulat în contract sau, în cazul în care nu a fost stipulat în contract, de la expirarea termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1), în condiţiile dispoziţiilor art. 1.535 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare. Prevederile art. 4 se aplică în mod corespunzător.”

Dispoziţiile art. 3 alin. (1) la care face trimitere art 8 alin. (1) prevede că “(1) În raporturile dintre profesionişti, creanţa constând în preţul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care:

a) creditorul, inclusiv subcontractaţii acestuia, şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale;

b) creditorul nu a primit suma datorată la scadenţă, cu excepţia cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea.”

Pe de altă parte, potrivit art. 1.535 alin. (1) C.civ., „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu; în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/ sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”.

De asemenea, potrivit art. 3 din același act normativ, „rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al B.N.R. ; rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale; în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale; în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/ 2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%; nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R.  va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija B.N.R. , ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica”.

În conformitate cu art. 1.489 alin. (2) din același act normativ, „dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță; în acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.”

Raportat la toate aceste prevederi legale, precum şi la situaţia de fapt mai sus-reţinută şi la probatoriul administrat, Curtea consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1) prin raportare la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, pentru obligarea intimatului-pârât la plata dobânzii legale, ca urmare a plăţii cu întârziere a facturilor fiscale emise în temeiul Contractului aprobat prin H.G. nr. 231/30.03.2016, în perioada 1 ianuarie – noiembrie 2016 şi, totodată şi cele prevăzute de art. 1535 alin. (1) C.civ., prin raportare la nerespectarea termenului de plată instituit prin art. 9 alin. (5) din Norma Metodologică, cât priveşte facturile fiscale (..).

Curtea nu poate primi apărarea intimatului-pârât referitoare la lipsa obligaţiei sale de plată a daunelor-interese moratorii, pe motiv că ar fi operat o subrogare a A.R.F. în drepturile şi obligaţiile sale, începând cu data de 03.07.2017.

În primul rând, în ce priveşte situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, aşa cum am arătat mai sus, Curtea consideră că în mod greşit s-a apreciat că, între părţile litigante, nu ar fi existat încheiat un contract.

Curtea nu poate primi nici apărarea intimatului-pârât cu privire la inopozabilitatea Contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, ca urmare a subrogării A.R.F.  în drepturile şi obligaţiile M.T, în baza art. 6 alin. (1) şi (2) şi a art. 8 alin.(4) din O.U.G. nr. 62/2016 privind înfiinţarea ARF şi a protocolului de predare – preluare din data de 03.07.2017, încheiat între MIT (fost MT), în calitate de predător şi ARF, în calitate de primitor.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, “Subvenţiile alocate anual din bugetul de stat, în condiţiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, precum şi facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislaţiei în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinaţie.”

Raportat la acest text legal, Curtea consideră că nu este reglementată decât sursa finanţării facilităţilor de călătorie acordate de la bugetul de stat, bineînţeles pentru perioada ulterioară înfiinţării ARF.

Art. 8 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede că „4) A.R.F. preia, prin protocol de predare-primire încheiat în termen de maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la alin. (1), patrimoniul, stabilit pe baza situaţiilor financiare întocmite potrivit prevederilor art. 28 alin. (1^1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi creditele bugetare rămase neutilizate aferente activităţilor corespunzătoare, în condiţiile legii.”

Contrar susţinerilor intimatului-pârât, deşi O.U.G. 62/2016 a intrat în vigoare la data de 11.10.2016, aceasta nu înseamnă că, odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, a avut loc o subrogaţie deplină prin efectul legii în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor, care decurg din activitatea corespunzătoare transportului feroviar public de călători.

Potrivit dispoziţiile art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 62/2016 mai sus-citate, ARF urma să preia patrimoniul şi creditele bugetare rămase neutilizate aferente activităţilor preluate de ARF de la Ministerul Transporturilor, prin protocol de predare-preluare, în limitele trasate prin dispoziţiile unui astfel de protocol.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Protocolul de predare-preluare, activitatea privind Asigurările şi Asistenţa Socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători depuse de operatorii de transport feroviar de călători la M.T. şi neachitate, se vor preda ARF, prin act adiţional la prezentul protocol, după aprobarea ordonanţei guvernului pentru rectificarea bugetară pe anul 2017.

Referitor la dispoziţiile art. 1 din Protocolul de predare-preluare (“Cu data prezentului Protocol, ARF se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor stabilite prin contractile de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 – 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători … şi prin actele adiţionale pentru actualizarea acestora.”), Curtea consideră că subrogarea ARF în drepturile intimatului-pârât a avut loc cu respectarea tuturor celorlalte condiţii ce se desprind din reglementarea acestui înscris, actului adiţional la acesta, precum şi din ansamblul actelor normative redate în continuare. 

Astfel, la data de 09.10.2017, a fost încheiat actul adiţional la Protocolul de predare-preluare nr. 24441/236/03.07.2017 (fila 154 din dosarul de fond), prin care M.T. a predat ARF activitatea privind Asigurările şi Asistenţa Socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători depuse de operatorii de transport feroviar de călători, deci, cu mult după stingerea obligaţiilor de plată a facilităţilor, achitate în perioada 23.05.2016-31.01.2017, potrivit recunoaşterii intimatului-pârât, aşa cum am arătat mai sus.

În primul rând, Curtea constată că predarea activităţii prin respectivul protocol nu a făcut referire şi la o preluare de către ARF a unei eventuale obligaţii de plată a dobânzilor pentru achitarea cu întârziere, în trecut, de către M.T. a unor facilităţi.

În al doilea rând, s-au predat către ARF doar deconturile de cheltuieli de transport feroviar de călători depuse de operatorii de transport feroviar de călători la M.T. şi neachitate. Or, la data de 03.07.2017 (data încheierii protocolului), deconturile care au generat dobânzile pretinse prin prezenta cerere erau deja achitate, ceea ce determină consecinţa firească că respectivele deconturi nu au fost predate către ARF, neexistând vreo finalitate pentru o astfel de predare.

În al treilea rând, Anexele ataşate Actului adiţional cuprind o listă a deconturilor predate către ARF, acestea având date de intrare la M.T. începând cu 18.05.2017 şi încheind cu 14.09.2017 (filele 156-164 din dosarul de fond). Prin urmare, deconturile care au generat dobânzile ce fac obiectul prezentei acţiuni, care au date de intrare începând cu data de 18.11.2015 şi încheind cu data de 27.12.2016 nu figurează printre cele predate.

Astfel, raportat la toate cele mai sus-expuse, Curtea consideră că dispoziţiile legale invocate de intimatul-pârât nu justifică un eventual transfer al obligaţiei de plată a daunelor interese moratorii din patrimonial intimatului-pârât în cel al ARF.

Mai mult decât atât, potrivit art. 9 alin. (4) din Normele Metodologice din 30.03.2016, “Cheltuielile aferente facilităţilor acordate elevilor şi studenţilor prevăzuţi la art. 1 şi 2, pentru transportul pe calea ferată, inclusiv cele legate de tipărirea de către S.N.T.F.C.  "CFR C" - S.A. a abonamentelor pentru elevi şi studenţi şi a carnetelor cu cupoane pentru călătoria studenţilor pe calea ferată cu reducere de 50% la tren accelerat-rapid, se finanţează din bugetul M.T,C.T., de la capitolul 60.01 "Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii", titlul "Cheltuieli materiale şi servicii", conform prevederilor legii bugetului de stat. Modelul formularului de centralizare a deconturilor este prezentat în tabelul nr. 3, respectiv în tabelul nr. 4.”

Nici dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 nu justifică subrogarea ARF în obligaţia intimatului-pârât de plata a daunelor-interese moratoria, având în vedere atribuţiile de la art. 2 lit. d) şi e) preluate de către aceasta: “(1) În subordinea M.T se înfiinţează Autoritatea pentru Reformă Feroviară, denumită în continuare A.R.F., ca instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul M.T, cu preluarea activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) şi atribuţiilor corespunzătoare acestora din cadrul aparatului propriu al M.T.

Art. 2 (1) Scopul înfiinţării A.R.F. este de a desfăşura următoarele categorii de activităţi:

d) stabilirea, implementarea şi monitorizarea indicatorilor de performanţă pentru prestarea serviciilor de transport public feroviar de călători care vor sta la baza atribuirii contractelor de servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege;

e) elaborarea şi implementarea de programe necesare pentru eficientizarea şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice prestate pentru transportul public pe calea ferată, inclusiv programe de eficientizare şi restructurare destinate administratorului de infrastructură feroviară;”

Cât priveşte dispoziţiile Art. III din Legea nr. 205/2019, potrivit cărora “La data intrării în vigoare a prezentei legi, A.R.F. se subrogă în drepturile şi obligaţiile M.T, Infrastructurii şi Comunicaţiilor prevăzute de metodologiile aferente facilităţilor pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din O.U.G. nr. 12/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către societăţile rezultate din reorganizare, dar şi de alţi operatori licenţiaţi de transport feroviar călători.“ invocate de intimat prin concluziile scrise, Curtea consideră că acestea nu sunt aplicabile, faţă de principiul neretroactivităţii legii civile, având în vedere că raportul juridic obligaţional care constituie izvorul pretenţiilor deduse judecăţii este anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Intimatul a mai invocat prevederile art. 4 alin. (3) din Contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 încheiat de apelanta din prezenta cauză cu intimatul-pârât, în numele statului, în justificarea preluării de către ARF a obligaţiei de plată, însă analizând această prevedere contractuală (fila 51 din dosarul de apel), Curtea constată că aceasta menţionează expres ca titular al obligaţiilor contractuale pe intimatul-pârât, iar nu pe ARF, aşa cum susţine intimatul, eventuala Anexă din 2019, despre care intimatul face vorbire în concluziile scrise, nedepusă de acesta, neputând fi avută în vedere, întrucât este incidentă forma contractului de la data naşterii raportului contractual (2016-2017).

Curtea nu poate primi nici apărarea intimatului-pârât referitoare la lipsa culpei sale, ca urmare a finanţării sale de la bugetul de stat, faptul că acesta a achitat contravaloarea facturilor la data creditării sale de către M.F.P.  neconstituind o cauză exoneratoare de răspundere pentru nerespectarea termenului de plată.

Lipsa reglementării prin legea specială a unui termen de plată şi a posibilităţii de percepere a unor daune-interese moratorii, pentru ipoteza nerespectării termenului de plată, nu presupune că intimatul-pârât nu ar putea fi obligat la plata dobânzii legale, în baza prevederilor legale mai sus-citate, având în vedere că legiuitorul nu a interzis o asemenea posibilitate prin legea specială.

Curtea nu poate primi nici apărarea intimatului referitoare la faptul că facturile emise de apelanta-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convențional, având în vedere atât situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, cât şi faptul plăţii sumelor menţionate în facturi, fără obiecţii.

Curtea consideră că apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării referitoare la incidenţa prevederilor art. 29 şi ale art. 31 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 sunt nepertinente, actul normativ invocat de intimat privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, nefiind aplicabil în speţă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea consideră că se impunea obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 756.157,11 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă pentru perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data de 31.01.2017.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumei de 756.157,11 lei, calculată începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (09.10.2018) şi până la data plăţii integrale a debitului principal (756.157,11 lei), Curtea îl consideră, de asemenea, întemeiat, având în vedere prevederile art. 1.489 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, „dobânzile scadente anterior introducerii cererii de chemare în judecată sunt și ele purtătoare de dobânzi penalizatoare de la data sesizării instanței”.

Astfel, Curtea a apreciat că dobânzile scadente anterior introducerii cererii de chemare în judecată sunt și ele purtătoare de dobânzi penalizatoare, de la data sesizării instanței.

În speță, suma de 756.157,11 de lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport de cale ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2015 – noiembrie 2016, era scadentă la data introducerii cererii de chemare în judecată (09.10.2018).

Pentru aceste considerente, Curtea consideră că s-a impus schimbarea sentinţei atacate şi din această perspectivă, în sensul admiterii şi a acestui capăt de cerere ca întemeiat.

Prin urmare, în baza art. 480 alin. (1) C.pr.civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, sens în care a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 756.157,11 de lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport de cale ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2015 – noiembrie 2016, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data de 31.01.2017, precum şi la plata daunelor-interese sub forma dobânzii legale aferente sumei de 756.157,11 lei, calculată începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (09.10.2018) şi până la data plăţii.

În temeiul art. 453 alin. (1) C.pr.civ., Curtea a obligat pârâtul la plata către reclamantă şi a sumei de 11.166,57 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise (fila 56 dosar de fond).

Domenii speta

Spete similare